ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1340/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1340/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 27 iunie 2011 pe rolul Judecătoriei Câmpulung Muscel,

reclamanta SC L.M. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA - prin

lichidator judiciar Societatea Lichidări I.C. Sprl - pentru a se constata că

și-a îndeplinit obligațiile asumate prin avizul de mediu și programul de

conformare și pentru a fi obligată aceasta la preluarea cantităților de șlam

galvanic în vederea neutralizării lor până la epuizarea celor existente, pe

seama și cheltuiala sa.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 109, 111 și 112 C. proc. civ., pe dispozițiile O.U.G. nr.

195/2005 și Ordinului nr. 1798/2007 privind procedura emiterii autorizației de

mediu.

La data de 7 octombrie 2011,

reclamanta a depus la dosar cerere completatoare și precizatoare a capătului

doi de cerere, prin care solicită obligarea pârâtei la preluarea cantităților

de șlam galvanic, în vederea neutralizării acestora, până la epuizarea

cantităților existente, pe seama și cheltuiala acestora, în vederea remedierii

viciilor apărute.

Tot la data de 7 octombrie 2011,

pârâta a depus întâmpinare, prin care solicită instanței să pună în vedere

reclamantei să precizeze obiectul cererii în concret, în sensul de a stabili și

califica acest obiect.

Prin sentința comercială nr. 507/2011,

Judecătoria Câmpulung și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Argeș,

reținând în motivare incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ. și a dispozițiilor art. 223 din Legea nr. 71/2011, Tribunalul Argeș, la

rândul său, declinând competența de soluționarea a cauzei prin sentința nr.

443/2011 în favoarea Tribunalului Specializat Argeș, motivat de natura

comercială a cauzei.

Învestit prin declinare, Tribunalului

Specializat Argeș, prin sentința nr. 2060 din 23 noiembrie 2012, a respins

acțiunea completată, formulată de reclamanta SC L.M. SRL, reținând concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv faptul că întocmirea

bilanțului de mediu s-a făcut în temeiul documentației existente în arhiva

societății, societate care nu dispunea de fonduri, însă există fonduri pentru

despăgubiri de această natură.

În motivare, prima instanță, urmare

administrării probatorului în cauză, a reținut că reclamanta prin procesul

verbal de adjudecare din 29 iunie 2007 a devenit adjudecatar al SC A. SA

Câmpulung, societate aflată în procedura falimentului și reprezentată prin Societatea

Lichidări I.C. Sprl

Ulterior, la data de 17 august 2007,

prin actul adițional la procesul verbal de adjudecare din 2007, reclamanta se

obliga, ca odată cu transmiterea dreptului de proprietate, să preia și

stocurile de substanțe chimice și deșeuri (șlamuri) rezultate din activitatea

SC A. SA, prin aceasta transmițându-se și obligațiile privind protecția

mediului înconjurător către adjudecatarul SC L. SRL prin monitorizarea apelor

menajere și pluviale și a forajelor depozitelor de șlamuri cuprinse în

"Bilanțul de mediu I și II " și a respectării măsurilor din

"Programul de conformare" întocmit de A.R.P.M. Pitești.

S-a reținut că, anterior încheierii

procesului verbal de adjudecare, lichidatorul judiciar al SC A. SA a întocmit

documentația necesară vânzării societății, în sensul că prin intermediul unei

societăți specializate și recunoscute în domeniu (SC I. SA București) a

întocmit raportul la bilanțul de mediu unde, pe baza documentației existențe în

arhiva societății, s-a stabilit că deșeurile ce necesită a fi neutralizate sunt

în cantitate de 350 tone.

S-a constatat că SC A. SA nu dispune

de fonduri pentru a putea derula operațiuni de neutralizare a cantităților de

deșeuri reclamante de SC L.M. SRL, având în vedere starea de faliment a

societății.

Raportul de expertiză întocmit în

cauză, a conchis că la nivel mondial au mai existat asemenea situații, indicând

faptul că există un fond de despăgubiri creat în acest sens, expertul

menționând și legislația ce guvernează aceste obligații.

Așa fiind, instanța de fond a apreciat

că nu se poate imputa pârâtei SC A. SA cât și Societății Lichidări I.C. Sprl

cantitatea suplimentară de deșeuri reclamate, motiv pentru care acțiunea a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta

SC L.M. SRL a declarat apel, care, prin Decizia nr. 19/A din 29 mai 2013 pronunțată

de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal a fost respins ca nefondat. Opinia separată a doamnei judecător C.G.N. a

fost în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării sentinței în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată și constatării că reclamanta și-a

îndeplinit obligațiile asumate prin avizul de mediu și programul de conformare,

respectiv obligării pârâtei să preia cantitățile suplimentare de șlam galvanic

până la epuizarea cantităților existente pe cheltuiala sa, cu 928 lei

cheltuieli de judecată la fond și 20.142 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî în sensul respingerii

apelului, instanța de control judiciar, examinând criticile apelantei privind

nulitatea sentinței, a apreciat că acestea nu sunt fondate.

S-a reținut, în esență, că hotărârea

apelată întrunește cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și s-a

arătat că instanța nu este obligată să trimită la fiecare din probele

administrate în cauză, fiind suficient ca aceasta să exprime raționamentele ce

au determinat hotărârea adoptată, iar în cauză nu există elemente care să

determine aprecierea existenței în considerentele sentinței a unor motive de

fapt și de drept străine pricinii.

Instanța de apel a pus în discuție

două excepții, respectiv excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere

privind constatarea îndeplinirii obligațiilor și de tardivitate a capătului doi

de cerere, în raport și de precizarea acestuia și de motivul de apel privind

răspunderea pentru vicii ascunse.

Sub acest aspect s-a susținut de către

reclamantă că instanța nu este îndreptățită să pună în discuție, din oficiu,

cele două excepții, acestui demers al instanței opunându-se dispozițiile art.

282 C. proc. civ.

Sub aspectul inadmisibilității

invocării excepțiilor s-a apreciat că acestea sunt excepții de ordine publică

în raport și de momentul nașterii raportului obligațional și promovării

litigiului de față.

Astfel, potrivit art. 298 C. proc.

civ., dispozițiile privind judecata în prină instanță se aplică și în instanța

de apel, în măsura compatibilității, compatibilitate care se apreciază că nu

este încălcată de aplicarea prevederilor art. 162 din același act normativ.

Textul consacră regula că excepțiile de ordine publică pot fi ridicate inclusiv

în fața instanței de recurs (dreptul instanței sub acest aspect regăsindu-se și

în art. 306 alin. (2)).

Așadar, fiind posibil ca excepțiile de

ordine publică să fie invocate de către instanță, din oficiu, inclusiv în faza

recursului, față și de trimiterea realizată de textul precitat, s-a constatat

că astfel de incidente procedurale pot fi aduse în discuția părților și în

apel.

În ceea ce privește excepția de

prescripție s-a apreciat că aceasta impune o discuție specială determinată de

intrarea în vigoare a noului C. civ. care, în art. 2512 statuează că

prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge și nu de

instanță, din oficiu.

S-a reținut că aceste prevederi legale

sunt inaplicabile în speță, raportat la momentele nașterii raportului

obligațional și cel al promovării acțiunii, dar și la dispozițiile art. 201 din

Legea nr. 71/2011, potrivit cărora: „Prescripțiile începute și neîmplinite la

data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale

care le-au instituit".

Așa fiind, dacă prescripțiilor

începute anterior datei de 1 octombrie 2011 le sunt aplicabile regulile sub

care au debutat, cu atât mai mult un astfel de raționament se impune pentru

prescripțiile deja încheiate.

Acestei aprecieri i se poate obiecta

faptul că ceea ce se discută este o normă de procedură nu una de drept

material, însă, pe de o parte că textul tranzitoriu nu face nicio distincție,

iar pe de altă parte că în noul C. civ. se rezolvă mai multe aspecte de

procedură, așa cum de altfel s-a întâmplat și în Codul de la 1864, inclusiv în

materia discutată (art. 1841).

S-a reținut, în esență, că în cauză

pot fi invocate ambele excepții, întrucât sunt de ordine publică și că acestea

sunt identice în cauză, cu precizarea că analiza prescripției pentru vicii

ascunse este subsidiară.

Primul capăt de acțiune este

reprezentat de solicitarea reclamantei de a se constata că și-a îndeplinit

obligațiile asumate prin avizul de mediu și programul de conformare.

S-a arătat că, singura pârâtă în cauză

este SC A. SA - prin practicianul în lichidare - și deci, raportul procesual

subiectiv nu s-a legat și cu autoritatea pentru protecția mediului, cea care,

de altfel, a impus obligațiile de protecție în acest domeniu și care are

competențe sancționatorii.

În raport de prevederile art. 111 C.

proc. civ., instanța de apel a apreciat că, în cauză, constatarea îndeplinirii

obligațiilor se poate realiza prin dovedirea de către reclamantă, cu ocazia

imputării nerespectării sarcinilor impuse, că acestea au fost realizate.

Dincolo de acest aspect, în raport de

actuala pârâtă, constatarea îndeplinirii obligațiilor este parte a obligării

acesteia la preluarea diferenței de șlam galvanic. Astfel, pârâta nu ar putea

fi obligată să preia o cantitate de șlam, determinată, decât după ce s-ar

stabili că reclamanta și-a îndeplinit propriile obligații.

Conchizând, s-a apreciat că, așa cum

este formulată, inclusiv din punctul de vedere al raportului procesual

subiectiv, cererea de constatare, este inadmisibilă.

în ceea ce privește capătul doi de

cerere, deși potrivit art. 137 C. proc. civ., instanța este datoare să verifice

cu prioritate excepțiile a căror incidență în cauză poate face inutilă

verificarea fondului, s-a arătat că o astfel de analiză este subsidiară,

întrucât ea este dependentă de statuarea asupra întinderii obligației

reclamantei.

Așa cum, de altfel, s-a susținut și nu

s-a contestat de către părți reclamanta a dobândit activul SC A. SA prin

procesul-verbal de adjudecare din 29 iunie 2007 (filele 9-13). Ulterior,

respectiv la 17 august 2007, părțile au încheiat un act adițional, convenind că

„Odată cu transmiterea dreptului de proprietate adjudecatarul SC L.M. SRL a

preluat și stocurile de substanțe chimice, precursori și deșeuri (șlamuri)

rezultate din activitatea SC A. SA - în faliment.

De asemenea, se transferă și

obligațiile privind protecția mediului înconjurător către adjudecatarul SC L.M.

SRL, prin monitorizarea apelor menajere și pluviale și a forajelor depozitelor

de șlamuri cuprinse în „Bilanțul de mediu I și II" și a respectării

măsurilor din „Programul de conformare" întocmit de A.R.P.M. - Pitești, mai

puțin conservarea surselor proprii de apă."

Din modul de redactare s-a constatat

că înțelegerea părților, încheiată ulterior vânzării activului, a privit două

aspecte: primul - preluarea tuturor obligațiilor privind stocurile de substanțe

chimice, inclusiv șlamuri; și al doilea - îndeplinirea obligațiilor privind

protecția mediului, raportat și la deșeurile toxice, inclusiv cele de șlam.

Tocmai de aceea s-au formulat două categorii de obligații și s-a folosit

adverbul „de asemenea" ilustrând că este o altă obligație decât cea de

preluare odată cu bunurile în proprietate și a deșeurilor toxice.

S-a apreciat, în esență, că reclamanta

s-a obligat să preia toate deșeurile toxice, inclusiv șlamurile, fără nicio

limitare de cantitate sau concentrație și s-a mai obligat „de asemenea" să

îndeplinească și cerințele de protecție a mediului, așa cum ele au fost impuse

prin actele autorităților specializate, aspecte care însă nu se discută în

cauză.

Față de această concluzie, reținând că

reclamanta este obligată să preia întreaga cantitate de șlam, capătul doi al

cererii de chemare în judecată a fost apreciat ca fiind nefondat, întrucât în

sarcina pârâtei nu se poate localiza o obligație sub acest aspect.

Or, și în situația în care s-ar trece

peste înțelesul neîndoielnic al actului adițional ar urma să se observe că

acțiunea este prescrisă în raport de cauza juridică ce a învestit instanța,

respectiv dispozițiile art. 1352 C. civ.

Această cauză nu poate fi schimbată,

iar instanței nu-i poate fi recunoscut acest drept, nefiind aplicabile

dispozițiile art. 84 C. proc. civ.

Cauza cererii de chemare în judecată -

alta decât cauza acțiunii (reprezentată de scopul spre care se îndreaptă voința

reclamantului) - temeiul juridic, este cea care leagă instanța, în raport de

care se apără pârâtul și care interesează instituția puterii lucrului judecat.

Singura cauză juridică a cererii de

chemare în judecată, invocată atât la fond, cât și în apel, a fost reprezentată

de răspunderea pentru vicii ascunse, adică acea răspundere a vânzătorului de a

asigura cumpărătorului nu numai folosința liniștită, dar și utilă a lucrului.

O astfel de răspundere poate să ducă

fie la o acțiune redhibitorie, fie la acțiune estimatorie, cea din urmă fiind

cea de care se apropie acțiunea reclamantei.

În ceea ce privește obiectul față de

care se pretind viciile, acesta nu poate fi reprezentat decât de activul

„A.", respectiv ansamblul ce a fost vândut reclamantei cu ocazia

lichidării falitei SC A. SA.

Așadar, viciul constând în existența

unei cantități de șlam mai mare decât cea estimată de către reclamantă, în baza

documentației întocmite de SC I. SA (întrucât îngropate s-au găsit bazine cu

funduri duble), privește ansamblul activului.

Reținând și dispozițiile art. 5 din

Decretul nr. 167/1958, precum și prevederile art. 11 din același act normativ,

raportat la împrejurarea că, în cauză, nu s-a pretins existența decât a unor

vicii ascunse și nu a ascunderii cu viclenie, instanța de control judiciar a

reținut că termenul de prescripție este de 6 luni și a început să curgă de la

momentul subiectiv al cunoașterii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la

predarea lucrului.

Răspunderea pentru vicii realizează un

echilibru între protecția cumpărătorului, cu o diligentă normală, dar și a

vânzătorului, prin aceea că celui dintâi i se cere ca într-un termen rezonabil

să descopere viciile, fie ele și ascunse, protejând siguranța circuitului

civil.

S-a apreciat că, în speță, nu există

niciun motiv pentru determinarea unui alt moment al predării bunului - activul

SC A. SA - decât cel al adjudecării, dar chiar trecându-se peste acest aspect

se impune să se observe adresa emisă de reclamantă la 17 decembrie 2010, prin

care aceasta solicita A.R.P.M. Pitești să-i fie prelungit termenul inițial în

care nu se poate încadra, asigurând neutralizarea șlamului, date fiind

concentrațiile de cianură și metale grele și șlamul galvanic.

Așadar, fie că cele 6 luni se

calculează începând cu data de 29 iunie 2008, fie chiar și începând cu 17

decembrie 2010, acțiunea introdusă la 27 iunie 2011 este tardivă.

În termen legal, împotriva deciziei

instanței de apel, reclamanta SC L.M. SRL a declarant recurs, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, reclamanta

susține, în esență, că instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in

peius în soluționarea excepțiilor inadmisibilității și a prescripției dreptului

la acțiune, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 295 C.

proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că, prin admiterea celor două

excepții invocate pentru prima dată în apel, instanța a nesocotit atât limitele

învestirii sale, cât și principiul neagravării situației apelantului în propria

cale de atac.

Este adevărat că excepțiile de ordine

publică pot fi invocate și în apel, dar aceasta doar în cadrul motivelor de

apel și nu cu titlu de apărare față de motivele de apel indicate de partea

adversă.

De asemenea, solicită instanței de

recurs, să constate că, așa cum s-a statuat în jurisprudența sa anterioară,

pentru a lua măsura trimiterii cauzei spre rejudecare altei instanțe decât cea

care a pronunțat hotărârea casata, nu este necesar să se formuleze cerere de

strămutare, ci se procedează astfel atunci când se consideră că interesele

bunei administrări a justiției o cer, în cauză, fiind de notorietate relațiile

de rudenie ale avocatului părții adverse cu magistrații argeșeni, precum și

notorietatea și bunele relații ale lichidatorului judiciar cu aceiași

magistrați.

Sub un alt aspect, critică hotărârea

atacată pentru nelegalitate, apreciind că decizia recurată cuprinde motive

străine de natura pricinii în soluționarea excepției inadmisibilității, ceea ce

atrage incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Astfel, consideră că statuarea

instanței cu privire la raporturile cu autoritatea de mediu sunt străine de

natura cauzei și de obiectul cererii de chemare în judecată, autoritatea de

mediu nefiind parte în prezentul litigiu.

Dacă instanța de apel ar fi considerat

că, față de natura și obiectul cererii de chemare în judecată, ar fi fost

necesar ca în proces să figureze și autoritatea de mediu ar fi trebuit să pună

acest lucru în discuția părților și apoi să pronunțe o soluție cu privire la

excepția lipsei litisconsorțiului procesual pasiv.

Raportat la prevederile art. 111 C.

proc. civ., critică, în esență, decizia atacată pentru greșita aplicare a legii

în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin încălcarea principiului

disponibilității în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției

dreptului la acțiune, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, pentru acțiunile

având ca obiect obligația de a face, termenul de prescripție este cel general

de 3 ani, prin raportare la care dreptul material al reclamantei nu este

prescris.

Așa fiind, apreciază că decizia

recurată este nelegală, în raport de aplicarea greșită a legii în ceea ce

privește soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța de

apel reținând în mod greșit incidența în cauză a prevederilor art. 5 teza

inițială din Decretul nr. 167/1958 și a prevederilor art. 11 alin. (1) din

același act normativ.

Instanța de apel, consideră recurenta,

a interpretat greșit noțiunile de „lucru vândut", „vicii ascunse cu

viclenie" și „predarea lucrului".

Prin raportare la bunul afectat de

vicii, instanța de apel a aplicat greșit legea, întrucât în speță sunt

incidente dispozițiile alin. (2) din art. 11 din Decretul nr. 167/1958, și nu

cele ale alin. (1)din același articol.

În ceea ce privește viciile, în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 teza finală, iar

nu prima teză.

În opinia recurentei-reclamante,

trebuie observat că șlamul galvanic este un deșeu produs de societatea pârâtă

în timpul în care aceasta și-a desfășurat activitatea economică în ansamblul

respectiv. De asemenea, cantitățile suplimentare nu erau prevăzute în stocurile

pârâtei și nici nu au fost prezentate SC I. SA cu ocazia întocmirii

bilanțurilor de mediu. Mai mult, bazinele în care era depozitată cantitatea

suplimentară de șlam erau îngropate, sub cele existente. Ori toate aceste

constatări, reținute și de instanța de apel, nu pot duce decât la concluzia că

viciile au fost ascunse cu viclenie. Fiind ascunse cu viclenie, termenul de

prescripție a dreptului material la acțiune este termenul general de 3 ani și

nu termenul de 6 luni prevăzut art. 5 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește predarea bunului,

apreciază că și în situația în care bunul afectat de vicii nu este depozitul de

șlam, iar în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 11 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, termenul de prescripție tot nu era împlinit.

Existența unor cantități suplimentare

de șlam a fost cunoscută cu ocazia preluării acestui deșeu în vederea

neutralizării, de către SC G.E.C. SRL. Data descoperirii existenței unor astfel

de cantități suplimentare este 10 mai 2011, data încheierii procesului-verbal,

moment la care cantitatea de șlam a depășit cele 350 t prevăzute în bilanțurile

de mediu, așa cum în mod judicios s-a reținut și prin opinia separată. Având în

vedere că acțiunea a fost promovată la 27 iunie 2011, chiar și în raport de

textele de lege reținute de instanța de apel, acțiunea nu era prescrisă.

Invocând în drept și dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc. civ., apreciază că instanța de apel a schimbat natura și

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului de adjudecare, așa cum a

fost modificat și completat prin actul adițional.

Faptul ca respectiva cantitate de 350

de tone este o cantitate estimată nu poate conduce la concluzia că prezența

cuvântului estimat are, în vedere orice cantitate în plus față de cele 350 de

tone, ci doar că greutatea acesteia nu a fost calculată efectiv (cântărirea

fiind posibilă doar cu ocazia preluării spre neutralizare) de SC I. SA, firma

care a întocmit bilanțurile de mediu.

Prin raportare la caracterul comutativ

al contractului de vânzare-cumpărare, este evident că actul adițional nu putea

avea în vedere decât cantitățile de șlam galvanic cunoscute de părți, respectiv

350 t.

Hotărârea instanței de apel, consideră

recurenta, este nelegală și din perspectiva aplicării greșite a legii în

dezlegarea fondului cauzei.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, arată, în esență, că la interpretarea clauzelor contractuale, în ceea

ce privește cantitatea asupra căreia recurenta-reclamantă și-a asumat obligația

de îndeplinire a obligațiilor de mediu, instanța nu a ținut cont de

dispozițiile codului civil referitoare la forța obligatorie a contractelor și

la interpretarea acestora, cuprinse în art. 969, art. 977, art. 979 și

art. 982 -984 C. civ.

Solicită admiterea recursului, în

principal casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții

de Apel Pitești, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii recurate și, pe cale

de consecință, admiterea apelului și schimbarea în totalitate a hotărârea primei

instanțe, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă SC A. SA prin

Lichidator judiciar lichidări I.C. Sprl a depus concluzii de scrise.

Analizând decizia recurată, în

limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și

temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 296 C. proc. civ. „(...)

apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea

decât aceea din hotărârea atacată".

Textul legal evocat consacră

principiul non reformatio în pejus, care presupune ca părții care a exercitat o

cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control

judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, hotărârea

atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat apelul.

Contrar susținerilor recurentei,

decizia pronunțată nu creează reclamantei SC L.M. SRL o situație mai grea în

apel, hotărârea recurată fiind dată cu respectarea principiului non reformatio

in pejus consacrat de dispozițiile art. 296 teza a ll-a C. proc. civ.

Este de observat că instanța de apel

nu pronunță o soluție diferită de cea a primei instanțe, doar argumentează

logico-juridic hotărârea pronunțată, potrivit exigențelor unei instanțe de

control judiciar, nu face decât să aducă alte argumente de drept, știut fiind

că excepțiile de ordine publică pot fi invocate și în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., nulitatea formelor de procedură încălcate este atrasă doar

dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât

prin anularea lor, existența vătămării fiind presupusă doar în cazul

nulităților exprese.

Fără, însă, a indica în ce constă

vătămarea suferită, recurenta invocă o presupusă vătămare rezultat al

nemulțumirii sale cu privire la argumentele care au format convingerea

instanței, ceea ce nu poate atrage incidența în speță a pct. 5 al art. 304 C.

proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța de apel a dovedit pe deplin că a

respectat drepturile procesuale ale recurentei privitoare la exercitarea

dreptului la apărare și contradictorialitate, punând în discuția părților

excepția inadmisibilității primului capăt al cererii de chemare în judecată

referitor la acțiunea în constatare, cât și excepția prescripției dreptului

material la acțiune, cu referire la viciile aparente, aspecte ce rezultă din

încheierea de amânare a pronunțării din 22 mai 2013.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii".

Textul de lege evocat vizează

nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată

cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței.

De asemenea, nu se poate reține

existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura

pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire

logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat

soluția pronunțată, soluția instanței de apel fiind perfect legală sub aspectul

prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reținut, că, în sistemul de

drept românesc, instanța nu poate introduce din oficiu în proces o parte,

litigiul fiind guvernat de principiul disponibilității, astfel că numai

reclamantul este cel care fixează limitele judecății prin indicarea părților cu

care înțelege să se judece, instanțele fiind obligate doar să conchidă juridic

adecvat, în raport de manifestările de voință ale părților, astfel cum în mod

legal a procedat și instanța de apel în cauză.

Prin urmare, nu pot fi primite

susținerile recurentei cu privire la introducerea în cauză a autorității pentru

protecția mediului, iar simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire

la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței de

control judiciar, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către

parte sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări sau unei motivări

străine de natura pricinii în sensul textului legal anterior evocat ori unei

încălcări a principiului disponibilității părților, astfel cum pretinde

recurenta.

De altfel, instanța, în exercitarea

rolului activ, trebuie doar să atragă atenția părților asupra drepturilor și

obligațiilor lor procesuale, iar nu să se substituie acestora în exercitarea drepturilor

și îndeplinirea obligațiilor, întrucât atunci s-ar ajunge la încălcarea

principiul disponibilității, principiu ce a fost pe deplin respectat în speță.

Primul capăt al acțiunii a vizat

solicitarea reclamantei de a se constata că și-a îndeplinit obligațiile asumate

prin avizul de mediu și programul de conformare.

În acest context, instanța de apel a

arătat că singura pârâtă în cauză este SC A. SA - societate în lichidare și,

prin urmare, raportul subiectiv nu s-a legat și cu autoritatea pentru protecția

mediului, cea care a impus obligațiile de protecție în acest domeniu și care

are competențe sancționatorii.

Pornind de la reglementarea conferită

de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și examinând hotărârea atacată din

perspectiva criticilor recurentei, se constată corecta soluționare a primului

capăt de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., ca fiind

inadmisibil.

Potrivit art. 111 C. proc. civ.,

partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau

inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere

realizarea dreptului.

Astfel, în lumina textului de lege

menționat, acțiunea în constatare este admisibilă atunci când se solicită

constatarea existenței sau inexistenței unui drept, deci nu este admisibilă

când se solicită constatarea existenței/inexistenței unei situații de fapt.

Așadar, este inadmisibilă o acțiune

(cerere) în constatare dacă partea are posibilitatea formulării unei acțiuni în

realizarea dreptului.

Cu alte cuvinte, în mod legal, s-a

reținut că, în speță, constatarea îndeplinirii obligațiilor se poate realiza

prin dovedirea de către reclamantă, cu ocazia imputării nerespectării

sarcinilor impuse, că acestea au fost realizate.

Constatarea îndeplinirii obligațiilor

este parte a obligării pârâtei la preluarea diferenței de șlam galvanic,

întrucât acesta nu ar putea fi obligată să preia o cantitate de șlam

determinată, decât după ce s-a stabilit că reclamanta și-a îndeplinit propriile

obligații, aspecte ce au fost corect reținute de instanța de apel.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează

situațiile în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act

juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind

clare și precise, or, se constată că sunt nefondate și criticile subsumate

acestui motiv de nelegalitate.

Este de necontestat că reclamanta SC

L.M. SRL a dobândit activul SC A. SA prin procesul-verbal de adjudecare din 29

iunie 2007, încheind ulterior, respectiv la 17 august 2007, un act adițional,

prin care părțile s-au înțeles că odată cu transmiterea dreptului de

proprietate adjudecatarul SC L.M. SRL a preluat și stocurile de substanțe

chimice, precursori și deșeuri (șlamuri) rezultate din activitatea SC A. SA -

în faliment.

Au fost transferate și obligațiile

privind protecția mediului înconjurător către adjudecatarul SC L.M. SRL, prin

monitorizarea apelor menajere și pluviale și a forajelor depozitelor de șlamuri

cuprinse în "Bilanțul de mediu I și II" și a respectării măsurilor

din "Programul de conformare" întocmit de A.R.P.M. - Pitești, mai

puțin conservarea surselor proprii de apă.

Prin urmare, cum, în mod legal, a

reținut și instanța de control judiciar, înțelegerea părților, încheiată

ulterior vânzării activului, a privit două aspecte: preluarea tuturor

obligațiilor privind stocurile de substanțe chimice, inclusiv șlamuri și,

respectiv, îndeplinirea obligațiilor privind protecția mediului, raportat și la

deșeurile toxice, inclusiv cele de șlam.

S-a apreciat cu justețe că reclamanta

s-a obligat să preia toate deșeurile toxice, inclusiv șlamurile, fără nicio

limitare de cantitate sau concentrație și s-a mai obligat „de asemenea" să

îndeplinească și cerințele de protecție a mediului, așa cum ele au fost impuse

prin actele autorităților specializate, aspecte care însă nu se discută în

cauză.

Or, în condițiile în care reclamanta

s-a obligat să preia întreaga cantitate de șlam, capătul doi al cererii de

chemare în judecată, în mod legal, a fost apreciat ca fiind nefondat, câtă

vreme o atare obligație nu incumbă pârâtei, în raport de înțelegerea părților

litigante.

Contrar susținerilor recurentei,

instanța de apel a arătat cu justețe că și în situația în care s-ar trece peste

înțelesul neîndoielnic al actului adițional ar urma să se observe că acțiunea

este prescrisă în raport de cauza juridică ce a învestit instanța, respectiv

dispozițiile art. 1352 C. civ.

Cauză juridică a cererii de chemare în

judecată a vizat răspunderea pentru vicii ascunse, viciu constând în existența

unei cantități de șlam mai mare decât cea estimată de către reclamantă în baza

documentației întocmite de SC I. SA (întrucât îngropate s-au găsit bazine cu

funduri duble), obiectul față de care se pretind vicii fiind reprezentat de

ansamblul activului SC. A. SA, respectiv ansamblul ce a fost vândut reclamantei

cu ocazia lichidării SC A. SA.

Nu se poate pretinde că instanța a

calificat acțiunea reclamantei ca fiind o veritabilă acțiune estimatorie,

întrucât instanța a analizat din perspectiva răspunderii pentru vicii ascunse,

invocată pe întreaga desfășurare a litigiului, arătând, în mod corect, că o

atare acțiune „se apropie" de o acțiune estimatorie, ceea ce nu poate fi

combătut, chiar părțile raportându-se în actul adițional la bilanțul de mediu

întocmit în baza unor determinări estimative ale SC I. SA.

De asemenea, în cauză nu s-a pretins

existența decât a unor vicii ascunse și nu a ascunderii cu viclenie, astfel că

termenul de 6 luni instituit de prevederile art. 5 din Decretul nr. 167/1958

potrivit cărora „dreptul la acțiunea privitoare la viciile ascunse ale unui

lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui

termen de 6 luni, în cazul în care în care viciile nu au fost ascunse cu

viclenie" este aplicabil și a început să curgă de la momentul subiectiv al

cunoașterii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea lucrului,

conform art. 11 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, fie că cele 6 luni se

calculează începând cu data de 29 iunie 2007 (data procesului-verbal de

adjudecare), fie chiar și începând cu 17 decembrie 2010 (data la care

reclamanta a emis adresa prin care solicita A.R.P.M. Pitești să-i fie prelungit

termenul inițial în care nu se poate încadra, asigurând neutralizarea șlamului,

date fiind concentrațiile de cianură și metale grele și șlamul galvanic),

acțiunea introdusă la 27 iunie 2011, în mod legal, a fost apreciată ca fiind

prescrisă.

Fără a reitera considerentele anterior

expuse, se constată că nici motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art.

304 C. proc. civ. nu-și găsește incidența, hotărârea atacată fiind la adăpost

de orice critică.

Așa fiind, constatând că nu se

confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 5, 7, 8 și 9 ale art. 304

C. proc. civ. invocate de recurentă, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea

prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de reclamanta SC L.M. SRL împotriva Deciziei nr. 19/A din 29

mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, menținând decizia instanței de

apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC L.M. SRL împotriva Deciziei nr. 19/A din 29 mai 2013 pronunțată

de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 aprilie 2014.