ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5359/2013

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, la data de 17 februarie 2011, pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T. SA Suceava, prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.N.A.F.”), a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea parțială a actului administrativ fiscal Decizie referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 204 din data de 02 iulie 2010 (anexa 1) (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Decizia”), în sensul și pentru suma de 892.193 lei, ca fiind nelegal și netemeinic.

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 11 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca rămasă fără obiect; - a obligat pârâta A.N.A.F. să plătească reclamantei SC T. SA Suceava cheltuieli de judecată în sumă de 14.965 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta a arătat că a achitat în termen taxa pe valoare adăugată și contribuțiile la asigurări sociale pentru care au fost calculate accesoriile reținute în decizia contestată, dar acestea au fost redirecționate de către pârâtă pentru achitarea unor debite suspendate la executare prin hotărâri judecătorești.

Ulterior, prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii care, deși poartă același număr și aceeași dată, respectiv nr. 204 din 02 iulie 2010, a fost emisă la data de 06 ianuarie 2012 toate sumele trecute în decizie au fost scăzute din fișa fiscală a reclamantei, fiind trecute cu minus. Rezultă că, practic, pârâta a revocat actul administrativ fiscal contestat de reclamantă. În aceste condiții, Curtea de apel a apreciat că pârâta a recunoscut nelegalitatea actului administrativ contestat și l-a revocat. Întrucât actul administrativ fiscal contestat nu mai există, instanța apreciază că acțiunea reclamantei a rămas fără obiect.

Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 204 din 02 iulie 2010 nu a produs efecte dat fiind că, prin Sentința nr. 257 din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, irevocabilă prin Decizia nr. 759 din 09 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus suspendarea executării până la pronunțarea prezentei sentințe. Cât privește cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea de apel a apreciat că este întemeiată, deoarece pârâta este în culpă procesuală și sunt aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă, prin sentința pronunțată nu este soluționat fondul cauzei. Astfel, în primul rând, sesizarea instanței cu cererea introductivă s-a produs datorită culpei pârâtei care, deși avea posibilitatea să revoce actul administrativ fiscal contestat în procedura plângerii prealabile, nu a făcut acest lucru.

În cursul cercetării judecătorești reclamanta a efectuat o serie de cheltuieli necesare soluționării cauzei, respectiv a achitat taxele de timbru și timbrul judiciar, a achitat onorariul pentru efectuarea expertizei contabile. Deși prin Decizia nr. 3200 din 1 iunie 2011 a Secției de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost anulată Decizia de impunere nr. 84 din 07 noiembrie 2007 și actele administrative fiscale nr. 81892/2007 și 82689/2007, acte în temeiul cărora sumele achitate de reclamantă pentru debite curente au fost redirecționate de către pârâtă pentru achitarea debitelor considerate restante, pârâta nu a dispus revocarea deciziei de impunere contestată ceea ce a dus la suplimentarea cheltuielilor de judecată cu onorariul expertului.

Față de cele arătate, pârâta nu poate susține că nu are culpă în declanșarea litigiului și în continuarea cercetării judecătorești chiar după ce s-a stabilit irevocabil că sumele achitate de către reclamantă au fost redirecționate pentru achitarea unor debite inexistente. 3. Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței nr. 11 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.A.F., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă susține că prima instanță în mod greșit a reținut că A.N.A.F. se află în culpă procesuală, iar introducerea acțiunii a fost cauzată de culpa instituției, deși aceasta avea posibilitatea de a revoca actul administrativ în procedura plângerii prealabile.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru faptul că reclamanta nu a așteptat finalizarea procedurii administrative prevăzute de art. 205 – art. 218 C. proc. fisc. Totoată, recurenta-pârâtă arată că numai după pronunțarea Deciziei nr. 3200 din 1 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost anulată Decizia de impunere nr. 84 din 07 noiembrie 2007 și actele subsecvente, se crea premisa soluționării contestației administrative în conformitate cu prevederile art. 205 – art. 218 C. proc. fisc. În consecință, recurenta-pârâtă susține că A.N.A.F.

nu a dat dovadă de rea-credință, comportament neglijent sau exercitarea cu abuzivă a drepturilor procesuale, astfel că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C.proC. civ. Se mai arată că sunt cheltuieli obișnuite și nu se pot imputa părții adverse cheltuielile efectuate pentru angajarea unui apărător și pentru administrarea probatoriului, iar, prin sentința recurată, a fost respinsă acțiunea reclamantei. Totodată, recurenta-pârâtă critică sentința atacată și din perspectiva faptului că instanța avea posibilitatea să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) și art. 276 C.proC. civ. și să aprecieze cu privire la cunatumul onorariului, având în vedere valoarea pricinii și proporționalitatea cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării determinat în raport cu dificultatea, complexitatea și noutatea litigiului.

II. Considerentele Înaltei Curți Examinând cauza, în raport de criticile formulate și prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare. Sub aspectul criticilor formulate de recurenta-pârâtă cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe este legală și temeinică. Într-adevăr, conform 205 alin. (1) teza întâi și art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., poate fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii, decizia emisă în soluționarea contestației formulate împotriva actului administrativ-fiscal.

În speță, însă, se observă că, respectând procedura administrativă reglementată de art. 205 – art. 218 C. proc. fisc., reclamanta a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 204 din 02 iulie 2010, contestația fiind înregistrată la A.N.A.F. la data de 03 august 2010, aspect necontestat de către recurenta-pârâtă. Înalta Curte reține că prima instanță în mod corect a avut în vedere prevederile art. 70 C. proc. fisc., conform cărora: „Art. 70. - (1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. (2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.

” Raport la circumstanțele expuse, se observă că, între data de 03 august 2010, când a fost înregistrată contestația în procedura administrativă reglementată de art. 205 – art. 218 C. proc. fisc., și data de 17 februarie 2011, când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, există un interval de timp de circa 6 luni în care contestația s-a aflat pe rolul A.N.A.F., fără a fi soluționată și fără a se proceda în sensul prevederilor art. 70 alin. (2) C. proc. fisc. De altfel, se observă că nici până la data la care prima instanță a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii, 11 aprilie 2011, A.N.A.F. nu procedase la soluționarea contestației, deci după trecerea unui interval de aproximativ 8 luni de la data introducerii acesteia.

În consecință, în mod corect, raportat la prevederile menționate anterior și cele ale art. 205 alin. (1) teza a doua C. proc. fisc., conform cărora „ Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii ”, precum și în considerarea intervalului de timp scurs de la data introducerii contestației, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii, motiv pentru care criticile recurentei-pârâte sub acest aspect vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Susținerile recurentei în sensul că nu îi este imputabilă inițierea de către reclamantă a prezentului demers judiciar sunt lipsite de suport real, atâta timp cât, raportat la cele expuse anterior, organul fiscal nu a soluționat în intervalul de timp de 6 luni scurs între momentul introducerii de către societate a contestației în procedura administrativă și momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Relevant este și faptul că, prin decizia emisă la data de 06 ianuarie 2012, toate sumele menționate în decizia contestată au fost scăzute din fișa fiscală a reclamantei, ceea ce echivalează, așa cum corect a reținut prima instanță, cu revocarea, pe cale administrativă, a actului administrativ fiscal contestat.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurentă în privința cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta A.N.A.F., prin sentința atacată, acestea urmând a fi reduse, în temeiul art. 274 C. proc. civ., de la suma de 14.965 lei la suma de 12.000 lei, având în vedere valoarea pricinii și soluția de respingere a acțiunii, ca rămasă fără obiect, ceea ce relevă că soluționarea cauzei nu a presupus un probatoriu amplu, analize complexe sau cu grad ridicat de dificultate în privința raportului substanțial de drept fiscal. Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ., constatând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A.N.A.F. și va modifica în parte sentința atacată în sensul reducerii cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă de la 14.965 lei la 12.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.A.F. împotriva Sentinței nr. 11 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă de la 14.965 lei la 12.000 lei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2013.