ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1417/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 și ulterior declinată la Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 9613 din 18 iunie 2012, reclamanții G.M.A., G.D., G.E.D. au chemat în judecată, conform precizărilor ulterioare, pe pârâții G.L.C.A., G.C.I., Statul Român prin M.F.P. și Municipiul București prin primarul general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2 și să se dispună obligarea pârâților persoane fizice să le lase imobilul în deplină proprietate și posesie. În drept cererea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în baza actului dotal transcris din 14 aprilie 1998 de tribunalul Ilfov - autoarea lor G.M. (fostă R.) a devenit proprietara imobilului menționat reprezentat din teren în suprafață de 289 mp și construcție, respectiv un corp de clădire a fost folosit cu destinația de depozit de petrol, la acea dată adresa poștală a imobilului fiind pe str. X. Imobilul respectiv a fost naționalizat ilegal de la unul din fiii autoarei reclamanților, respectiv G.I. în baza Decretului nr. 92/1950 cu toate că acesta era exceptat de la prevederile acestui act normativ. S-a arătat că în urma vânzărilor succesive care au avut loc, ultimii cumpărători ai imobilului sunt pârâții din prezenta cauză - G.C.I.

și G.L.C.A. - a căror introducere în cauză a fost solicitată ulterior, prin precizarea depusă la fila 277. Reclamanții au solicitat în aceste condiții să se constate că în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților - titlul autoarei lor - actul dotal din 1898 este preferabil fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâților - care au dobândit imobilul de la stat care nu a avut niciodată calitatea de proprietar. La termenul din 26 septembrie 2011 la dosar s-a depus o cerere de intervenție în interes propriu de către numita G.L.F., în calitate de moștenitoare a fiului autoarei reclamanților, prin care a solicitat instanței să se dispună obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu proporțional cu dreptul său de proprietate, ca urmare a constatării nevalabilității titlului statului.

Prin sentința civilă nr. 1541 din 12 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilități titlului statului și a respins acest capăt de cerere al acțiunii, ca lipsit de interes. A admis excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român, prin M.F.P. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. A respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității acțiunii și cea a inadmisibilității cererii de intervenție. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată, și cererea de intervenție.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs, calificat ulterior apel, intervenienta G.L.F. și reclamanții G.D., G.D., G.A.M., G.E.C.D., criticând-o pentru nelegalitate și solicitând, în principal, repunerea în termenul de recurs întrucât procedura de comunicare a sentinței civile nr. 1541 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului București a fost nelegal îndeplinită.

Au criticat faptul că în mod greșit tribunalul a reținut că este preferabil titlul pârâților, deși este de necontestat că titlul de proprietate aparținând reclamanților este mai puternic și mai bine caracterizat pentru următoarele argumente: detentorul precar, Statul Român, nu poate vinde, iar în cazul în care o face actul nu are valabilitate, titularul fiind la rândul său tot un detentor precar; în cazul în care pentru același imobil exista două acte de proprietate se dă preferință celui mai vechi, respectiv celui care a transcris primul: posesia abuzivă nu poate constitui titlu de proprietate, abuzul nu creează drept fostului proprietar, nefiindu-i imputabilă deposedarea; reaua credință a pârâților G.L.A.C.

și G.C.I. este probată prin faptul că la data cumpărării imobilului puteau afla cu minime diligențe că există pentru imobil notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001. S-a mai arătat că potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, imobilul din str. X este identic cu cel în litigiu și pentru care există înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate. Apelanții au mai invocat, în susținerea motivelor de apel, dispozițiile art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, arătând că drepturile pretinse prin cel de-al doilea capăt al acțiunii nu puteau fi obținute pe calea administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, singura cale fiind cea a dreptului comun. La termenul de judecată din 3 noiembrie 2014, pârâții-intimați G.C.I.

și G.L.C.A. au formulat cerere de aderare la apelul formulat în cauză, solicitând admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată precum și a cererii de intervenție în interes propriu formulate de G.L.F., raportat la faptul că acțiunea în revendicare ce face obiectul cauzei nu este formulată de toți pretinșii titulari ai dreptului de proprietate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție principale, ca inadmisibile. În subsidiar, s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție principale ca fiind inadmisibile în raport de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 45 din 26 ianuarie 2015 a respins excepția tardivității apelului; a cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, ca rămasă fără obiect; a respins, ca nefondate, apelul și apelul incident formulate de intervenienta G.L.F. și reclamanții G.D., G.M.A. Și G.E.C.D.; a cererii de aderare la apel formulată de pârâții G.C.I., Și G.L.C.A. împotriva sentinței civile nr. 1541/12 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. În raport de data depunerii apelului, respectiv 13 mai 2014 apelul s-a considerat a fi declarat în termenul legal de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., astfel încât a fost respinsă excepția tardivității declarării apelului. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție formulată de intervenienta G.L.F., sub aspectul nerespectării regulii unanimității în promovarea cererii în revendicare, a reținut că în cazul acțiunilor în revendicare a imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 situația juridică a acestor imobile și a persoanelor care invocă că naționalizarea a fost greșită, este diferită de cazurile clasice de revendicare.

În aceste cazuri, acțiunile în revendicare au un caracter complex și depășesc modelul acțiunii clasice în revendicare, astfel încât unul sau mai mulți coproprietari, unul sau mai mulți dintre moștenitorii lor, dar nu neapărat toți, pot înainta o acțiune în justiție pentru a demonstra că statul nu posedă un titlu de proprietate valabil, și, în consecință, a obține confirmarea existenței bunului naționalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale. În acest sens este și jurisprudența C.E.D.O., care cu privire la regula unanimității în cauza Lupaș și alții împotriva României s-a pronunțat în sensul că, regula unanimității a împiedicat pe reclamanți să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunilor lor, din partea tribunalelor, impunându-se acestora o sarcină disproporționată, aducând atingere substanței însăși a dreptului lor de acces la un tribunal.

În consecință, C.E.D.O. a statuat că în acest caz, a fost încălcat art. 6 din C.E.D.O. În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Curtea a reținut că această excepție este neîntemeiată întrucât Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În decizia în interesul legii s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O.

în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Ca urmare, acțiunea în revendicare promovată în cauză nu poate fi considerată inadmisibilă. În ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că în mod corect, prima instanță a reținut, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate, că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și că titlul exhibat de către pârâți este mai bine caracterizat.

În cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala. Constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, însă ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

În acest sens, în cauza menționată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag.

232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Așadar, a conchis Curtea, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speță reclamanții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei. Aspectele vizând buna sau reaua credință invocate de către părți nu au relevanță față de considerentele expuse și față de obiectul cererii - revendicare. Decizia pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de reclamanții G.D., G.E.C.D., G.M.A. și de intervenienta G.L.F.

Cererea de recurs a fost depusă în data de 17 martie 2015, data poștei, solicitându-se și repunerea în termenul de recurs. Recurenții au arătat că acțiunea în revendicare este o acțiune civilă imprescriptibilă, ce își are izvorul în dispozițiile art. 480 C. civ., iar prin promulgarea unei noi legi de reparație nu s-a dorit decât să se aducă completări acestui text de lege și nu abrogarea lui. Au susținut că sentința civilă nr. 1541 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului București este nelegală întrucât subdobânditorii imobilului nu au fost de bună -credință, iar, pe de altă parte, dreptul de proprietate este garantat de Constituție la art. 44. La data de 30 martie 2005, când a fost contractat imobilul de la SC G. SDA, pârâții puteau afla cu minime diligențe că există notificare depusă în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat de către expertul T.R. a rezultat ca imobilul din strada X este același cu cel pe care l-au reclamat, respectiv cel din strada Y. Au susținut că cei doi fii ai autoarei G.M. au acceptat în termen moștenirea, iar imobilul a fost preluat prin naționalizare de la G.I. Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării în temeiul dispoz. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Având în vedere art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil au susținut că singura posibilitate de a obține rezolvarea petitelor cererii introductive este un proces pe dreptul comun.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți G.C.I. și G.L.C.A. au solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs și constatarea nulității recursului, întrucât criticile formulate sunt de netemeinicie. Cu privire la depunerea peste termen a cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Decizia civilă nr. 45/A din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost inițial comunicată recurenților, în data de 25 februarie 2015 la vechiul domiciliul ales al reclamanților, respectiv la cabinet avocat Ș.L., sector 3 București. La fila 77 - dosar apel se regăsește cererea avocatului substituent B.R.D. prin care, în calitate de reprezentant al reclamanților, solicită ca toate actele de procedură să fie comunicate începând cu data de 19 ianuarie 2015 la adresa Cabinet de Avocat, B.R.D., București, sector 1, adresă menționată și în concluziile scrise depuse la dosarul de apel, filele 80-85.

La fila 103 - dosar apel, se află cererea de recomunicare formulată de avocat titular R.Ș.L., care a învederat că schimbarea domiciliului ales a fost adusă la cunoștința instanței, că ea, avocatul titular, este în concediu de maternitate, iar începând cu data de 2 decembrie 2014 și-a suspendat activitatea, astfel încât actele de procedură nu mai sunt legal comunicate la vechea adresă, ele fiind necesar a fi comunicate la adresele reclamanților sau la noul domiciliul procesual ales, respectiv la cabinet avocat B.R.D., avocat ce asigură substituirea în prezenta cauză. La data de 23 martie 2015 a fost recomunicată recurenților-reclamanți decizia pronunțată de instanța de apel, potrivit dovezilor aflate la filele 104-107 dosar apel.

Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător. Așa fiind, cum schimbarea domiciliului procesual ales, la adresa Cabinet de Avocat, B.R.D., București, sector 1, a fost adusă la cunoștința instanței de apel înainte de data pronunțării deciziei atacate, în conformitate cu dispozițiile art. 98 C. proc. civ. și cum decizia atacată a fost recomunicată în data de 23 martie 2015, prin depunerea motivelor de recurs în data de 17 martie 2015, actul procedural se socotește a fi fost făcut în termenul legal prevăzut de art. 301, raportat la art. 284 alin. (3) C. proc.

civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se impune primirea cererii de repunere în termen întrucât cererea de recurs a fost formulată în termenul legal. Înalta Curte constată incidentă excepția nulității recursului, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speța de față, susținerile recurenților sunt o preluare ad litteram a criticilor formulate în apel ce vizau hotărârea dată de prima instanță, respectiv sentința civilă nr. 1541 din 12 septembrie 2013 a Tribunalului București, critici ce au fost supuse controlului judiciar în apel. Recurenții nu au făcut nicio referire la argumentele instanței de apel, nici cu privire la modul de soluționare al excepțiilor și nici cu privire la fondul apelului. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele și soluția instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului. Astfel, memoriu de recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate și referindu-se la împrejurări ce vizează considerentele sentinței pronunțate de tribunal, ca primă instanță.

În calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, astfel încât criticile recurenților nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În această situație, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs. Pe cale de consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de reclamant.

PENTRU ACEST MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D Respinge excepția tardivității recursului, ca neîntemeiată. Constată nul recursul declarat de reclamanții G.D., G.E.C.D., G.M.A. și de intervenienta G.L.F. împotriva Deciziei nr. 45A din 26 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2015.