ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 973/2015

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 29 iulie 2008, reclamanta SC C.H. SA a chemat în judecată Guvernul României și Ministerul Mediului și Pădurilor - actualmente Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice - solicitând: 1) - să se recunoască dreptul societății la alocarea unui număr suplimentar de 3.027.796 certificate de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008 - 2012, conform distincțiilor de la pct. 2; 2) - să fie obligat Guvernul României să modifice punctele 182, 183 și 184 din Anexa la H.G. nr. 60/2008 pentru aprobarea Planului național de alocare privind certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioadele 2007 și 2008 - 2012, în sensul creșterii numărului de certificate alocate SC C.H.

SA pentru perioada 2008 - 2012, după cum urmează: 2.1) - alocarea către Sucursala F. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.161.651 certificate de emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât această sucursală să beneficieze de un număr total de 5.682.305 certificate; 2.2) - alocarea către Sucursala D. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 922.245 certificate de emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât această sucursală să beneficieze de un număr total de 4.511.245 certificate; 2.3) - alocarea către Sucursala B. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 943.900 certificate de emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât această sucursală să beneficieze de un număr total de 4.617.165 certificate.

3) - să fie obligat Guvernul României să modifice celelalte puncte din Anexa la H.G. nr. 60/2008, în sensul scăderii numărului de certificate de emisii de gaze cu efect de seră menționate de acestea cu un număr total de 3.027.796 certificate, necesare a fi alocate suplimentar SC C.H.

SA; 4) - să fie obligat Ministerul Mediului să modifice Ordinul Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 85/2007 de aprobare a Metodologiei privind elaborarea Planului național de alocare, în sensul completării acestuia prin includerea obligației autorităților administrației publice de a verifica informațiile puse la dispoziția lor de către agenții economici pe baza unor criterii obiective (cum ar fi capacitatea maximă autorizată), cu ocazia elaborării Planului național de alocare privind certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioadele 2007 și 2008 - 2012. Ulterior, la data de 28 octombrie 2008, reclamanta și-a completat și precizat acțiunea, învederând că înțelege să își formuleze pretențiile și în contradictoriu cu pârâtele SC L.C.R.

SA și SC H. SA. De asemenea, reclamanta a precizat petitul 3 din cererea introductivă, în sensul că a solicitat obligarea Guvernului României să modifice Anexa la H.G. nr. 60/2008, astfel: - pct. 180 în sensul reducerii cu un număr de 1.208.094 a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC L.C.R. SA pentru punctul de lucru HZ; - pct. 181, în sensul reducerii cu un număr de 1.054.581 a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC L.C.R. SA pentru punctul de lucru M.; - pct. 170, în sensul reducerii cu un număr de 765.124 a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC H. SA pentru punctul de lucru A. Prin cererea formulată la data de 5 mai 2009, reclamanta SC C.H.

SA a renunțat la drept față de SC H. SA, instanța Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dispunând prin Încheierea din 2 iunie 2009, disjungerea petitului din acțiunea completată formulată în contradictoriu cu această pârâtă și formarea unui nou dosar. La data de 26 iunie 2012, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, formulată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care a învederat că își diminuează cuantumul pretențiilor inițiale, solicitând astfel: 1) - să fie recunoscut dreptul societății la alocarea unui număr suplimentar de 2.185.810 RON certificate de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008 - 2012 conform distincțiilor de la pct. 2; 2) - să fie obligat Guvernul României să modifice pct. 182, 183 și 184 din Anexa la H.G.

nr. 60/2008, în sensul creșterii numărului de certificate de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC C.H. SA prin aceste puncte, pentru perioada 2008 - 2012, după cum urmează: 2.1) - alocarea către Sucursala F. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.187.812 certificate de emisii de gaze cu efect de seră; 2.2) - alocarea către Sucursala D. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 921.007 certificate de emisii de gaze cu efect de seră; 2.3) - alocarea către Sucursala B. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.006.991 certificate de emisii de gaze cu efect de seră; 3) - să fie obligat Guvernul României să modifice pct. 180 și 181 din Anexa la H.G. nr. 60/2008, în sensul reducerii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC L.C.R.

SA cu un număr total de 3.588.404, pentru ca numărul total de certificate alocate societății să corespundă capacității maxime autorizate de producție. În Ședința publică din 3 iulie 2012, reclamanta a renunțat la judecata petitului 3 din Cererea precizatoare formulată la data de 26 iunie 2012, învederând că își menține capătul 3) din acțiunea introductivă de instanță. Prin Sentința civilă nr. 4.569 din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția lipsei de interes invocată de pârâta SC L.C.R. SA și a respins acțiunea precizată ca nefondată. Prin aceeași hotărâre instanța a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâta SC L.C.R.

SA a sumei de 200.000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru a respinge excepția invocată de pârâta SC L.C.R. SA, instanța de fond a reținut în esență că interesul reclamantei în promovarea acțiunii nu este afectat, alocarea de certificate de emisii de gaze cu efect de seră nefiind condiționată de utilizarea efectivă sau de tranzacționarea acestora și nici de faptul că perioada de alocare 2008 - 2012 se apropie de final. Dispunând respingerea acțiunii, prima instanță a reținut că nu este fondat motivul de nelegalitate învederat de reclamantă, referitor la faptul că, ulterior Deciziilor Comisiei Europene din 26 octombrie 2007 de reducere a plafonului național de certificate de emisii de gaze cu efect de seră alocate României atât pentru 2007 cât și pentru perioada 2008 - 2012, planul național aprobat prin H.G.

nr. 60/2008 nu a mai fost supus aprobării Comisiei Europene. Sub acest aspect, instanța a constatat, interpretând prevederile art. 2 și 3 din Decizia Comisiei Europene nr. C(2007)5253 din 26 octombrie 2007, că aprobarea prealabilă nu era necesară în ceea ce privește modificările aduse Planului național de alocare, în sensul reducerii plafonului național de certificate și implicit, a alocărilor de instalații, cât timp măsura a fost adusă la îndeplinire în mod nediscriminatoriu, prin aplicarea aceluiași procent de reducere la nivelul fiecărei instalații. Instanța a reținut astfel, că planul național de alocare a fost adoptat cu respectarea condițiilor de ordin procedural, în raport și de împrejurarea că România, după aprobarea prin H.G.

nr. 60/2008 a modificărilor impuse de Comisia Europeană, a notificat instituția europeană despre demersul său la data de 8 februarie 2008, iar prin răspunsul datat 4 aprilie 2008 nu s-au formulat obiecțiuni, solicitându-se doar diminuarea cu 1.451.438 a numărului de certificate de emisii de gaze cu efect de seră aferente instalațiilor care au ieșit de sub incidența schemei pentru perioada 2008 - 2012. În ceea ce privește conținutul planului național de alocare s-a reținut de către instanță că, astfel cum a menționat în răspunsul la interogatoriu pârâtul Ministerul Mediului, nu au fost verificate informațiile transmise de operatori referitoare la instalație, schema procesului tehnologic, producția istorică și prognozată a instalației, consumul istoric și prognozat de combustibil și materii prime, calculul alocării de certificate efectuându-se după formula prevăzută la pct. 2 lit. b) din Anexa 1B a metodologiei de elaborare a planului național de alocare aprobată prin Ordinul nr. 85/2007.

Astfel, s-a constatat că la calculul alocării de certificate a fost utilizată varianta "fără date istorice", respectiv în funcție de producția prognozată a instalației pentru anul 2007, corectată cu un factor de credibilitate de 95%, înmulțită cu emisia specifică medie a instalațiilor similare din cadrul sectorului ciment, determinată pe categorii de combustibil și tipuri de tehnologii, nefiind luată în considerare realizarea alocării la nivel de instalație a prognozei de producție pentru perioada 2008 - 2012. Instanța de fond a reținut că, folosindu-se această metodă de calcul și nefiind verificate datele transmise de operator cu privire la producția prognozată pentru anul 2007, s-au creat premisele supraevaluării prognozei, cu consecințe reflectate în alocările la nivel de instalație.

Referitor la susținerea reclamantei cu privire la faptul că SC L.C.R. SA a prognozat o producție totală pentru anul 2007 ce depășește capacitatea maximă a instalațiilor sale din 2006, prima instanță a constatat că nu s-a dovedit supraestimarea prognozei, în acest sens fiind prezentate elemente ce atestă obținerea în perioada 2001 - 2006 a unor producții zilnice peste capacitatea maximă instalată sau autorizată.

Cu privire la motivul de nelegalitate invocat prin acțiune în sensul că planul național de alocare încalcă criteriul 1 din Anexa III la Directiva 2003/87/CE, potrivit căruia numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră ce urmează a fi alocate nu trebuie să depășească necesarul estimat pentru aplicarea strictă a criteriilor prevăzute în anexă, judecătorul fondului a reținut că respectivul criteriu nu este aplicabil în determinarea alocărilor la nivel de instalație și nu poate fi utilizat pentru verificarea modului în care s-a realizat alocarea la nivelul instalațiilor pentru perioada 2008 - 2012. Referitor la susținerea reclamantei privind încălcarea prevederilor art. 10 alin. (4) din metodologie, s-a reținut că principiul instituit de această normă, potrivit căreia la determinarea numărului total de certificate alocate fiecărei instalații nu trebuie depășit necesarul, vizează alocarea la nivel de instalație, dreptul intern impunând exigențe suplimentare față de cele prevăzute în directivă.

Dar, a mai reținut instanța, în conformitate cu aceeași metodologie, emisiile se determină în funcție de producția prognozată pentru anul 2007, care poate depăși capacitatea maximă de producție instalată sau înscrisă în autorizații, la momentul elaborării planului național de alocare. Cu privire la cererea de modificare a criteriului de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră la nivel de instalație, instanța de fond a constatat că, în cazul reclamantei, capacitatea de producție înscrisă în autorizații este mai mare decât producția prognozată de ea însăși pentru anul 2007, pretenția de a i se atribui un număr de certificate aferent unei producții superioare fiind lipsită de fundament.

În privința SC L.C.R. SA, s-a constatat că nu se impune modificarea prognozei de producție, nefăcându-se dovada că producția pentru anul 2007 a fost supraestimată, în condițiile în care prognoza poate depăși capacitatea de producție instalată sau înscrisă în autorizații la momentul prognozării. Instanța a reținut că este nefondată și susținerea privind încălcarea prin planul național de alocare a criteriului 5 din anexa III la Directiva 2003/87/CE, transpus în dreptul intern prin Anexa 3 la H.G.

nr. 780/2006, întrucât elaborarea planului s-a făcut după o metodologie unică, aplicată în mod unitar între sectoare și în cadrul fiecărui sector în parte, în cazul particular al operatorilor de pe piața cimentului, alocarea la nivel de instalație realizându-se după aceeași formulă de calcul, chiar dacă pentru determinarea emisiei instalațiilor s-a ales varianta "fără date istorice", deși fuseseră transmise informațiile despre producții și consumul de combustibil și materii prime. Reținând, conform raportului de expertiză, că în varianta de calcul "cu date istorice", doar pârâtei SC L.C.R.

SA i-ar fi fost alocate mai multe certificate decât a primit în realitate, în timp ce reclamanta ar fi beneficiat de mai puține certificate, dacă s-ar fi avut în vedere datele de producție și consum din perioada de referință, instanța a concluzionat că nu s-a dovedit că metoda de calcul a condus la supraalocarea unor operatori în defavoarea altora din același sector, după cum nu s-a probat că altor sectoare puternic poluante și cu potențial crescut de retehnologizare li s-ar fi alocat un număr prea mare de certificate, în dauna sectorului ciment. Cu privire la susținerea referitoare la încălcarea prin planul național de alocare a criteriilor 3 și 8 din Anexa III la Directivă, preluate în dreptul intern prin Anexa 3 la H.G.

nr. 780/2006, s-a reținut că nu este fondată solicitarea reclamantei, în sensul că nu s-a ținut cont de potențialul tehnologic al instalațiilor sale, în condițiile în care nu s-a demonstrat existența în concret a unor instalații din același sector sau din alte sectoare cărora să li se cuvină un număr mai redus de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.

Analizând capătul de cerere privind obligarea ministerului pârât la modificarea Ordinului nr. 85/2007, de aprobare a Metodologiei privind elaborarea planului național de alocare, în sensul completării acestuia prin includerea obligației autorităților administrației publice de a verifica informațiile transmise de agenții economici pe baza unor criterii obiective, cum ar fi capacitatea maximă autorizată, instanța a constatat că actele normative cu forță juridică superioară emise în materie nu impun obligația de verificare a datelor furnizate de operatori, solicitarea de plafonare a prognozelor de producție spre care tinde reclamanta neavând acoperire nici în prevederile Directivei și nici în cele cuprinse în H.G.

nr. 780/2006. În sinteză, instanța de fond a constatat că nu s-a făcut dovada nelegalității planului național de alocare, respectiv că pârâtei SC L.C.R. SA i-au fost alocate mai multe certificate de emisii de gaze cu efect de seră decât necesarul și că la alocarea certificatelor nu s-a avut în vedere potențialul tehnologic al instalațiilor, neputându-se reține încălcarea criteriilor 1, 3, 5 și 8 din Anexa III la Directiva 2003/87/CE și implicit a prevederilor referitoare la ajutorul de stat din Tratatul CE sau a dispozițiilor art. 184 alin. (2) și 135 alin. (2) lit. a) din Constituție, ori ale Legii concurenței. Instanța a reținut că de altfel, remediul propus de reclamantă, respectiv refacerea alocării la nivel de instalație echivalează cu modificarea algoritmului de calcul prevăzut de metodologie, deși acest aspect nu a fost criticat.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC C.H. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, printr-un prim motiv de recurs, reclamanta a învederat că instanța a reținut în mod eronat că planul național de alocare a fost adoptat cu respectarea procedurilor de notificare a Comisiei Europene, în condițiile în care H.G. nr. 60/2008 a fost emisă la 16 ianuarie 2008, în lipsa acordului Comisiei Europene, cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (3) din Directivă și ale art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 780/2006. S-a mai arătat, pe fondul litigiului, că instanța, deși constată omisiunea autorităților de a verifica datele transmise de operatori, fapt ce a permis SC L.C.R.

SA să prognozeze producții ce depășesc posibilitățile tehnice ale instalațiilor sale, reține în mod eronat și fără fundament probator că prognozele de producție puteau depăși capacitatea de producție maximă instalată sau autorizată. În realitate, a precizat reclamanta, planul național de alocare trebuia elaborat prin respectarea principiului potrivit căruia alocarea la nivel de instalație nu trebuie să depășească necesarul, impus de Comisia Europeană și transpus și în legislația internă prin metodologia de elaborare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

De altfel, a arătat reclamanta, chiar Comisia Europeană în motivarea Deciziei din 26 octombrie 2007 de reducere a plafonului de certificate alocat României, a constatat că prima variantă a planului național de alocare încalcă criteriile 1, 2 și 3 din Anexa III la Directivă, fiind necesară reducerea alocărilor în concordanță cu potențialul de reducere a emisiilor, al activităților acoperite de schema de comercializare, inclusiv potențialul tehnologic. S-a precizat de asemenea, că prognozele de creștere economică se aplică la determinarea plafonului național de certificate și nu pot sta la baza estimărilor efectuate de operatori, cum incorect a reținut hotărârea recurată. Reclamanta a învederat că interpretarea instanței potrivit căreia operatorii ar fi putut estima prognoze ipotetice fără legătură cu potențialul tehnic al instalațiilor, excede cadrului normativ național - H.G.

nr. 780/2007, Ordinul nr. 85/2007 și Ordinul nr. 254/2009 - care distinge între instalațiile existente și cele nou intrate, numai cele din prima categorie urmând a face obiectul schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră concretizate în planul național de alocare, în timp ce alocarea certificatelor pentru noile instalații se realizează din rezerva de nou intrate, acestea neputând fi avute în vedere în momentul elaborării planului. Sub acest aspect, reclamanta a precizat că instanța a ignorat concluziile raportului de expertiză și celelalte probe administrate în cauză din care rezultă că SC L.C.R. SA nu a procedat la realizarea unor schimbări tehnologice care să fi avut drept efect creșterea emisiilor poluante, ci a realizat investiții efective pentru modernizarea instalațiilor ce au necesitat revizuirea autorizației și pentru care ar fi putut beneficia de alocarea de certificate suplimentare din rezerva de nou intrate.

De asemenea, s-a arătat de către reclamantă că, în pofida probelor dosarului, se reține eronat în hotărâre că producția atinsă de pârâtă pe termen scurt în cadrul testărilor tehnice ale instalațiilor - audituri de cuptor - ar fi putut fi realizată într-un regim normal de funcționare cu utilizarea combustibililor normali și pe toată durata de funcționare a instalației. O altă critică adusă sentinței privește concluzia primei instanțe în sensul că planul național de alocare nu creează discriminări între operatori. Din acest punct de vedere, reclamanta a menționat că a fost discriminată față de societatea pârâtă, ca urmare a omisiunii autorităților competente de a verifica datele transmise de operatori și a supraevaluării producției de către SC L.C.R.

SA, urmată de alocarea pentru acest agent economic a unui număr de certificate mai mare decât necesarul de producție. S-a precizat în recurs că, încălcându-și obligația de a verifica corectitudinea datelor transmise de operatori, ceea ce a creat premisele supraevaluării prognozei, autoritățile publice pârâte au contravenit măsurilor trasate de Comisia Europeană prin decizia de reducere a plafonului de certificate, ceea ce a avut ca efect alocarea discriminatorie a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Prin întâmpinarea formulată, Guvernul României a învederat că prin actul administrativ contestat s-a pus în aplicare decizia Comisiei Europene de reducere a plafonului național de emisii de gaze pentru perioada 2008 - 2012, procedura alocării certificatelor realizându-se cu respectarea principiului nediscriminării și a criteriului care prevedea că la nivel de instalație, alocarea nu trebuie să fie mai mare decât necesarul.

De altfel, s-a precizat de către pârât, acțiunea a devenit lipsită de obiect și totodată, de interes, limita maximă a aplicării planului fiind anul 2012, nefiind posibilă punerea în executare a unei obligații de suplimentare a numărului de certificate de emisii de gaze, H.G. nr. 60/2008 producându-și și încetându-și efectele. Prin întâmpinarea formulată și Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a solicitat respingerea recursului, învederând că la elaborarea planului național de alocare a certificatelor s-au determinat în prealabil proiecțiile emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel național pentru anul 2007 și pentru perioada 2008 - 2012, precum și proiecțiile la nivelul sectoarelor, numărul de certificate stabilit pentru fiecare sector fiind alocat la nivelul instalațiilor, în raport de ponderea emisiilor relevante ale fiecăreia, pe baza documentelor și comunicărilor oficiale.

La determinarea alocării la nivel de instalație a certificatelor, a precizat pârâtul, s-a utilizat un program de calcul care a ținut seama de ponderea pe care a avut-o instalația în cadrul sectorului în perioada 2001 - 2004 și a respectat criteriile 1 și 5 din Anexa III la H.G. nr. 780/2006, în sensul că planul național de alocare nu trebuie să facă discriminare între operatori, iar numărul total al certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate să nu depășească necesarul estimat. Pârâtul a menționat că planul național de alocare a fost revizuit în mai multe rânduri, având în vedere și datele cuprinse în chestionarele transmise de operatori, însăși reclamanta comunicând informații despre producția și consumul de combustibil realizat în perioada 2001 - 2004 și despre cele prognozate pentru 2007 și intervalul 2008 - 2012, însoțite de calculul emisiilor.

S-a arătat de către pârât că planul a suferit modificări, urmare a scrisorilor primite de la Comisia Europeană, care prin Deciziile din 26 octombrie 2007 a ajustat varianta finală transmisă în sensul reducerii cantităților alocate României și instalațiilor, cu 10,8% pentru 2007 și 20,64% pentru perioada 2008 - 2012. Cât privește metodologia de alocare a certificatelor, pârâtul a învederat că aceasta este în deplin acord cu prevederile naționale și comunitare, calculul realizându-se în funcție de producția prognozată a instalației pentru anul 2007, corectată cu un factor de credibilitate de 95%, înmulțită cu emisia specifică medie a instalațiilor similare din cadrul sectorului, determinată pe categorii de combustibili și tipuri de tehnologii.

Pârâtul a mai arătat că varianta de calcul "fără date istorice", utilizată la elaborarea planului național de alocare, a respectat ipoteza ce a stat la baza metodologiei, la stabilirea plafonului de certificate luându-se în considerare prognozele de creștere economică la nivel macroeconomic, ce presupun creșteri de producție în perioada pentru care se realizează alocarea. S-a precizat că instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că, de vreme ce plafonul național și cel sectorial s-au stabilit pe baza unor prognoze de creștere - în sectorul ciment peste capacitatea de producție de la momentul elaborării planului național de alocare - trebuie admisă și posibilitatea prognozării la nivel de instalație a unei creșteri de producție peste capacitatea maximă instalată la data întocmirii planului.

Referitor la susținerea reclamantei în sensul că alocarea trebuia să fie determinată în funcție de capacitatea de producție înscrisă în autorizațiile de emisii de gaze cu efect de seră, pârâtul a arătat că aceasta ar contraveni principiului cuprins în metodologie, ca alocarea la nivel de instalație să nu depășească necesarul. De asemenea, s-a menționat în întâmpinarea depusă de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, că alocarea certificatelor s-a făcut în mod nediscriminatoriu în cadrul sectorului ciment, realizându-se după aceeași formulă de calcul, toate instalațiile fiind considerate "fără date istorice", fără a fi favorizat vreun operator activ pe piața acestui sector sau agenți economici din alte sectoare, reducerile de alocări fiind operate în același procent pentru toate instalațiile din economia națională, fără a se ține seama de criteriul progresului tehnologic realizabil.

Pârâta SC L.C.R. SA a formulat la rândul său întâmpinare, prin care a invocat lipsa de interes a recursului, ca și a acțiunii introductive, în condițiile în care H.G. nr. 60/2008 și-a încetat efectele, iar nici Directiva 2003/87/CE, nici H.G. nr. 780/2006 și nici Decizia nr. 5253/2007/CE nu conțin prevederi privind modificarea planului național de alocare, ulterior aprobării de către Comisia Europeană, fiind practic imposibilă realocarea certificatelor de la societatea pârâtă către reclamantă. Pe fondul litigiului, pârâta a învederat că aprobarea planului național de alocare a fost efectuată potrivit cerințelor legale naționale și europene.

Astfel, aprobarea prealabilă din partea Comisiei Europene nu era necesară în ceea ce privește modificările aduse planului național de alocare în sensul reducerii plafonului național de certificate și implicit, a alocărilor pe instalație, măsura fiind adusă la îndeplinire în mod nediscriminatoriu, prin aplicarea aceluiași procent de reducere la nivelul fiecărei instalații. S-a precizat că, potrivit Deciziei C(2007)5253 a Comisiei Europene, procedura aprobării prealabile a fost înlocuită de cea a notificării ulterioare, formalitate îndeplinită de autorități la 8 februarie 2008, după adoptarea H.G. nr. 60/2008. La data de 4 aprilie 2008, Comisia Europeană, solicitând diminuarea plafonului național de certificate pentru perioada 2008 - 2012, nu a formulat alte obiecții cu privire la planul național de alocare aprobat de Guvernul României.

Prin întâmpinare, societatea pârâtă, arătând că sunt greșite concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, astfel cum a fost completat, a reiterat obiecțiile formulate în fața instanței de fond, care au fost respinse, deși calculele menționate în lucrare nu pot fi luate în considerare pentru motivul că dispozițiile Directivei le interzic, cât timp autoritățile statului au respectat orientările Comisiei Europene. Pârâta a mai arătat că prima instanță a reținut în mod întemeiat că prognozele de producție pentru anul 2007 puteau depăși capacitățile înscrise în autorizațiile privind emisiile de gaze cu efect de seră sau/și autorizațiile integrate de mediu, ceea ce s-a și întâmplat, toți cei trei mari operatori din sectorul ciment producând și vânzând în anii 2006 - 2008 mai mult decât în anii precedenți.

De altfel, a precizat pârâta, însăși Comisia Europeană a considerat că nu există nicio necesitate sau altă justificare pentru ajustările alocărilor după aprobarea planului național de alocare. Referitor la critica adusă de reclamantă sentinței, cu privire la respectarea principiului potrivit căruia alocarea la nivel de instalație nu trebuie să depășească necesarul, pârâta a arătat că acest criteriu trebuie avut în vedere la stabilirea plafonului național de certificate, nefiind aplicabil în determinarea alocărilor la nivel de instalație.

Conform metodologiei de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră aprobate prin Ordinul nr. 85/2007 - a subliniat pârâta - emisiile se determină în funcție de producția prognozată pentru anul 2007, care poate depăși capacitatea maximă de producție instalată sau înscrisă în autorizații, de la momentul elaborării planului național de alocare, nici autorizația integrată de mediu și nici cea privind emisiile de gaze nefiind de natură să dea informații exacte asupra capacității unei instalații. Pârâta a precizat că nu există nicio justificare pentru a modifica prognozele realizate de reclamantă și a considera că producția prognozată pentru anul 2007 este cea care rezultă din autorizații, urmărindu-se de fapt chiar modificarea criteriului de alocare prevăzut de metodologie.

Astfel, s-a învederat că este greșită susținerea reclamantei în sensul că la alocarea certificatelor la nivel de instalație nu pot fi luate în considerare prognozele de creștere economică, calculul proiecțiilor emisiilor de gaze cu efect de seră efectuându-se pe baza documentelor și comunicărilor oficiale, iar la nivel de instalație operatorii au transmis chestionare cu date privind producția și consumul de combustibil și materie primă în perioada de referință 2001 - 2004, precum și pentru perioada prognozată 2007 și 2008 - 2012. Relevant în privința posibilității prognozării la nivel de instalație a unei creșteri de producție peste capacitatea maximă instalată la momentul întocmirii planului, este faptul, reținut și de prima instanță, că prin Decizia C(2007)5253 s-a impus și eliminarea posibilității de accesare a rezervei pentru instalațiile nou intrate.

Prin urmare, a precizat pârâta, împrejurarea că societatea a prognozat pentru 2007 o producție totală ce depășește capacitatea maximă a instalațiilor sale în anul 2006, nu dovedește supraestimarea prognozei, fiind justificată de potențialul instalațiilor ce permitea o utilizare sporită. Pârâta a mai învederat că metodologia de alocare a certificatelor nu face distincție în legătură cu modul în care trebuie prognozată producția pentru anul 2007, SC L.C.R. SA făcând dovada efectuării reale a îmbunătățirilor realizate sau prognozate în anul 2006, previziunile făcute de societate cu privire la producția pentru 2007 fiind urmarea efortului depus pentru creșterea și eficientizarea capacităților de producție.

Referitor la susținerea reclamantei în sensul că planul național de alocare creează discriminări între operatori, s-a precizat că nu s-a făcut dovada favorizării unor agenți economici, toți operatorii din sectorul ciment supralicitând prognozele mult peste media din perioada 2001 - 2004. De asemenea, pârâta a arătat că nu există o obligație expresă a autorităților de mediu în sensul verificării prognozelor operatorilor la momentul elaborării planului, iar refacerea alocării, astfel cum a solicitat reclamanta, constituie o modificare a metodologiei de alocare. În fine, pârâta a învederat că este corectă și soluția dată petitului privind modificarea Ordinului nr. 85/2007 de aprobare a metodologiei privind elaborarea planului național de alocare, cerere care nu este sustenabilă prin raportare la prevederile Directivei și ale H.G.

nr. 780/2006. Analizând actele și lucrările dosarului și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondate, atât excepția lipsei de interes invocată de pârâta SC L.C.R. SA, cât și recursul declarat de reclamanta SC C.H. SA. Astfel, excepția invocată de SC L.C.R. SA privind lipsa de interes în promovarea recursului nu poate fi primită, neputându-i-se nega reclamantei interesul procesual în susținerea recursului prin care a invocat critici de nelegalitate împotriva sentinței. De altfel, susținerile pârâtei sub acest aspect privesc lipsa de interes în promovarea acțiunii introductive, excepție invocată și respinsă de instanța de fond, soluție pe care partea nu a înțeles să o recureze și pe care Curtea, nefiind sesizată, nu o va analiza, urmând a respinge ca nefondată excepția ridicată în recurs prin întâmpinarea SC L.C.R.

SA. Examinând hotărârea atacată, Curtea va constata că nu sunt întemeiate criticile privind încălcarea și greșita aplicare a legii, prima instanță soluționând corect cauza prin respingerea acțiunii. Astfel, referitor la motivul de nelegalitate privind emiterea H.G. nr. 60/2008, în lipsa acordului obligatoriu al Comisiei Europene, instanța de fond a reținut în mod justificat că au fost respectate condițiile procedurale de notificare, planul național de alocare după ce a fost dat publicității, îmbrăcând mai multe variante, ultima formă, înaintată la Bruxelles răspunzând întrebărilor transmise de Comisia Europeană care, prin Decizia C(2007)5253 din 26 octombrie 2007 a dispus ajustarea proiectului, în sensul diminuării plafonului național de certificate de emisii de gaze cu efect de seră alocat României, măsură pusă în practică de autoritățile române prin aplicarea aceluiași procent de reducere la nivelul fiecărei instalații.

Reclamanta a susținut ca principal motiv de nelegalitate a actului administrativ, nerespectarea principiului impus de Comisia Europeană și implementat în legislația națională, potrivit căruia, alocarea la nivel de instalație nu trebuie să depășească necesarul, planul național de alocare aprobat prin H.G. nr. 60/2008 fiind adoptat în funcție de producția prognozată de operatori pentru anul 2007, fără ca autoritățile competente să verifice datele furnizate prin chestionarele transmise de agenții economici. Referitor la această critică, instanța de fond a constatat întemeiat, că pentru determinarea alocării la nivel de instalație, s-a utilizat o formulă de calcul care a ținut cont de ponderea pe care instalația a avut-o în cadrul sectorului în perioada anterioară și de criteriile prevăzute în Anexa 3 a H.G.

nr. 780/2006, ca numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră să nu depășească necesarul estimat și ca planul național de alocare să nu facă discriminare între operatori. Astfel, toate instalațiile din sectorul ciment au fost considerate "fără date istorice", calculul alocării de certificate făcându-se în funcție de producția prognozată pentru 2007, corectată cu un factor de credibilitate de 95%, înmulțită cu emisia specifică medie a instalațiilor similare, pe categorii de combustibili și tipuri de tehnologii.

Prima instanță a reținut în mod corect că alocarea pentru toți cei trei operatori din sectorul ciment s-a efectuat pe baza aceleiași metodologii, necontestate de reclamantă, folosindu-se varianta de calcul "fără date istorice" și prognozele operatorilor pe anul 2007, fiind justificată prognozarea la nivel de instalație a unei creșteri de producție peste capacitatea maximă instalată la momentul întocmirii planului, de vreme ce stabilirea plafonului de certificate la nivel național și sectorial a avut la bază prognozele de creștere economică la nivel macroeconomic. Alocarea numărului de certificate de emisii a fost făcută cu respectarea prevederilor art. 10 alin. (4) din metodologie, în sensul că alocarea la nivel de instalații să nu depășească necesarul.

Dimpotrivă, solicitarea reclamantei ca emisiile să fie determinate pentru fiecare instalație în funcție de capacitatea de producție înscrisă în autorizațiile de emisii de gaze cu efect de seră de la momentul elaborării planului național de alocare, contravine principiului sus-menționat, fiind în contradicție cu însuși obiectivul urmărit prin reglementarea schemei de comercializare a certificatelor, acela de reducere a emisiilor prin plafonarea numărului de certificate alocate. De menționat că, astfel cum a reținut judecătorul fondului, posibilitatea de a prognoza peste capacitatea maximă instalată sau autorizată este admisă și în raportul de expertiză efectuat în cauză, care concluzionează în sensul că toți cei trei operatori din sectorul ciment au supraestimat prognozele peste media celor mai buni ani din perioada de referință 2001 - 2004, aspect considerat normal în raport de evoluția tehnologică.

Reclamanta nu a făcut dovada că societatea pârâtă a fost favorizată prin metoda alocării după formula de calcul "fără date istorice", în funcție de producția prognozată pentru anul 2007, în condițiile în care Comisia Europeană nu a permis posibilitatea accesării rezervei pentru noi intrați, prevăzând în mod expres că o creștere a capacității de producție prin utilizarea sporită a unei instalații existente nu atrage calificarea ca instalație nou intrată. Curtea constată că nu este întemeiată nici critica referitoare la încălcarea principiului nediscriminării, în condițiile în care, la elaborarea planului național de alocare a fost aplicată aceeași metodologie în mod unitar între sectoare și în cadrul aceluiași sector, fără ca reclamanta să demonstreze că societății pârâte sau altor operatori din alte sectoare li s-ar fi alocat un număr prea mare de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.

Considerentele expuse mai sus converg spre concluzia că sentința pronunțată de Curtea de Apel București este legală și temeinică, fiind nefondate criticile formulate prin recursul declarat. În urma respingerii recursului formulat de reclamantă, Curtea va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată către SC L.C.R. SA, apreciind ca rezonabilă, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acordarea cu acest titlu a sumei de 75.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția invocată de SC L.C.R. SA privind lipsa de interes a recursului. Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.H. SA împotriva Sentinței civile nr. 4.569 din 17 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta SC C.H. SA la 75.000 RON cheltuieli de judecată către intimata SC L.C.R. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 martie 2015. Procesat de GGC - MI