ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1417/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1417/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2008

pe rolul Judecătoriei sectorului 2 și ulterior declinată la Tribunalul

București, prin sentința civilă nr. 9613 din 18 iunie 2012, reclamanții G.M.A.,

G.D., G.E.D. au chemat în judecată, conform precizărilor ulterioare, pe pârâții

G.L.C.A., G.C.I., Statul Român prin M.F.P. și Municipiul București prin primarul

general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector

2 și să se dispună obligarea pârâților persoane fizice să le lase imobilul în

deplină proprietate și posesie.

În drept cererea

reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că în baza actului dotal transcris din 14 aprilie 1998 de

tribunalul Ilfov - autoarea lor G.M. (fostă R.) a devenit proprietara

imobilului menționat reprezentat din teren în suprafață de 289 mp și

construcție, respectiv un corp de clădire a fost folosit cu destinația de

depozit de petrol, la acea dată adresa poștală a imobilului fiind pe str. X.

Imobilul respectiv a

fost naționalizat ilegal de la unul din fiii autoarei reclamanților, respectiv

G.I. în baza Decretului nr. 92/1950 cu toate că acesta era exceptat de la

prevederile acestui act normativ.

S-a arătat că în urma

vânzărilor succesive care au avut loc, ultimii cumpărători ai imobilului sunt

pârâții din prezenta cauză - G.C.I. și G.L.C.A. - a căror introducere în cauză

a fost solicitată ulterior, prin precizarea depusă la fila 277.

Reclamanții au

solicitat în aceste condiții să se constate că în urma comparării titlurilor de

proprietate ale părților - titlul autoarei lor - actul dotal din 1898 este

preferabil fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâților - care au

dobândit imobilul de la stat care nu a avut niciodată calitatea de proprietar.

La termenul din 26

septembrie 2011 la dosar s-a depus o cerere de intervenție în interes propriu

de către numita G.L.F., în calitate de moștenitoare a fiului autoarei

reclamanților, prin care a solicitat instanței să se dispună obligarea

pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu

proporțional cu dreptul său de proprietate, ca urmare a constatării

nevalabilității titlului statului.

Prin sentința civilă

nr. 1541 din 12 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca

obiect constatarea nevalabilități titlului statului și a respins acest capăt de

cerere al acțiunii, ca lipsit de interes. A admis excepția lipsei calității procesual

pasive a Statului Român, prin M.F.P. și a respins acțiunea formulată în

contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesual pasivă. A respins, ca neîntemeiate, excepțiile

inadmisibilității acțiunii și cea a inadmisibilității cererii de intervenție. A

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți, astfel cum a fost

precizată, și cererea de intervenție.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești au formulat recurs, calificat ulterior apel, intervenienta

G.L.F. și reclamanții G.D., G.D., G.A.M., G.E.C.D., criticând-o pentru

nelegalitate și solicitând, în principal, repunerea în termenul de recurs

întrucât procedura de comunicare a sentinței civile nr. 1541 din 12 septembrie 2013

a Tribunalului București a fost nelegal îndeplinită.

Au criticat faptul că

în mod greșit tribunalul a reținut că este preferabil titlul pârâților, deși este

de necontestat că titlul de proprietate aparținând reclamanților este mai

puternic și mai bine caracterizat pentru următoarele argumente: detentorul

precar, Statul Român, nu poate vinde, iar în cazul în care o face actul nu are

valabilitate, titularul fiind la rândul său tot un detentor precar; în cazul în

care pentru același imobil exista două acte de proprietate se dă preferință

celui mai vechi, respectiv celui care a transcris primul: posesia abuzivă nu

poate constitui titlu de proprietate, abuzul nu creează drept fostului

proprietar, nefiindu-i imputabilă deposedarea; reaua credință a pârâților G.L.A.C.

și G.C.I. este probată prin faptul că la data cumpărării imobilului puteau afla

cu minime diligențe că există pentru imobil notificare formulată în baza Legii

nr. 10/2001.

S-a mai arătat că

potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, imobilul din

str. X este identic cu cel în litigiu și pentru care există înscrisuri doveditoare

ale dreptului de proprietate.

Apelanții au mai

invocat, în susținerea motivelor de apel, dispozițiile art. 6 C.E.D.O. privind

dreptul la un proces echitabil, arătând că drepturile pretinse prin cel de-al

doilea capăt al acțiunii nu puteau fi obținute pe calea administrativă

instituită de Legea nr. 10/2001, singura cale fiind cea a dreptului comun.

La termenul de

judecată din 3 noiembrie 2014, pârâții-intimați G.C.I. și G.L.C.A. au formulat

cerere de aderare la apelul formulat în cauză, solicitând admiterea excepției inadmisibilității

cererii de chemare în judecată precum și a cererii de intervenție în interes

propriu formulate de G.L.F., raportat la faptul că acțiunea în revendicare ce

face obiectul cauzei nu este formulată de toți pretinșii titulari ai dreptului

de proprietate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în

judecată și a cererii de intervenție principale, ca inadmisibile.

În subsidiar, s-a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție

principale ca fiind inadmisibile în raport de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunțată în recurs

în interesul legii.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 45 din 26 ianuarie 2015 a

respins excepția tardivității apelului; a cererii de repunere în termenul de

declarare a apelului, ca rămasă fără obiect; a respins, ca nefondate, apelul și

apelul incident formulate de intervenienta G.L.F. și reclamanții G.D., G.M.A.

Și G.E.C.D.; a cererii de aderare la apel formulată de pârâții G.C.I., Și G.L.C.A.

împotriva sentinței civile nr. 1541/12 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă.

În raport de data depunerii

apelului, respectiv 13 mai 2014 apelul s-a considerat a fi declarat în termenul

legal de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ.,

astfel încât a fost respinsă excepția tardivității declarării apelului.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție

formulată de intervenienta G.L.F., sub aspectul nerespectării regulii

unanimității în promovarea cererii în revendicare, a reținut că în cazul acțiunilor

în revendicare a imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 situația juridică a acestor imobile și a persoanelor care invocă

că naționalizarea a fost greșită, este diferită de cazurile clasice de

revendicare.

În aceste cazuri, acțiunile

în revendicare au un caracter complex și depășesc modelul acțiunii clasice în

revendicare, astfel încât unul sau mai mulți coproprietari, unul sau mai mulți dintre

moștenitorii lor, dar nu neapărat toți, pot înainta o acțiune în justiție

pentru a demonstra că statul nu posedă un titlu de proprietate valabil, și, în

consecință, a obține confirmarea existenței bunului naționalizat pe nedrept, în

patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale.

În acest sens este și

jurisprudența C.E.D.O., care cu privire la regula unanimității în cauza Lupaș și

alții împotriva României s-a pronunțat în sensul că, regula unanimității a

împiedicat pe reclamanți să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunilor

lor, din partea tribunalelor, impunându-se acestora o sarcină disproporționată,

aducând atingere substanței însăși a dreptului lor de acces la un tribunal. În

consecință, C.E.D.O. a statuat că în acest caz, a fost încălcat art. 6 din C.E.D.O.

În ceea ce privește inadmisibilitatea

cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție în raport de Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Curtea

a reținut că această excepție este neîntemeiată întrucât Legea nr. 10/2001 nu

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune să se poată

prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și

trebuie să i se asigure accesul la justiție. În decizia în interesul legii s-a

stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în

jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Ca urmare, acțiunea

în revendicare promovată în cauză nu poate fi considerată inadmisibilă.

În ceea ce privește

criticile formulate pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că în mod corect,

prima instanță a reținut, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de

proprietate, că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului și că titlul exhibat de către pârâți este mai bine caracterizat.

În cauza de față,

nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut

reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în

litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala.

Constatarea judiciară

a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un

drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O. în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, însă ea dă dreptul la o despăgubire în

măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de

măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală

a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

În acest sens, în

cauza menționată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Urmare a hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Stabilirea

obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același

timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către

fostul chiriaș.

Așadar, a conchis

Curtea, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult

decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speță reclamanții nu au

un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei.

Aspectele vizând buna

sau reaua credință invocate de către părți nu au relevanță față de

considerentele expuse și față de obiectul cererii - revendicare.

Decizia pronunțată în

apel a fost atacată cu recurs

de

reclamanții G.D., G.E.C.D., G.M.A. și de intervenienta G.L.F.

Cererea de recurs a

fost depusă în data de 17 martie 2015, data poștei, solicitându-se și repunerea

în termenul de recurs.

Recurenții au arătat

că acțiunea în revendicare este o acțiune civilă imprescriptibilă, ce își are

izvorul în dispozițiile art. 480 C. civ., iar prin promulgarea unei noi legi de

reparație nu s-a dorit decât să se aducă completări acestui text de lege și nu

abrogarea lui.

Au susținut că

sentința civilă nr. 1541 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului București este

nelegală întrucât subdobânditorii imobilului nu au fost de bună -credință, iar,

pe de altă parte, dreptul de proprietate este garantat de Constituție la art. 44.

La data de 30 martie 2005,

când a fost contractat imobilul de la SC G. SDA, pârâții puteau afla cu minime

diligențe că există notificare depusă în termenul prevăzut de dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Din raportul de

expertiză tehnică topografică efectuat de către expertul T.R. a rezultat ca

imobilul din strada X este același cu cel pe care l-au reclamat, respectiv cel

din strada Y.

Au susținut că cei

doi fii ai autoarei G.M. au acceptat în termen moștenirea, iar imobilul a fost

preluat prin naționalizare de la G.I.

Persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar

avută la data preluării în temeiul dispoz. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere art. 6

C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil au susținut că singura

posibilitate de a obține rezolvarea petitelor cererii introductive este un

proces pe dreptul comun.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți

G.C.I. și G.L.C.A. au solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de

recurs și constatarea nulității recursului, întrucât criticile formulate sunt

de netemeinicie.

Cu privire la depunerea

peste termen a cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Decizia civilă nr.

45/A din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost inițial comunicată recurenților, în data de 25 februarie 2015 la vechiul

domiciliul ales al reclamanților, respectiv la cabinet avocat Ș.L., sector 3

București.

La fila 77 - dosar

apel se regăsește cererea avocatului substituent B.R.D. prin care, în calitate

de reprezentant al reclamanților, solicită ca toate actele de procedură să fie

comunicate începând cu data de 19 ianuarie 2015 la adresa Cabinet de Avocat,

B.R.D., București, sector 1, adresă menționată și în concluziile scrise depuse

la dosarul de apel, filele 80-85.

La fila 103 - dosar

apel, se află cererea de recomunicare formulată de avocat titular R.Ș.L., care

a învederat că schimbarea domiciliului ales a fost adusă la cunoștința

instanței, că ea, avocatul titular, este în concediu de maternitate, iar

începând cu data de 2 decembrie 2014 și-a suspendat activitatea, astfel încât

actele de procedură nu mai sunt legal comunicate la vechea adresă, ele fiind

necesar a fi comunicate la adresele reclamanților sau la noul domiciliul

procesual ales, respectiv la cabinet avocat B.R.D., avocat ce asigură

substituirea în prezenta cauză.

La data de 23 martie

2015 a fost recomunicată recurenților-reclamanți decizia pronunțată de instanța

de apel, potrivit dovezilor aflate la filele 104-107 dosar apel.

Potrivit

dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin.

(2)-(4) se aplică în mod corespunzător.

Așa fiind, cum

schimbarea domiciliului procesual ales, la adresa Cabinet de Avocat, B.R.D.,

București, sector 1, a fost adusă la cunoștința instanței de apel înainte de

data pronunțării deciziei atacate, în conformitate cu dispozițiile art. 98 C.

proc. civ. și cum decizia atacată a fost recomunicată în data de 23 martie

2015, prin depunerea motivelor de recurs în data de 17 martie 2015, actul

procedural se socotește a fi fost făcut în termenul legal prevăzut de art. 301,

raportat la art. 284 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că nu se impune primirea cererii de repunere în termen întrucât

cererea de recurs a fost formulată în termenul legal.

Înalta Curte constată

incidentă excepția nulității recursului, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat.

Deși nu se prevede în

mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor

formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea

cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către

instanța de recurs.

În speța de față,

susținerile recurenților sunt o preluare ad litteram a criticilor formulate în

apel ce vizau hotărârea dată de prima instanță, respectiv sentința civilă nr. 1541

din 12 septembrie 2013 a Tribunalului București, critici ce au fost supuse

controlului judiciar în apel. Recurenții nu au făcut nicio referire la argumentele

instanței de apel, nici cu privire la modul de soluționare al excepțiilor și

nici cu privire la fondul apelului.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele și soluția instanței de apel și fără a formula

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența

judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Astfel, memoriu de

recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele

hotărârii atacate și referindu-se la împrejurări ce vizează considerentele sentinței

pronunțate de tribunal, ca primă instanță.

În calea de atac

extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate

în apel, astfel încât criticile recurenților nu pot fi încadrate în cazurile de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În această situație,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de

ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de

recurs.

Pe cale de

consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în

art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și

din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va

constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac

exercitate de reclamant.

PENTRU ACEST MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

Respinge excepția

tardivității recursului, ca neîntemeiată.

Constată nul recursul

declarat de reclamanții G.D., G.E.C.D., G.M.A. și de intervenienta G.L.F.

împotriva Deciziei nr. 45A din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 mai 2015.