ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5359/2013

Asupra cererii de recurs

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în judecată

Prin cererea

înregistrată, la data de 17 februarie 2011, pe rolul Curții de Apel Suceava, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T. SA

Suceava, prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C.

(denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.N.A.F.”), a

solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea

parțială a actului administrativ fiscal Decizie referitoare la obligațiile de

plată accesorii nr. 204 din data de 02 iulie 2010 (anexa 1) (denumită în

continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Decizia”), în sensul și pentru

suma de 892.193 lei, ca fiind nelegal și netemeinic.

instanțe

Prin Sentința nr. 11

din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins acțiunea

formulată de reclamantă, ca rămasă fără obiect;

- a obligat pârâta A.N.A.F.

să plătească reclamantei SC T. SA Suceava cheltuieli de judecată în sumă de

14.965 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a arătat

că a achitat în termen taxa pe valoare adăugată și contribuțiile la asigurări

sociale pentru care au fost calculate accesoriile reținute în decizia

contestată, dar acestea au fost redirecționate de către pârâtă pentru achitarea

unor debite suspendate la executare prin hotărâri judecătorești.

Ulterior, prin

decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii care, deși poartă același

număr și aceeași dată, respectiv nr. 204 din 02 iulie 2010, a fost emisă la

data de 06 ianuarie 2012 toate sumele trecute în decizie au fost scăzute din

fișa fiscală a reclamantei, fiind trecute cu minus. Rezultă că, practic, pârâta

a revocat actul administrativ fiscal contestat de reclamantă.

În aceste condiții,

Curtea de apel a apreciat că pârâta a recunoscut nelegalitatea actului

administrativ contestat și l-a revocat. Întrucât actul administrativ fiscal

contestat nu mai există, instanța apreciază că acțiunea reclamantei a rămas

fără obiect.

Decizia referitoare

la obligațiile de plată accesorii nr. 204 din 02 iulie 2010 nu a produs efecte

dat fiind că, prin Sentința nr. 257 din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Suceava, irevocabilă prin Decizia nr. 759 din 09 februarie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a dispus suspendarea executării până la pronunțarea

prezentei sentințe.

Cât privește cererea

de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea de apel a

apreciat că este întemeiată, deoarece pârâta este în culpă procesuală și sunt

aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă, prin sentința

pronunțată nu este soluționat fondul cauzei.

Astfel, în primul

rând, sesizarea instanței cu cererea introductivă s-a produs datorită culpei

pârâtei care, deși avea posibilitatea să revoce actul administrativ fiscal

contestat în procedura plângerii prealabile, nu a făcut acest lucru.

În cursul cercetării

judecătorești reclamanta a efectuat o serie de cheltuieli necesare soluționării

cauzei, respectiv a achitat taxele de timbru și timbrul judiciar, a achitat

onorariul pentru efectuarea expertizei contabile.

Deși prin Decizia nr.

3200 din 1 iunie 2011 a Secției de contencios administrativ și fiscal al

Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost anulată Decizia de impunere nr. 84

din 07 noiembrie 2007 și actele administrative fiscale nr. 81892/2007 și

82689/2007, acte în temeiul cărora sumele achitate de reclamantă pentru debite

curente au fost redirecționate de către pârâtă pentru achitarea debitelor

considerate restante, pârâta nu a dispus revocarea deciziei de impunere

contestată ceea ce a dus la suplimentarea cheltuielilor de judecată cu

onorariul expertului.

Față de cele arătate,

pârâta nu poate susține că nu are culpă în declanșarea litigiului și în

continuarea cercetării judecătorești chiar după ce s-a stabilit irevocabil că

sumele achitate de către reclamantă au fost redirecționate pentru achitarea unor

debite inexistente.

exercitată

Împotriva Sentinței nr.

11 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.A.F., invocând

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă

susține că prima instanță în mod greșit a reținut că A.N.A.F. se află în culpă

procesuală, iar introducerea acțiunii a fost cauzată de culpa instituției, deși

aceasta avea posibilitatea de a revoca actul administrativ în procedura

plângerii prealabile. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de

fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru faptul

că reclamanta nu a așteptat finalizarea procedurii administrative prevăzute de art.

205 – art. 218 C. proc. fisc. Totoată, recurenta-pârâtă arată că numai după

pronunțarea Deciziei nr. 3200 din 1 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost

anulată Decizia de impunere nr. 84 din 07 noiembrie 2007 și actele subsecvente,

se crea premisa soluționării contestației administrative în conformitate cu

prevederile art. 205 – art. 218 C. proc. fisc.

În consecință,

recurenta-pârâtă susține că A.N.A.F. nu a dat dovadă de rea-credință,

comportament neglijent sau exercitarea cu abuzivă a drepturilor procesuale,

astfel că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C.proC.

civ.

Se mai arată că sunt

cheltuieli obișnuite și nu se pot imputa părții adverse cheltuielile efectuate

pentru angajarea unui apărător și pentru administrarea probatoriului, iar, prin

sentința recurată, a fost respinsă acțiunea reclamantei.

Totodată, recurenta-pârâtă

critică sentința atacată și din perspectiva faptului că instanța avea

posibilitatea să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) și art. 276 C.proC.

civ. și să aprecieze cu privire la cunatumul onorariului, având în vedere

valoarea pricinii și proporționalitatea cu volumul de muncă presupus de

pregătirea apărării determinat în raport cu dificultatea, complexitatea și

noutatea litigiului.

II. Considerentele

Înaltei Curți

Examinând cauza, în

raport de criticile formulate și prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

considerentele arătate în continuare.

Sub aspectul

criticilor formulate de recurenta-pârâtă cu privire la respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe este

legală și temeinică.

Într-adevăr, conform 205

alin. (1) teza întâi și art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., poate fi atacate

la instanța judecătorească de contencios administrativ

competentă, în condițiile legii, decizia emisă în soluționarea contestației

formulate împotriva actului administrativ-fiscal.

În speță,

însă, se observă că, respectând procedura administrativă reglementată de art. 205

– art. 218 C. proc. fisc., reclamanta a formulat contestație împotriva

Deciziei nr. 204 din 02

iulie 2010, contestația fiind înregistrată la A.N.A.F. la data de 03 august 2010,

aspect necontestat de către recurenta-pârâtă.

Înalta Curte reține

că prima instanță în mod corect a avut în vedere prevederile art. 70 C. proc.

fisc., conform cărora:

„Art. 70. - (1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului

cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la

înregistrare.

(2)

În situațiile în care, pentru soluționarea

cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea

deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data

solicitării și data primirii informațiilor solicitate.

”

Raport la

circumstanțele expuse, se observă că, între data de 03 august 2010, când a fost

înregistrată contestația în procedura administrativă reglementată de art. 205 –

art. 218 C. proc. fisc., și data de 17 februarie 2011, când a fost introdusă

cererea de chemare în judecată, există un interval de timp de circa 6 luni în

care contestația s-a aflat pe rolul A.N.A.F., fără a fi soluționată și fără a

se proceda în sensul prevederilor art. 70 alin. (2) C. proc. fisc.

De altfel, se observă

că nici până la data la care prima instanță a soluționat excepția

inadmisibilității acțiunii, 11 aprilie 2011, A.N.A.F. nu procedase la

soluționarea contestației, deci după trecerea unui interval de aproximativ 8

luni de la data introducerii acesteia.

În consecință, în mod

corect, raportat la prevederile menționate anterior și cele ale art. 205 alin. (1)

teza a doua C. proc. fisc., conform cărora „

Contestația

este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui

care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal

sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii

”, precum și în considerarea

intervalului de timp scurs de la data introducerii contestației, prima instanță

a respins excepția inadmisibilității acțiunii, motiv pentru care criticile recurentei-pârâte

sub acest aspect vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Susținerile recurentei

în sensul că nu îi este imputabilă inițierea de către reclamantă a prezentului

demers judiciar sunt lipsite de suport real, atâta timp cât, raportat la cele

expuse anterior, organul fiscal nu a soluționat în intervalul de timp de 6 luni

scurs între momentul introducerii de către societate a contestației în

procedura administrativă și momentul introducerii cererii de chemare în

judecată. Relevant este și faptul că, prin decizia emisă

la data de 06

ianuarie 2012, toate sumele menționate în decizia contestată au fost scăzute

din fișa fiscală a reclamantei, ceea ce echivalează, așa cum corect a reținut

prima instanță, cu revocarea, pe cale administrativă, a actului administrativ

fiscal contestat.

Înalta Curte constată că

sunt întemeiate criticile formulate de recurentă în privința cuantumului

cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta A.N.A.F., prin

sentința atacată, acestea urmând a fi reduse, în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

de la suma de

14.965

lei la suma de 12.000 lei, având în vedere valoarea pricinii și soluția de

respingere a acțiunii, ca rămasă fără obiect, ceea ce relevă că soluționarea

cauzei nu a presupus un probatoriu amplu, analize complexe sau cu grad ridicat

de dificultate în privința raportului substanțial de drept fiscal.

Pentru toate

considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

coroborat cu art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., constatând că este

întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul declarat de A.N.A.F. și va modifica în parte sentința

atacată în sensul reducerii cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora

a fost obligată recurenta-pârâtă de la 14.965 lei la 12.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de A.N.A.F. împotriva Sentinței nr. 11 din 16 ianuarie 2012 a Curții

de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la

plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă de la 14.965 lei la 12.000 lei.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 mai 2013.