ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

După deliberare, asupra

conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 7

februarie 2014 Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele unui număr

de 15 membri de sindicat, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării

Naționale și Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, ca prin

hotărârea ce se va pronunța, aceștia să fie obligați la restituirea sumelor de bani

reținute în baza deciziilor de revizuire a drepturilor de pensie, la care să se

adauge dobânda legală, calculată până la data plății, inclusiv indicele de inflație,

respectiv indexarea cuantumului pensiilor.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 194 C. proc. civ. și Legii nr. 263/2010.

Prin încheierea de la

data de 11 septembrie 2014 Tribunalul București a dispus disjungerea cauzei și formarea

unor noi dosare pentru reclamanții D.C. și P.I., cât și pentru o serie de încă 11

reclamanți, în considerarea excepției de necompetență teritorială.

Prin sentința civilă

nr. 10395 din 6 noiembrie 2014 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Sălaj.

Pentru a hotărî astfel

Tribunalul București a reținut următoarele:

La termenul de judecată

din 11 septembrie 2014, față de prevederile art. 131 alin. (2) , art. 132 alin.

(1), art. 14 alin. (5) și alin. (4), art. 196, art. 224 și art. 245 C. proc. civ.

instanța a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtul

Ministerul Apărării Naționale prin întâmpinare. A disjuns cauza, dispunând formarea

unor noi dosare, rămânând în prezentul dosar în calitate de reclamanți D.C. și P.I.,

cu domiciliul pe raza teritorială a Tribunalului Sălaj.

La primul termen de judecată,

la care părțile au fost legal citate, instanța, față de prevederile art. 131

alin. (2) și art. 132 alin. (1), art. 14 alin. (5) și alin. (4), art. 196, art.

224 și art. 245 C. proc. civ. a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale

în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și având în vedere prevederile

legale în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv art. 154 din Legea

nr. 263/2010.

S-a reținut că în conformitate

cu aceste dispoziții „(1)Cererile îndreptate împotriva CNPP, a caselor teritoriale

de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanței în a

cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul reclamantul”, iar, din dovezile

existente la dosar a rezultat că domiciliul reclamanților este în raza teritorială

a Tribunalului Sălaj.

Nu sunt aplicabile prevederile

art. 28 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, text care

are în vedere în mod explicit că organizația sindicală poate avea calitatea procesuală

activă și deci calitatea de reclamant, doar pentru apărarea drepturilor ce decurg

din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de

muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile

de serviciu ale funcționarilor publici, în cauză nefiind în prezența unui litigiu

care decurge din aplicarea prevederilor mai sus menționate, litigiul fiind de asigurări

sociale, pentru care legea nu prevede dreptul organizației sindicale de a avea calitate

procesuală activă, acest drept fiind recunoscut numai în privința categoriilor de

litigii expres prevăzute de art. 28 alin. (1) printre care nu sunt enumerate și

litigiile care decurg din raportul de asigurări sociale a pensionarului cu Casa

de Pensii Sectorială, chestiune care nu intră în sfera de aplicare a jurisdicției

muncii.

S-a reținut că art. 28

din Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede: „(1) Organizațiile sindicale

apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor

publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum

și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici în

fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau

autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

(2) În exercitarea atribuțiilor

prevăzute la alin. (1) organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice

acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor

lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea

fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune

sau renunță la judecată în mod expres.

(3) În exercitarea atribuțiilor

prevăzute de alin. (1) și (2) organizațiile sindicale au calitate procesuală activă.”

S-a reținut că aceste

dispoziții legale sunt aplicabile strict acțiunilor în justiție ce decurg din legislația

muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele

individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale

funcționarilor publici, iar legea conferă calitate de reclamant (calitate procesuală

activă) organizației sindicale numai în exercitarea acțiunilor care intră în sfera

de reglementare a legislației muncii, fiind în prezența unui text de lege care,

fiind inclus în legea dialogului social, privește litigiile de muncă și conflictele

de muncă, iar nu și alte categorii de litigii sau acțiuni în justiție, pentru care

legiuitorul a prevăzut căi de atac specifice și reguli de procedură proprii, cum

sunt cele reglementate de legislația asigurărilor sociale, în textul art. 154 din

Legea nr. 263/2010.

De asemenea, s-au mai

reținut dispozițiile art. 1 din Legea nr. 62/2011 constând în definiția sindicatului:

„sindicat - formă de organizare voluntară a angajaților, în scopul apărării drepturilor

și promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale în relația cu angajatorul”.

Față de textul de lege

evocat s-a reținut că sindicatul apără, în principiu, drepturile și interesele angajaților

în relația cu angajatorul, nu și orice drepturi pe care le-ar avea fostul angajat

(pensionarii nu sunt angajați, iar Casele de pensii nu sunt angajatori) drepturi

ce s-ar naște în virtutea unor relații sociale sau juridice care nu privesc legislația

muncii.

Dacă membrul de sindicat

are un litigiu comercial, civil, de asigurări sociale, etc., altul decât cele la

care se referă expres art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social,

nu înseamnă că organizația sindicală poate promova orice acțiune în justiție care

s-ar afla în patrimoniul membrului de sindicat, astfel încât calitatea de reclamant

a organizației sindicale nu funcționează decât în exercitarea acțiunilor care intră

în sfera de reglementare a legislației muncii.

Textul art. 28 alin.

(1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social reprezintă o normă specială derogatorie

de la regula caracterului personal al procesului civil în sensul că acesta poate

fi pornit doar la cererea celui interesat, pentru protecția dreptului subiectiv

civil pretins de acesta în calitate de parte, legea conferind cu titlu de excepție

calitate procesuală activă organizației sindicale, dar limitând această calitate

la exercitarea acțiunilor care intră în sfera de reglementare a legislației muncii.

În acest context, o astfel de normă derogatorie nu poate fi extinsă și la situațiile

juridice care nu au fost expres și limitativ prevăzute de textul art. 28 alin.

(1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

S-a reținut că aceeași

este și interpretarea care rezultă din decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, dată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, față de împrejurarea

că recursul în interesul legii stabilește competența teritorială în favoarea instanței

de la sediul sindicatului reclamant tot în privința soluționării conflictelor de

muncă, în cazul acțiunilor promovate de sindicat cu acest obiect, fără nicio extrapolare

la alte categorii de litigii în care sindicatul ar înțelege să-și aroge calitatea

de reclamant.

În concluzie, în litigiile

de asigurări sociale poate avea calitate procesuală activă în privința contestării

deciziilor de pensionare emise de casele de pensii numai titularii drepturilor de

pensie, nici un text de lege nepermițând interpretarea că organizațiile sindicale

ar avea calitatea procesuală activă și deci calitatea de reclamant și în alte categorii

de litigii decât cele ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor

publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum

și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, orice

altă interpretare contrară adăugând la lege.

Față de inaplicabilitatea

prevederilor art. 28 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social,

pentru litigiile de asigurări sociale se aplică în determinarea competenței prevederile

legale în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv dispozițiile art. 154

din Legea nr. 263/2010, în conformitate cu care: „(1) Cererile îndreptate împotriva

CNPP, a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale

se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul

reclamantul”, iar, din dovezile existente la dosar, rezultă că domiciliul reclamanților

se află în raza teritorială a Tribunalului Sălaj.

Prin sentința civilă

nr. 201 din 9 februarie 2015 Tribunalul Sălaj și-a declinat competența de soluționare

în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență

și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării

acestuia.

Pentru a se pronunța astfel

Tribunalul Sălaj a reținut că este dincolo de orice îndoială faptul că cererea introductivă

de instanță este formulată de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.)-București,

„în numele” unui număr de 15 membri de sindicat (care își au domiciliul în diferite

localități din provincie), înțelegând astfel să-și exercite dreptul de a se adresa

justiției în această calitate, în numele membrilor săi și nicidecum nu este vorba

de faptul că acești membri de sindicat, au promovat acțiunea din proprie inițiativă

și ar fi împuternicit S.C.M.D să-i reprezinte în instanță, în calitate de reprezentant

convențional, conf. art. 80; 83 și 85 C. proc. civ., așa cum a reținut Tribunalul

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința

civilă nr. 10395 din 6 noiembrie 2014.

În virtutea principiului

disponibilității și liberului acces la justiție, nimic nu împiedica pe membrii de

sindicat să acționeze și într-o astfel de manieră, însă, acest aspect trebuia să

rezulte în mod explicit din conținutul cererii introductive de instanță și mandatul

convențional de reprezentare, acordat sindicatului, pentru că, într-o astfel de

împrejurare, întinderea dreptului de reprezentare din partea sindicatului este unul

limitat, în sensul că ”mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale

și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului cât și

în etapa dezbaterilor”.

Or, față de aceste norme

procedurale, în speță, instanța învestită cu soluționarea cauzei nu poate schimba

din oficiu înțelesul lămurit al cererii introductive de instanță, (prin reformularea

cererii introductive de instanță) considerând, contrar voinței membrilor de sindicat,

că aceștia ar avea calitatea de titulari ai acțiunii promovate, câtă vreme, rezultă

în mod explicit, din toate actele și lucrările dosarului că, în realitate, titularul

acestei acțiuni este reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.)

- București, care a înțeles să acționeze în numele celor 15 membri ai săi, în virtutea

atribuțiilor statutare pe care le are în această calitate.

Hotărârea de declinare

a competenței teritoriale pornește de la premisa că reclamantul Sindicatul Cadrelor

Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) - București, nu poate să acționeze în numele

membrilor săi, în litigiile de asigurări sociale (pe motiv că aceștia nu au statutul

de „angajați” iar pârâții nu au statutul de „angajatori”), ceea ce înseamnă că,

în speță, instanța inițial învestită a înțeles să pună la îndoială legitimarea procesuală

activă a sindicatului.

Prima instanță sesizată

a pus la îndoială statutul reclamantului de „organizație sindicală”, prin raportare

la noțiunea de „sindicat” definită de art. 1 lit. w) din Legea nr. 62/2011 a dialogului

social, reținând în acest sens că „sindicatul apără în principiu drepturile și interesele

angajaților în relația cu angajatorul iar nu și orice drepturi pe care le-ar avea

fostul angajat din raporturi ce s-ar naște în virtutea unor relații sociale sau

juridice care nu privesc legislația muncii”.

Cu alte cuvinte, într-o

atare interpretare, ar însemna că reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

(S.C.M.D.) - București, nu doar că nu poate să acționeze, în speță, în numele celor

15 membri de sindicat, să-i reprezinte și să-i apere în instanță, dar nici nu va

putea, în genere, să apeleze în viitor la justiție, în calitate de organizație sindicală,

atâta vreme cât membrii săi, nu au statutul de „angajați” ai Ministerului Apărării

Naționale, ci acela de „cadre militare disponibilizate”.

Așa fiind, pentru a se

putea uza, în materie de competență, de dispozițiile art. 154 alin. (1) din Legea

nr. 263/2010, potrivit cărora în materie de asigurări sociale, competența teritorială

aparține „instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul ori sediul reclamantul”,

cu consecința disjungerii cauzei și a declinării de competență teritorială, în favoarea

mai multor instanțe din țară, deopotrivă competente material, printre care și Tribunalul

Sălaj, este necesar a se lămuri mai întâi, de către instanța sesizată, problema

legitimării procesuale active a reclamantului Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

- București, atâta vreme cât, în fața primei instanțe sesizate, Tribunalul București,

nu s-a pus nici un moment în discuție, lipsa de calitate procesuală activă a reclamantului

iar, pe de altă parte, membrii în numele cărora acesta a acționat, nu și-au exprimat

poziția procesuală, dacă înțeleg să-și însușească sau nu, cererea formulată în numele

lor de o „terță persoană”.

Sub acest aspect, faptul

că, în speță, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate - București, este unul

„atipic” față de prevederile Legii nr. 62/2011 a dialogului social, pe considerentul

că membrii săi nu au statutul de „angajați” ci acela de „pensionari”, nu prezintă

în opinia instanței de declinare, nici o relevanță sub aspect legitimării procesuale

active, întrucât este de principiu că scopul oricărei organizații sau asociații

(indiferent că este de natură sindicală, profesională, socio-profesională, etc.)

este acela de a acționa în numele și interesul membrilor săi, inclusiv prin promovarea

și apărarea în justiție a unor drepturi și interese colective, de natura celor în

vederea cărora a fost constituită.

Atâta vreme cât Sindicatul

Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) este o persoană juridică legal înregistrată

ca organizație sindicală, instanța de judecată nu poate să-i cenzureze și să-i limiteze,

pe cale de interpretare, exercitarea atribuțiilor pe care le are în această calitate,

inclusiv acela de a formula cereri în justiție, în numele și interesul membrilor

săi, pentru că în acest mod s-ar încălca atât principiul fundamental al liberului

acces la justiție (garantat de art. 21 din Constituție) cât și dreptul fundamental

de asociere (garantat de art. 40 din Constituție).

S-a mai reținut că din

punctul de vedere al scopului pentru care sunt înființate, între o „organizație

sindicală” și o „asociație de pensionari”, cu care reclamantul ar putea fi asimilat,

conform statutului, nu există diferențe esențiale ci doar de nuanță (de la genul

proxim la diferența specifică), astfel că, și dispozițiile art. 154 alin. (1) din

Legea nr. 263/2010, trebuie interpretate, atunci când este vorba de apărarea unor

„drepturi colective de asigurări sociale”, așa cum este cazul în speță, prin analogie

cu prevederile legale care sunt aplicabile în materie de „conflicte colective de

muncă”.

În ce privește competența

materială a instanțelor, legiuitorul a înțeles să atribuie ambele categorii de litigii

(de muncă și de asigurări sociale) în competența unor complete de judecată specializate

în ambele domenii, tocmai pentru că între aceste categorii de drepturi litigioase

există similitudine.

Tot prin analogie (adică

extensiv și nu restrictiv, așa cum a procedat prima instanță sesizată) trebuie aplicată,

în acest caz, și dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul

în interesul legii nr. 1/2013, cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată,

care a statuat, în sensul că:

„În interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în

prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că organizațiile

sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile pronunțate în numele membrilor

de sindicat.

În interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din C. muncii,

republicat, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă

în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant”.

Raportat la cele mai sus

reținute, rezultă că, reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.)

- București, are calitate procesuală activă, că cererea formulată de sindicat în

numele membrilor săi este perfect valabilă, că nu este cazul de a mai însușită de

membrii în interesul cărora sindicatul a acționat, astfel că, raportat la dispozițiile

art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, competența teritorială de soluționare

a cauzei, revine neîndoielnic primei instanțe sesizate, respectiv Tribunalul București,

secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

S-a mai reținut, în altă

ordine de idei, chiar acceptând teza avansată de Tribunalul București, în sensul

că Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, nu poate promova un litigiu colectiv,

în numele membrilor săi, în materie de asigurări sociale, este de observat că nimic

nu îi împiedică pe membrii acestui sindicat să se judece la instanța competentă

teritorial, de la sediul „organizației sindicale” de care aparțin și respectiv al

pârâților Ministerul Apărării Naționale și Casa de Pensii Sectorială a Ministerului

Apărării Naționale București, dacă apreciază că acest demers procesual este în interesul

lor, întrucât normele procedurale în vigoare le conferă un drept de opțiune, în

această privință.

Chiar dacă art. 154

alin. (1) din Legea nr. 263/2010, este cuprins într-o lege specială, acest text

de lege nu reprezintă o normă de competență teritorială excepțională (adică de ordine

publică, așa cum sunt dispozițiile art. 117–121 C. proc. civ., formulate de legiuitor

la modul imperativ) ci, în realitate, este vorba de o normă derogatorie de la norma

de competență teritorială ordinară, reglementată de art. 107 alin. (1) C. proc.

civ., care prevede că „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în

a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune

altfel”.

Atât în ce privește litigiile

de muncă (art. 269 alin. (2) C. muncii) cât și în cele de asigurări sociale (art.

154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010) legiuitorul a stabilit, de principiu, prin

derogare de la dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., competența teritorială

ordinară de soluționare a acestor categorii de litigii, în sarcina instanțelor competente

material, în a căror rază teritorială își are sediul sau domiciliul reclamantul,

ca o dispoziție de favoare, avându-se în vedere că de cele mai multe ori calitatea

de reclamant o are salariatul sau fostul salariat, creându-i-se astfel o facilitate,

ca măsură de protecție socială, ceea ce nu înseamnă că reclamantul nu poate să renunțe

la această facilitate, dacă are dreptul să aleagă, conf. art. 116 C. proc. civ.,

între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Astfel, potrivit art.

111 C. proc. civ., cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor

centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi

introduse, la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța

de la sediul pârâtului.

Or, astfel fiind, în speță,

este ușor de presupus că interesele membrilor ce aparțin de Sindicatul Cadrelor

Militare Disponibilizate (care, de altfel, a și promovat acțiunea în instanță, concepută

fiind ca o „acțiune colectivă”), este acela de a se adresa acelei instanțe, în a

cărei circumscripție teritorială își au sediul atât „organizația sindicală” cât

și instituțiile pârâte, respectiv Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte

de muncă și asigurări sociale, instanță care să pronunțe în final, o soluție unitară,

pentru toți membrii de sindicat, aflați în aceeași situație sau în situații similare

și unde, desigur, sindicatul poate să le ofere o mai bună asistență juridică.

În fine, s-a reținut că

reclamanților nu li se poate încălca liberul acces la justiție, drept fundamental,

conferit prin art. 21 din Constituție (indiferent dacă sindicatul ar avea sau nu

legitimare procesuală activă).

Față de conflictul negativ

de competență ivit între Tribunalul București și Tribunalul Sălaj, Înalta Curte

urmează a stabili competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului

Sălaj pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale, la data de 7 februarie 2014 s-a solicitat restituirea unor sume de bani

reținute în baza deciziilor de revizuire a drepturilor stabilite prin decizii de

pensionare și a despăgubirii corespunzătoare, constând în indexare și dobânda legală,

respectiv pentru D.C. restituirea sumei de 10351 RON reținută în baza deciziei de

revizuire nr. 55017 din 7 decembrie 2011, iar pentru P.I. restituirea sumei de 2638

RON reținută în baza deciziei nr. 79529 din 7 decembrie 2011.

Dispozițiile art. 154

din Legea nr. 263/2010 (care au preluat conținutul art. 156 din Legea nr. 19/2000)

reglementează două ipoteze distincte în ceea ce privește competența teritorială

a tribunalului în litigiile privind drepturile de asigurări sociale.

Într-o primă ipoteză,

se prevede că cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale

de pensii și a caselor de pensii sectoriale se adresează instanței în a cărei rază

teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

Din contră, în situația

în care pârâtul este altul decât cel prevăzut în prima teză, ipoteza a doua a textului

stabilește că va fi competentă să soluționeze litigiul instanța în a cărei rază

își are domiciliul sau sediul pârâtul.

Prevederile potrivit cărora

instanța competentă este cea din raza căreia se află domiciliul reclamantului reprezintă

o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea

accesului la justiție al pensionarilor în litigiile ce privesc stabilirea pensiilor.

Trebuie precizat că, față

de dispozițiile legii vechi, Legea nr. 263/2010 a introdus noțiunea de „case de

pensii sectoriale”, care sunt, de fapt, succesoarele de drept ale fostelor structuri

organizatorice responsabile cu pensiile din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul

Administrației și Internelor și SRI, structuri care au fost desființate.

Potrivit art. 135 din

Lege „atribuțiile, organizarea și funcționarea caselor de pensii sectoriale se stabilesc

prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor

și Serviciului Român de Informații, adoptată în termen de 30 de zile de la data

publicării prezentei legi”.

Din înscrisul de la Dosarul

nr. 30828/3/2014 al Tribunalului București, secția a VIII-a civilă conflicte de

muncă și asigurări sociale, rezultă că reclamanții D.C. și P.I., din prezentul litigiu,

au domiciliul în orașul Zalău, județul Sălaj.

Cum, acțiunea a fost formulată

împotriva unei case sectoriale de pensii, este aplicabilă prima teză a textului

legal sus evocat, potrivit căreia competența revine instanței în a cărei rază se

află domiciliul reclamanților, așa încât competența materială de soluționare a cauzei

revine Tribunalului Sălaj, sens în care urmează a se dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 mai 2015.