ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 973/2015
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 973/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de 29 iulie
2008, reclamanta SC C.H. SA a chemat în judecată Guvernul României și
Ministerul Mediului și Pădurilor - actualmente Ministerul Mediului și
Schimbărilor Climatice - solicitând:
1) - să se recunoască
dreptul societății la alocarea unui număr suplimentar de 3.027.796 certificate
de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008 - 2012, conform
distincțiilor de la pct. 2;
2) - să fie obligat
Guvernul României să modifice punctele 182, 183 și 184 din Anexa la H.G. nr.
60/2008 pentru aprobarea Planului național de alocare privind certificatele de
emisii de gaze cu efect de seră pentru perioadele 2007 și 2008 - 2012, în
sensul creșterii numărului de certificate alocate SC C.H. SA pentru perioada
2008 - 2012, după cum urmează:
2.1) - alocarea către
Sucursala F. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.161.651 certificate de
emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât
această sucursală să beneficieze de un număr total de 5.682.305 certificate;
2.2) - alocarea către
Sucursala D. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 922.245 certificate de
emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât
această sucursală să beneficieze de un număr total de 4.511.245 certificate;
2.3) - alocarea către
Sucursala B. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 943.900 certificate de
emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât
această sucursală să beneficieze de un număr total de 4.617.165 certificate.
3) - să fie obligat
Guvernul României să modifice celelalte puncte din Anexa la H.G. nr. 60/2008,
în sensul scăderii numărului de certificate de emisii de gaze cu efect de seră
menționate de acestea cu un număr total de 3.027.796 certificate, necesare a fi
alocate suplimentar SC C.H. SA;
4) - să fie obligat
Ministerul Mediului să modifice Ordinul Ministrului Mediului și Gospodăririi
Apelor nr. 85/2007 de aprobare a Metodologiei privind elaborarea Planului
național de alocare, în sensul completării acestuia prin includerea obligației
autorităților administrației publice de a verifica informațiile puse la
dispoziția lor de către agenții economici pe baza unor criterii obiective (cum
ar fi capacitatea maximă autorizată), cu ocazia elaborării Planului național de
alocare privind certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru
perioadele 2007 și 2008 - 2012.
Ulterior, la data de
28 octombrie 2008, reclamanta și-a completat și precizat acțiunea, învederând
că înțelege să își formuleze pretențiile și în contradictoriu cu pârâtele SC
L.C.R. SA și SC H. SA.
De asemenea,
reclamanta a precizat petitul 3 din cererea introductivă, în sensul că a
solicitat obligarea Guvernului României să modifice Anexa la H.G. nr. 60/2008,
astfel:
- pct. 180 în sensul
reducerii cu un număr de 1.208.094 a certificatelor de emisii de gaze cu efect
de seră alocate SC L.C.R. SA pentru punctul de lucru HZ;
- pct. 181, în sensul
reducerii cu un număr de 1.054.581 a certificatelor de emisii de gaze cu efect
de seră alocate SC L.C.R. SA pentru punctul de lucru M.;
- pct. 170, în sensul
reducerii cu un număr de 765.124 a certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră alocate SC H. SA pentru punctul de lucru A.
Prin cererea
formulată la data de 5 mai 2009, reclamanta SC C.H. SA a renunțat la drept față
de SC H. SA, instanța Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, dispunând prin Încheierea din 2 iunie 2009,
disjungerea petitului din acțiunea completată formulată în contradictoriu cu
această pârâtă și formarea unui nou dosar.
La data de 26 iunie
2012, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, formulată în temeiul
art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care a învederat că își
diminuează cuantumul pretențiilor inițiale, solicitând astfel:
1) - să fie
recunoscut dreptul societății la alocarea unui număr suplimentar de 2.185.810
RON certificate de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008 - 2012
conform distincțiilor de la pct. 2;
2) - să fie obligat
Guvernul României să modifice pct. 182, 183 și 184 din Anexa la H.G. nr.
60/2008, în sensul creșterii numărului de certificate de emisii de gaze cu
efect de seră alocate SC C.H. SA prin aceste puncte, pentru perioada 2008 -
2012, după cum urmează:
2.1) - alocarea către
Sucursala F. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.187.812 certificate de
emisii de gaze cu efect de seră;
2.2) - alocarea către
Sucursala D. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 921.007 certificate de
emisii de gaze cu efect de seră;
2.3) - alocarea către
Sucursala B. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.006.991 certificate de
emisii de gaze cu efect de seră;
3) - să fie obligat
Guvernul României să modifice pct. 180 și 181 din Anexa la H.G. nr. 60/2008, în
sensul reducerii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC
L.C.R. SA cu un număr total de 3.588.404, pentru ca numărul total de
certificate alocate societății să corespundă capacității maxime autorizate de
producție.
În Ședința publică
din 3 iulie 2012, reclamanta a renunțat la judecata petitului 3 din Cererea
precizatoare formulată la data de 26 iunie 2012, învederând că își menține
capătul 3) din acțiunea introductivă de instanță.
Prin Sentința civilă
nr. 4.569 din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția lipsei de
interes invocată de pârâta SC L.C.R. SA și a respins acțiunea precizată ca
nefondată.
Prin aceeași hotărâre
instanța a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâta SC L.C.R. SA a sumei
de 200.000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.
civ.
Pentru a respinge
excepția invocată de pârâta SC L.C.R. SA, instanța de fond a reținut în esență
că interesul reclamantei în promovarea acțiunii nu este afectat, alocarea de
certificate de emisii de gaze cu efect de seră nefiind condiționată de
utilizarea efectivă sau de tranzacționarea acestora și nici de faptul că
perioada de alocare 2008 - 2012 se apropie de final.
Dispunând respingerea
acțiunii, prima instanță a reținut că nu este fondat motivul de nelegalitate
învederat de reclamantă, referitor la faptul că, ulterior Deciziilor Comisiei
Europene din 26 octombrie 2007 de reducere a plafonului național de certificate
de emisii de gaze cu efect de seră alocate României atât pentru 2007 cât și
pentru perioada 2008 - 2012, planul național aprobat prin H.G. nr. 60/2008 nu a
mai fost supus aprobării Comisiei Europene.
Sub acest aspect,
instanța a constatat, interpretând prevederile art. 2 și 3 din Decizia Comisiei
Europene nr. C(2007)5253 din 26 octombrie 2007, că aprobarea prealabilă nu era
necesară în ceea ce privește modificările aduse Planului național de alocare,
în sensul reducerii plafonului național de certificate și implicit, a
alocărilor de instalații, cât timp măsura a fost adusă la îndeplinire în mod
nediscriminatoriu, prin aplicarea aceluiași procent de reducere la nivelul
fiecărei instalații.
Instanța a reținut
astfel, că planul național de alocare a fost adoptat cu respectarea condițiilor
de ordin procedural, în raport și de împrejurarea că România, după aprobarea
prin H.G. nr. 60/2008 a modificărilor impuse de Comisia Europeană, a notificat
instituția europeană despre demersul său la data de 8 februarie 2008, iar prin
răspunsul datat 4 aprilie 2008 nu s-au formulat obiecțiuni, solicitându-se doar
diminuarea cu 1.451.438 a numărului de certificate de emisii de gaze cu efect
de seră aferente instalațiilor care au ieșit de sub incidența schemei pentru
perioada 2008 - 2012.
În ceea ce privește
conținutul planului național de alocare s-a reținut de către instanță că,
astfel cum a menționat în răspunsul la interogatoriu pârâtul Ministerul
Mediului, nu au fost verificate informațiile transmise de operatori referitoare
la instalație, schema procesului tehnologic, producția istorică și prognozată a
instalației, consumul istoric și prognozat de combustibil și materii prime,
calculul alocării de certificate efectuându-se după formula prevăzută la pct. 2
lit. b) din Anexa 1B a metodologiei de elaborare a planului național de alocare
aprobată prin Ordinul nr. 85/2007.
Astfel, s-a constatat
că la calculul alocării de certificate a fost utilizată varianta "fără
date istorice", respectiv în funcție de producția prognozată a instalației
pentru anul 2007, corectată cu un factor de credibilitate de 95%, înmulțită cu
emisia specifică medie a instalațiilor similare din cadrul sectorului ciment,
determinată pe categorii de combustibil și tipuri de tehnologii, nefiind luată
în considerare realizarea alocării la nivel de instalație a prognozei de
producție pentru perioada 2008 - 2012.
Instanța de fond a
reținut că, folosindu-se această metodă de calcul și nefiind verificate datele
transmise de operator cu privire la producția prognozată pentru anul 2007, s-au
creat premisele supraevaluării prognozei, cu consecințe reflectate în alocările
la nivel de instalație.
Referitor la
susținerea reclamantei cu privire la faptul că SC L.C.R. SA a prognozat o
producție totală pentru anul 2007 ce depășește capacitatea maximă a
instalațiilor sale din 2006, prima instanță a constatat că nu s-a dovedit
supraestimarea prognozei, în acest sens fiind prezentate elemente ce atestă
obținerea în perioada 2001 - 2006 a unor producții zilnice peste capacitatea
maximă instalată sau autorizată.
Cu privire la motivul
de nelegalitate invocat prin acțiune în sensul că planul național de alocare
încalcă criteriul 1 din Anexa III la Directiva 2003/87/CE, potrivit căruia
numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră ce urmează a fi
alocate nu trebuie să depășească necesarul estimat pentru aplicarea strictă a
criteriilor prevăzute în anexă, judecătorul fondului a reținut că respectivul
criteriu nu este aplicabil în determinarea alocărilor la nivel de instalație și
nu poate fi utilizat pentru verificarea modului în care s-a realizat alocarea
la nivelul instalațiilor pentru perioada 2008 - 2012.
Referitor la
susținerea reclamantei privind încălcarea prevederilor art. 10 alin. (4) din
metodologie, s-a reținut că principiul instituit de această normă, potrivit căreia
la determinarea numărului total de certificate alocate fiecărei instalații nu
trebuie depășit necesarul, vizează alocarea la nivel de instalație, dreptul
intern impunând exigențe suplimentare față de cele prevăzute în directivă.
Dar, a mai reținut
instanța, în conformitate cu aceeași metodologie, emisiile se determină în
funcție de producția prognozată pentru anul 2007, care poate depăși capacitatea
maximă de producție instalată sau înscrisă în autorizații, la momentul
elaborării planului național de alocare.
Cu privire la cererea
de modificare a criteriului de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu
efect de seră la nivel de instalație, instanța de fond a constatat că, în cazul
reclamantei, capacitatea de producție înscrisă în autorizații este mai mare
decât producția prognozată de ea însăși pentru anul 2007, pretenția de a i se
atribui un număr de certificate aferent unei producții superioare fiind lipsită
de fundament.
În privința SC L.C.R.
SA, s-a constatat că nu se impune modificarea prognozei de producție,
nefăcându-se dovada că producția pentru anul 2007 a fost supraestimată, în
condițiile în care prognoza poate depăși capacitatea de producție instalată sau
înscrisă în autorizații la momentul prognozării.
Instanța a reținut că
este nefondată și susținerea privind încălcarea prin planul național de alocare
a criteriului 5 din anexa III la Directiva 2003/87/CE, transpus în dreptul
intern prin Anexa 3 la H.G. nr. 780/2006, întrucât elaborarea planului s-a
făcut după o metodologie unică, aplicată în mod unitar între sectoare și în
cadrul fiecărui sector în parte, în cazul particular al operatorilor de pe
piața cimentului, alocarea la nivel de instalație realizându-se după aceeași
formulă de calcul, chiar dacă pentru determinarea emisiei instalațiilor s-a
ales varianta "fără date istorice", deși fuseseră transmise
informațiile despre producții și consumul de combustibil și materii prime.
Reținând, conform
raportului de expertiză, că în varianta de calcul "cu date istorice",
doar pârâtei SC L.C.R. SA i-ar fi fost alocate mai multe certificate decât a
primit în realitate, în timp ce reclamanta ar fi beneficiat de mai puține
certificate, dacă s-ar fi avut în vedere datele de producție și consum din
perioada de referință, instanța a concluzionat că nu s-a dovedit că metoda de
calcul a condus la supraalocarea unor operatori în defavoarea altora din
același sector, după cum nu s-a probat că altor sectoare puternic poluante și
cu potențial crescut de retehnologizare li s-ar fi alocat un număr prea mare de
certificate, în dauna sectorului ciment.
Cu privire la
susținerea referitoare la încălcarea prin planul național de alocare a
criteriilor 3 și 8 din Anexa III la Directivă, preluate în dreptul intern prin
Anexa 3 la H.G. nr. 780/2006, s-a reținut că nu este fondată solicitarea
reclamantei, în sensul că nu s-a ținut cont de potențialul tehnologic al
instalațiilor sale, în condițiile în care nu s-a demonstrat existența în
concret a unor instalații din același sector sau din alte sectoare cărora să li
se cuvină un număr mai redus de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.
Analizând capătul de
cerere privind obligarea ministerului pârât la modificarea Ordinului nr.
85/2007, de aprobare a Metodologiei privind elaborarea planului național de
alocare, în sensul completării acestuia prin includerea obligației
autorităților administrației publice de a verifica informațiile transmise de
agenții economici pe baza unor criterii obiective, cum ar fi capacitatea maximă
autorizată, instanța a constatat că actele normative cu forță juridică
superioară emise în materie nu impun obligația de verificare a datelor
furnizate de operatori, solicitarea de plafonare a prognozelor de producție
spre care tinde reclamanta neavând acoperire nici în prevederile Directivei și
nici în cele cuprinse în H.G. nr. 780/2006.
În sinteză, instanța
de fond a constatat că nu s-a făcut dovada nelegalității planului național de
alocare, respectiv că pârâtei SC L.C.R. SA i-au fost alocate mai multe
certificate de emisii de gaze cu efect de seră decât necesarul și că la
alocarea certificatelor nu s-a avut în vedere potențialul tehnologic al
instalațiilor, neputându-se reține încălcarea criteriilor 1, 3, 5 și 8 din
Anexa III la Directiva 2003/87/CE și implicit a prevederilor referitoare la
ajutorul de stat din Tratatul CE sau a dispozițiilor art. 184 alin. (2) și 135
alin. (2) lit. a) din Constituție, ori ale Legii concurenței.
Instanța a reținut că
de altfel, remediul propus de reclamantă, respectiv refacerea alocării la nivel
de instalație echivalează cu modificarea algoritmului de calcul prevăzut de
metodologie, deși acest aspect nu a fost criticat.
Împotriva sentinței a
declarat recurs reclamanta SC C.H. SA, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C.
proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea
greșită a legii.
Astfel, printr-un
prim motiv de recurs, reclamanta a învederat că instanța a reținut în mod
eronat că planul național de alocare a fost adoptat cu respectarea procedurilor
de notificare a Comisiei Europene, în condițiile în care H.G. nr. 60/2008 a
fost emisă la 16 ianuarie 2008, în lipsa acordului Comisiei Europene, cu
încălcarea prevederilor art. 9 alin. (3) din Directivă și ale art. 11 alin. (3)
din H.G. nr. 780/2006.
S-a mai arătat, pe
fondul litigiului, că instanța, deși constată omisiunea autorităților de a
verifica datele transmise de operatori, fapt ce a permis SC L.C.R. SA să
prognozeze producții ce depășesc posibilitățile tehnice ale instalațiilor sale,
reține în mod eronat și fără fundament probator că prognozele de producție
puteau depăși capacitatea de producție maximă instalată sau autorizată.
În realitate, a
precizat reclamanta, planul național de alocare trebuia elaborat prin
respectarea principiului potrivit căruia alocarea la nivel de instalație nu
trebuie să depășească necesarul, impus de Comisia Europeană și transpus și în
legislația internă prin metodologia de elaborare a certificatelor de emisii de
gaze cu efect de seră.
De altfel, a arătat
reclamanta, chiar Comisia Europeană în motivarea Deciziei din 26 octombrie 2007
de reducere a plafonului de certificate alocat României, a constatat că prima
variantă a planului național de alocare încalcă criteriile 1, 2 și 3 din Anexa
III la Directivă, fiind necesară reducerea alocărilor în concordanță cu
potențialul de reducere a emisiilor, al activităților acoperite de schema de
comercializare, inclusiv potențialul tehnologic.
S-a precizat de
asemenea, că prognozele de creștere economică se aplică la determinarea
plafonului național de certificate și nu pot sta la baza estimărilor efectuate
de operatori, cum incorect a reținut hotărârea recurată.
Reclamanta a
învederat că interpretarea instanței potrivit căreia operatorii ar fi putut
estima prognoze ipotetice fără legătură cu potențialul tehnic al instalațiilor,
excede cadrului normativ național - H.G. nr. 780/2007, Ordinul nr. 85/2007 și
Ordinul nr. 254/2009 - care distinge între instalațiile existente și cele nou
intrate, numai cele din prima categorie urmând a face obiectul schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră concretizate
în planul național de alocare, în timp ce alocarea certificatelor pentru noile
instalații se realizează din rezerva de nou intrate, acestea neputând fi avute
în vedere în momentul elaborării planului.
Sub acest aspect,
reclamanta a precizat că instanța a ignorat concluziile raportului de expertiză
și celelalte probe administrate în cauză din care rezultă că SC L.C.R. SA nu a
procedat la realizarea unor schimbări tehnologice care să fi avut drept efect
creșterea emisiilor poluante, ci a realizat investiții efective pentru
modernizarea instalațiilor ce au necesitat revizuirea autorizației și pentru
care ar fi putut beneficia de alocarea de certificate suplimentare din rezerva
de nou intrate.
De asemenea, s-a
arătat de către reclamantă că, în pofida probelor dosarului, se reține eronat
în hotărâre că producția atinsă de pârâtă pe termen scurt în cadrul testărilor
tehnice ale instalațiilor - audituri de cuptor - ar fi putut fi realizată
într-un regim normal de funcționare cu utilizarea combustibililor normali și pe
toată durata de funcționare a instalației.
O altă critică adusă
sentinței privește concluzia primei instanțe în sensul că planul național de
alocare nu creează discriminări între operatori.
Din acest punct de
vedere, reclamanta a menționat că a fost discriminată față de societatea
pârâtă, ca urmare a omisiunii autorităților competente de a verifica datele
transmise de operatori și a supraevaluării producției de către SC L.C.R. SA,
urmată de alocarea pentru acest agent economic a unui număr de certificate mai
mare decât necesarul de producție.
S-a precizat în
recurs că, încălcându-și obligația de a verifica corectitudinea datelor transmise
de operatori, ceea ce a creat premisele supraevaluării prognozei, autoritățile
publice pârâte au contravenit măsurilor trasate de Comisia Europeană prin
decizia de reducere a plafonului de certificate, ceea ce a avut ca efect
alocarea discriminatorie a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
Prin întâmpinarea
formulată, Guvernul României a învederat că prin actul administrativ contestat
s-a pus în aplicare decizia Comisiei Europene de reducere a plafonului național
de emisii de gaze pentru perioada 2008 - 2012, procedura alocării
certificatelor realizându-se cu respectarea principiului nediscriminării și a
criteriului care prevedea că la nivel de instalație, alocarea nu trebuie să fie
mai mare decât necesarul.
De altfel, s-a
precizat de către pârât, acțiunea a devenit lipsită de obiect și totodată, de
interes, limita maximă a aplicării planului fiind anul 2012, nefiind posibilă
punerea în executare a unei obligații de suplimentare a numărului de
certificate de emisii de gaze, H.G. nr. 60/2008 producându-și și încetându-și
efectele.
Prin întâmpinarea
formulată și Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a solicitat
respingerea recursului, învederând că la elaborarea planului național de
alocare a certificatelor s-au determinat în prealabil proiecțiile emisiilor de
gaze cu efect de seră la nivel național pentru anul 2007 și pentru perioada
2008 - 2012, precum și proiecțiile la nivelul sectoarelor, numărul de
certificate stabilit pentru fiecare sector fiind alocat la nivelul
instalațiilor, în raport de ponderea emisiilor relevante ale fiecăreia, pe baza
documentelor și comunicărilor oficiale.
La determinarea
alocării la nivel de instalație a certificatelor, a precizat pârâtul, s-a
utilizat un program de calcul care a ținut seama de ponderea pe care a avut-o
instalația în cadrul sectorului în perioada 2001 - 2004 și a respectat
criteriile 1 și 5 din Anexa III la H.G. nr. 780/2006, în sensul că planul
național de alocare nu trebuie să facă discriminare între operatori, iar
numărul total al certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate să
nu depășească necesarul estimat.
Pârâtul a menționat
că planul național de alocare a fost revizuit în mai multe rânduri, având în
vedere și datele cuprinse în chestionarele transmise de operatori, însăși
reclamanta comunicând informații despre producția și consumul de combustibil
realizat în perioada 2001 - 2004 și despre cele prognozate pentru 2007 și
intervalul 2008 - 2012, însoțite de calculul emisiilor.
S-a arătat de către
pârât că planul a suferit modificări, urmare a scrisorilor primite de la
Comisia Europeană, care prin Deciziile din 26 octombrie 2007 a ajustat varianta
finală transmisă în sensul reducerii cantităților alocate României și
instalațiilor, cu 10,8% pentru 2007 și 20,64% pentru perioada 2008 - 2012.
Cât privește
metodologia de alocare a certificatelor, pârâtul a învederat că aceasta este în
deplin acord cu prevederile naționale și comunitare, calculul realizându-se în
funcție de producția prognozată a instalației pentru anul 2007, corectată cu un
factor de credibilitate de 95%, înmulțită cu emisia specifică medie a
instalațiilor similare din cadrul sectorului, determinată pe categorii de
combustibili și tipuri de tehnologii.
Pârâtul a mai arătat
că varianta de calcul "fără date istorice", utilizată la elaborarea
planului național de alocare, a respectat ipoteza ce a stat la baza
metodologiei, la stabilirea plafonului de certificate luându-se în considerare
prognozele de creștere economică la nivel macroeconomic, ce presupun creșteri
de producție în perioada pentru care se realizează alocarea.
S-a precizat că
instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că, de vreme ce plafonul
național și cel sectorial s-au stabilit pe baza unor prognoze de creștere - în
sectorul ciment peste capacitatea de producție de la momentul elaborării
planului național de alocare - trebuie admisă și posibilitatea prognozării la
nivel de instalație a unei creșteri de producție peste capacitatea maximă
instalată la data întocmirii planului.
Referitor la
susținerea reclamantei în sensul că alocarea trebuia să fie determinată în
funcție de capacitatea de producție înscrisă în autorizațiile de emisii de gaze
cu efect de seră, pârâtul a arătat că aceasta ar contraveni principiului
cuprins în metodologie, ca alocarea la nivel de instalație să nu depășească
necesarul.
De asemenea, s-a
menționat în întâmpinarea depusă de Ministerul Mediului și Schimbărilor
Climatice, că alocarea certificatelor s-a făcut în mod nediscriminatoriu în
cadrul sectorului ciment, realizându-se după aceeași formulă de calcul, toate
instalațiile fiind considerate "fără date istorice", fără a fi
favorizat vreun operator activ pe piața acestui sector sau agenți economici din
alte sectoare, reducerile de alocări fiind operate în același procent pentru toate
instalațiile din economia națională, fără a se ține seama de criteriul
progresului tehnologic realizabil.
Pârâta SC L.C.R. SA a
formulat la rândul său întâmpinare, prin care a invocat lipsa de interes a
recursului, ca și a acțiunii introductive, în condițiile în care H.G. nr.
60/2008 și-a încetat efectele, iar nici Directiva 2003/87/CE, nici H.G. nr.
780/2006 și nici Decizia nr. 5253/2007/CE nu conțin prevederi privind
modificarea planului național de alocare, ulterior aprobării de către Comisia
Europeană, fiind practic imposibilă realocarea certificatelor de la societatea
pârâtă către reclamantă.
Pe fondul litigiului,
pârâta a învederat că aprobarea planului național de alocare a fost efectuată
potrivit cerințelor legale naționale și europene. Astfel, aprobarea prealabilă
din partea Comisiei Europene nu era necesară în ceea ce privește modificările
aduse planului național de alocare în sensul reducerii plafonului național de
certificate și implicit, a alocărilor pe instalație, măsura fiind adusă la îndeplinire
în mod nediscriminatoriu, prin aplicarea aceluiași procent de reducere la
nivelul fiecărei instalații.
S-a precizat că,
potrivit Deciziei C(2007)5253 a Comisiei Europene, procedura aprobării
prealabile a fost înlocuită de cea a notificării ulterioare, formalitate
îndeplinită de autorități la 8 februarie 2008, după adoptarea H.G. nr. 60/2008.
La data de 4 aprilie 2008, Comisia Europeană, solicitând diminuarea plafonului
național de certificate pentru perioada 2008 - 2012, nu a formulat alte obiecții
cu privire la planul național de alocare aprobat de Guvernul României.
Prin întâmpinare,
societatea pârâtă, arătând că sunt greșite concluziile raportului de expertiză
efectuat în cauză, astfel cum a fost completat, a reiterat obiecțiile formulate
în fața instanței de fond, care au fost respinse, deși calculele menționate în
lucrare nu pot fi luate în considerare pentru motivul că dispozițiile
Directivei le interzic, cât timp autoritățile statului au respectat orientările
Comisiei Europene.
Pârâta a mai arătat
că prima instanță a reținut în mod întemeiat că prognozele de producție pentru
anul 2007 puteau depăși capacitățile înscrise în autorizațiile privind emisiile
de gaze cu efect de seră sau/și autorizațiile integrate de mediu, ceea ce s-a
și întâmplat, toți cei trei mari operatori din sectorul ciment producând și
vânzând în anii 2006 - 2008 mai mult decât în anii precedenți.
De altfel, a precizat
pârâta, însăși Comisia Europeană a considerat că nu există nicio necesitate sau
altă justificare pentru ajustările alocărilor după aprobarea planului național
de alocare.
Referitor la critica
adusă de reclamantă sentinței, cu privire la respectarea principiului potrivit
căruia alocarea la nivel de instalație nu trebuie să depășească necesarul,
pârâta a arătat că acest criteriu trebuie avut în vedere la stabilirea
plafonului național de certificate, nefiind aplicabil în determinarea
alocărilor la nivel de instalație.
Conform metodologiei
de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră aprobate prin Ordinul
nr. 85/2007 - a subliniat pârâta - emisiile se determină în funcție de
producția prognozată pentru anul 2007, care poate depăși capacitatea maximă de
producție instalată sau înscrisă în autorizații, de la momentul elaborării
planului național de alocare, nici autorizația integrată de mediu și nici cea
privind emisiile de gaze nefiind de natură să dea informații exacte asupra
capacității unei instalații.
Pârâta a precizat că
nu există nicio justificare pentru a modifica prognozele realizate de reclamantă
și a considera că producția prognozată pentru anul 2007 este cea care rezultă
din autorizații, urmărindu-se de fapt chiar modificarea criteriului de alocare
prevăzut de metodologie.
Astfel, s-a învederat
că este greșită susținerea reclamantei în sensul că la alocarea certificatelor
la nivel de instalație nu pot fi luate în considerare prognozele de creștere
economică, calculul proiecțiilor emisiilor de gaze cu efect de seră
efectuându-se pe baza documentelor și comunicărilor oficiale, iar la nivel de instalație
operatorii au transmis chestionare cu date privind producția și consumul de
combustibil și materie primă în perioada de referință 2001 - 2004, precum și
pentru perioada prognozată 2007 și 2008 - 2012.
Relevant în privința
posibilității prognozării la nivel de instalație a unei creșteri de producție
peste capacitatea maximă instalată la momentul întocmirii planului, este
faptul, reținut și de prima instanță, că prin Decizia C(2007)5253 s-a impus și
eliminarea posibilității de accesare a rezervei pentru instalațiile nou
intrate.
Prin urmare, a
precizat pârâta, împrejurarea că societatea a prognozat pentru 2007 o producție
totală ce depășește capacitatea maximă a instalațiilor sale în anul 2006, nu
dovedește supraestimarea prognozei, fiind justificată de potențialul
instalațiilor ce permitea o utilizare sporită.
Pârâta a mai
învederat că metodologia de alocare a certificatelor nu face distincție în
legătură cu modul în care trebuie prognozată producția pentru anul 2007, SC
L.C.R. SA făcând dovada efectuării reale a îmbunătățirilor realizate sau
prognozate în anul 2006, previziunile făcute de societate cu privire la
producția pentru 2007 fiind urmarea efortului depus pentru creșterea și
eficientizarea capacităților de producție.
Referitor la
susținerea reclamantei în sensul că planul național de alocare creează
discriminări între operatori, s-a precizat că nu s-a făcut dovada favorizării
unor agenți economici, toți operatorii din sectorul ciment supralicitând
prognozele mult peste media din perioada 2001 - 2004.
De asemenea, pârâta a
arătat că nu există o obligație expresă a autorităților de mediu în sensul
verificării prognozelor operatorilor la momentul elaborării planului, iar
refacerea alocării, astfel cum a solicitat reclamanta, constituie o modificare a
metodologiei de alocare.
În fine, pârâta a
învederat că este corectă și soluția dată petitului privind modificarea
Ordinului nr. 85/2007 de aprobare a metodologiei privind elaborarea planului
național de alocare, cerere care nu este sustenabilă prin raportare la
prevederile Directivei și ale H.G. nr. 780/2006.
Analizând actele și
lucrările dosarului și de prevederile art. 304 și 304
1
C. proc.
civ., Curtea va respinge ca nefondate, atât excepția lipsei de interes invocată
de pârâta SC L.C.R. SA, cât și recursul declarat de reclamanta SC C.H. SA.
Astfel, excepția
invocată de SC L.C.R. SA privind lipsa de interes în promovarea recursului nu
poate fi primită, neputându-i-se nega reclamantei interesul procesual în
susținerea recursului prin care a invocat critici de nelegalitate împotriva
sentinței.
De altfel,
susținerile pârâtei sub acest aspect privesc lipsa de interes în promovarea
acțiunii introductive, excepție invocată și respinsă de instanța de fond,
soluție pe care partea nu a înțeles să o recureze și pe care Curtea, nefiind
sesizată, nu o va analiza, urmând a respinge ca nefondată excepția ridicată în
recurs prin întâmpinarea SC L.C.R. SA.
Examinând hotărârea
atacată, Curtea va constata că nu sunt întemeiate criticile privind încălcarea
și greșita aplicare a legii, prima instanță soluționând corect cauza prin
respingerea acțiunii.
Astfel, referitor la
motivul de nelegalitate privind emiterea H.G. nr. 60/2008, în lipsa acordului
obligatoriu al Comisiei Europene, instanța de fond a reținut în mod justificat
că au fost respectate condițiile procedurale de notificare, planul național de
alocare după ce a fost dat publicității, îmbrăcând mai multe variante, ultima
formă, înaintată la Bruxelles răspunzând întrebărilor transmise de Comisia
Europeană care, prin Decizia C(2007)5253 din 26 octombrie 2007 a dispus
ajustarea proiectului, în sensul diminuării plafonului național de certificate
de emisii de gaze cu efect de seră alocat României, măsură pusă în practică de
autoritățile române prin aplicarea aceluiași procent de reducere la nivelul
fiecărei instalații.
Reclamanta a susținut
ca principal motiv de nelegalitate a actului administrativ, nerespectarea
principiului impus de Comisia Europeană și implementat în legislația națională,
potrivit căruia, alocarea la nivel de instalație nu trebuie să depășească
necesarul, planul național de alocare aprobat prin H.G. nr. 60/2008 fiind
adoptat în funcție de producția prognozată de operatori pentru anul 2007, fără
ca autoritățile competente să verifice datele furnizate prin chestionarele
transmise de agenții economici.
Referitor la această
critică, instanța de fond a constatat întemeiat, că pentru determinarea
alocării la nivel de instalație, s-a utilizat o formulă de calcul care a ținut
cont de ponderea pe care instalația a avut-o în cadrul sectorului în perioada
anterioară și de criteriile prevăzute în Anexa 3 a H.G. nr. 780/2006, ca
numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră să nu
depășească necesarul estimat și ca planul național de alocare să nu facă discriminare
între operatori.
Astfel, toate
instalațiile din sectorul ciment au fost considerate "fără date
istorice", calculul alocării de certificate făcându-se în funcție de
producția prognozată pentru 2007, corectată cu un factor de credibilitate de 95%,
înmulțită cu emisia specifică medie a instalațiilor similare, pe categorii de
combustibili și tipuri de tehnologii.
Prima instanță a
reținut în mod corect că alocarea pentru toți cei trei operatori din sectorul
ciment s-a efectuat pe baza aceleiași metodologii, necontestate de reclamantă,
folosindu-se varianta de calcul "fără date istorice" și prognozele
operatorilor pe anul 2007, fiind justificată prognozarea la nivel de instalație
a unei creșteri de producție peste capacitatea maximă instalată la momentul
întocmirii planului, de vreme ce stabilirea plafonului de certificate la nivel
național și sectorial a avut la bază prognozele de creștere economică la nivel
macroeconomic.
Alocarea numărului de
certificate de emisii a fost făcută cu respectarea prevederilor art. 10 alin.
(4) din metodologie, în sensul că alocarea la nivel de instalații să nu
depășească necesarul.
Dimpotrivă,
solicitarea reclamantei ca emisiile să fie determinate pentru fiecare
instalație în funcție de capacitatea de producție înscrisă în autorizațiile de
emisii de gaze cu efect de seră de la momentul elaborării planului național de
alocare, contravine principiului sus-menționat, fiind în contradicție cu însuși
obiectivul urmărit prin reglementarea schemei de comercializare a certificatelor,
acela de reducere a emisiilor prin plafonarea numărului de certificate alocate.
De menționat că,
astfel cum a reținut judecătorul fondului, posibilitatea de a prognoza peste
capacitatea maximă instalată sau autorizată este admisă și în raportul de expertiză
efectuat în cauză, care concluzionează în sensul că toți cei trei operatori din
sectorul ciment au supraestimat prognozele peste media celor mai buni ani din
perioada de referință 2001 - 2004, aspect considerat normal în raport de
evoluția tehnologică.
Reclamanta nu a făcut
dovada că societatea pârâtă a fost favorizată prin metoda alocării după formula
de calcul "fără date istorice", în funcție de producția prognozată
pentru anul 2007, în condițiile în care Comisia Europeană nu a permis posibilitatea
accesării rezervei pentru noi intrați, prevăzând în mod expres că o creștere a
capacității de producție prin utilizarea sporită a unei instalații existente nu
atrage calificarea ca instalație nou intrată.
Curtea constată că nu
este întemeiată nici critica referitoare la încălcarea principiului
nediscriminării, în condițiile în care, la elaborarea planului național de
alocare a fost aplicată aceeași metodologie în mod unitar între sectoare și în
cadrul aceluiași sector, fără ca reclamanta să demonstreze că societății pârâte
sau altor operatori din alte sectoare li s-ar fi alocat un număr prea mare de
certificate de emisii de gaze cu efect de seră.
Considerentele expuse
mai sus converg spre concluzia că sentința pronunțată de Curtea de Apel
București este legală și temeinică, fiind nefondate criticile formulate prin
recursul declarat.
În urma respingerii
recursului formulat de reclamantă, Curtea va dispune obligarea acesteia la
plata cheltuielilor de judecată către SC L.C.R. SA, apreciind ca rezonabilă,
potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acordarea cu acest titlu a sumei de
75.000 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția
invocată de SC L.C.R. SA privind lipsa de interes a recursului.
Respinge recursul
declarat de reclamanta SC C.H. SA împotriva Sentinței civile nr. 4.569 din 17
iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta SC
C.H. SA la 75.000 RON cheltuieli de judecată către intimata SC L.C.R. SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 4 martie 2015.
Procesat de GGC - MI