ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1282/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1282/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Deliberând
asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de
28 ianuarie 2008, reclamanta SC F.C.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtul
Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se
va pronunța, să se dispună:
- obligarea
pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii dispuse de
pârâtă, în suma de 540.000 euro (450 euro/mp x 1.200 mp), în echivalent lei
cursul de schimb stabilit de B.N.R. în data plății,
- obligarea
pârâtei la plata sumei de 22.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din
data plății reprezentând contravaloarea: gard delimitare proprietate, poartă de
acces, cabina de control, bariera acces, zona verde, stație de reducere
presiune gaze, fosa septica 3 bucăți, rețea de canalizare, rețea electrică
medie tensiune, paviment exterior, precum și obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivare,
reclamanta a arătat că este proprietara a două terenuri, unul în suprafață de
7.000 mp situat în com. Tunari, , jud. Ilfov și altul în suprafață de 7.548 mp
situat în com. Tunari, tarla 40, parcela 148, lotul 14.11, jud. Ilfov. Pe
aceste terenuri, reclamanta a efectuat o serie de investiți, precum construirea
poartă acces, cabină control, barieră acces, zonă verde (gazon + arbuști
ornamentali), stație reducere presiune gaze, fosă septica 3 buc, rețea
canalizare 120 ml, rețea electrică medie tensiune, paviment exterior.
Ulterior, a
primit de la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 hotărârea de stabilire
a despăgubirilor nr. 46 din 30 octombrie 2007 și procesul-verbal din 30
octombrie 2007, prin care i s-a adus la cunoștință faptul că va fi expropriată
pentru suprafața de 527 mp, urmând a primi despăgubiri în suma de 140 euro/mp,
în sumă totală de 73.780 euro.
Reclamanta a
contestat cuantumul despăgubirilor și a arătat că, în realitate, se expropriază
o suprafața de teren de aproximativ 1.000 mp, 1.200 mp, și nu doar 527 mp, așa
cum se arată în hotărârea emisă.
Reclamanta
a mai arătat faptul că este înregistrată în rolul agricol cu terenuri în
suprafața de 7.000 mp și de 7.458 mp. Pârâta nu a avut în vedere faptul că
terenul reclamantei se învecinează cu șoseaua de centura și a dispus
exproprierea doar pentru suprafața de teren măsurata de la gard, fără a avea în
vedere si suprafața de teren care aparține reclamantei de la șoseaua de centura
pana Ia gardul edificat de aceasta, chestiuni ce rezultă din actele de
proprietate.
Cu privire la
cuantumul despăgubirilor, reclamanta a arătat faptul că trebuie sa primească
valoarea reala aferentă suprafeței corect expropriată, și care nu a fost
stabilita corect de către Comisie, dar în același timp trebuie sa primească
valoarea reală a imobilului, iar suma de 140euro/mp nu corespunde valorii reale
a terenului din aceea zona.
Mai mult decât
atât, același art. 26 din Legea nr. 33/1994 stabilește faptul ca despăgubirea
se mai compune și din prejudiciul cauzat proprietarului. Or, prin măsura
exproprierii, reclamanta a arătat că este grav prejudiciată, tară să se
stabilească contravaloarea despăgubirilor pentru construcțiile și investițiile
pe care le-a efectuat pe terenul în cauză.
Prin sentința civilă nr. 272 din 16
februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,
s-a admis, în parte, cererea formulată
de reclamanta SC F.C.I. SRL, s-a modificat în parte Hotărârea din 30 octombrie 2007,
emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Județul Ilfov -
Consiliul Local Tunari, în sensul că a fost stabilit cuantumul despăgubirilor
la suma de 123.562 euro (în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua
plății/consemnării) pentru terenul expropriat în suprafață de 882,59 mp situat
în com. Tunari, județ Ilfov, și la suma de 48.285 lei prejudiciu pentru gard
viu, zonă verde și pavaj; s-au respins, în rest, pretențiile reclamantei, ca
neîntemeiate și a fost obligat pârâtul Ia plata către reclamantă a sumei de
5.589,60 lei cheltuieli de judecată.
Prin
încheierea de la data de 01 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a
IV-a civilă, s-a dispus îndreptarea erorii materiale a dispozitivului sentinței
civile nr. 272 din 16 februarie 2011 în sensul că s-a trecut suma de 68.285 lei
despăgubiri pentru gard viu, pavaj și zonă verde în loc de suma de 48.285 lei.
Împotriva sentinței
a declarat apel Statul Român prin CN A.D.N.R. SA și a criticat hotărârea primei
instanțe, arătând că instanța a încălcat prevederile imperative ale art. 26 alin.
(1) din Legea nr. 33/1994, prin preluarea în totalitate a concluziilor
raportului de expertiza topografică efectuat cu încălcarea legii și a stabilit
despăgubiri într-un cuantum ce excede valorii reale a terenului.
Prin Decizia civilă
nr. 399/A din 14 noiembrie 2012, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin CN
A.D.N.R. SA, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost
obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în sumă de 40.913 lei prejudiciu pe
gard viu, zonă verde și pavaj, fiind păstrate celelalte dispoziții ale
sentinței apelate.
Prin Decizia
nr. 32/A din 6 februarie 2013 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de îndreptare a erorilor
materiale și înlăturare a dispozițiilor potrivnice stracurate în Decizia nr. 399A/2012
pronunțată de aceeași instanță, formulată de reclamantă.
Reclamanta
SC F.C.I. SRL a declarat recurs împotriva ambelor decizii, iar pârâtul Statul
Român prin CN A.D.N.R. SA a declarat recurs doar împotriva Deciziei nr. 399/A
din 14 noiembrie 2012.
Prin Decizia
civilă nr. 4936 din 31 octombrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I-a civilă,
s-au
admis recursurile declarate de reclamanta SC F.C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 399/A
din 14 noiembrie 2012 și împotriva Deciziei nr. 32/A din 6 februarie 2013 ale
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și de pârâtul Statul Român prin
CN A.D.N.R. SA împotriva Deciziei nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 a Curții de
Apel București, secția a IV-a civilă, și în consecință au fost casate deciziile
menționate și a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași
instanță.
În motivare,
instanța de recurs a reținut că pronunțarea unei soluții întemeiată numai pe un
calcul ipotetic făcut de către experți atrage nelegalitatea deciziei, motiv
pentru care criticile formulate de către pârât au întrunit cerințele art. 304 pct.
9 C. proc. civ.
S-a arătat că
reclamanta trebuia să facă dovada că la data exproprierii terenul era amenajat
cu pavaje și spații verzi, așa cum a pretins prin cererea de chemare în judecată.
La dosarul cauzei au fost depuse, pentru a se face aceste dovezi, facturi
fiscale din perioada 1999-2000 și un contract de prestări servicii din 13
martie 2000, având ca obiect plantarea unor arbori și arbuști și pentru
gazonare, iar experții desemnați au făcut un calcul teoretic, neexistând dovada
suprafeței totală de gazon care a făcut obiectul contractului și a numărului
total de arbuști.
S-a reținut și
că reclamanta nu a probat cu înscrisurile menționate faptul că la momentul
exproprierii deținea toate amenajările pentru care a solicitat despăgubiri.
De asemenea,
s-a reținut că este întemeiată și critica legată de motivarea defectuoasă a
deciziei, asupra problemei întinderii terenului expropriat, fiind că o
suprafață de 882,59 mp nu are cum să fie identică cu una de 891 mp. In egală
măsură, instanța de recurs a reținut întemeiate și criticile formulate de către
reclamantă, în ceea ce privește neacordarea sumelor ce constituie
contravaloarea pavajului, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză
depus la 15 martie 2012, acest aspect nefiind contestat prin obiecțiunile
făcute ulterior.
Pe de altă
parte, de vreme ce prin Decizia nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 instanța de
apel a stabilit că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri și pentru pavaj,
neacordarea sumei ce fusese stabilită drept contravaloarea pavajului constituie
o eroare de calcul, astfel încât erau îndeplinite cerințele art. 281 C. proc.
civ. pentru îndreptarea hotărârii.
Ca atare,
instanța de recurs a trimis cauza, spre rejudecare, în vederea administrării de
dovezi din care să rezulte întinderea suprafeței de teren expropriată, precum
și faptul că reclamanta deținea la data exproprierii toate amenajările pentru
care a pretins despăgubiri.
În
rejudecare, prin Decizia nr. 69/A din 10 februarie 2015 pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a IV-a civilă,
a
fost admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA,
împotriva sentinței civile nr. 272/16 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul
București, secția a IV-a civilă. A fost schimbată, în parte, sentința civilă
apelată, în sensul că urmare a admiterii în parte a cererii reclamantei, a fost
modificată în parte Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007
emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004, în sensul că au fost
stabilite despăgubiri cuvenite reclamantei și suma de 57.666,76 lei,
reprezentând valoarea pavajului, gazonului și arbuștilor ornamentali. A fost
păstrată hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007 emisă de
Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 sub aspectul valorii despăgubirii
pentru terenul expropriat în suprafață de 527 mp și au fost păstrate celelalte
dispoziții ale sentinței apelate.
În motivare,
ca o chestiune preliminară, instanța de apel a constatat că, prin Decizia civilă
nr. 4936 din 31 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, s-a statuat cu putere de lucru judecat împrejurarea că valoarea
despăgubirii este de 140 euro/mp (ca efect al nedeclarării apelului de către
reclamantă împotriva sentinței pronunțate de către Tribunalul București și ca
efect al declarării recursului, pe acest aspect), precum și faptul că
intimata-reclamantă are dreptul la contravaloarea pavajelor, arbuștilor și
gazonului, dacă dovedește existența acestora.
În al
doilea rând, instanța de control judiciar, a stabilit obligația instanței
sesizate cu rejudecarea apelului să determine întinderea suprafeței
expropriate.
Instanța
de apel a constatat că, deși a intervenit o succesiune în timp a actelor
normative cu privire la expropriere, totuși procedura de contestare a
cuantumului despăgubirilor stabilite de către expropriator este aceeași, atât
cea menționată anterior în Legea nr. 198/2004, cât și cea adoptată ulterior
prin actul normativ, respectiv Legea nr. 255/2010.
Cu privire la
prima îndrumare a instanței de control judiciar referitoare la întinderea
suprafeței de teren expropriate, instanța de rejudecare a reținut că reclamanta
figurează ca titulara dreptului de proprietate asupra suprafeței de 14.548 mp
La momentul
întocmirii documentației cadastrale, s-a constatat că suprafața din măsurători
era de 13.621 mp, deci cu 927 mp mai puțin decât în acte, ca urmare a fost
intabulată suprafața de 13.621 mp.
Ulterior,
din suprafața de teren redusă de 13.621 mp a fost expropriată suprafața de
teren de 527 mp.
Instanța de
apel a învederat că terenul expropriat are suprafața de 527 mp, și nu de 890
mp, așa cum a pretins reclamanta, la stabilirea întinderii suprafeței de teren
expropriată curtea de apel a avut în vedere concluziile celor două rapoarte de
expertiză topografice administrate în rejudecarea apelului, precum și întreaga
documentație care a stat la baza exproprierii, întocmită de către expropriator,
constatând că s-a făcut dovada exproprierii numai a suprafeței de 527 mp, așa
cum s-a menționat în hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
Curtea
de apel a arătat că pentru ceea ce nu a fost expropriat în temeiul Legii nr. 198/1994,
nu pot fi acordate despăgubiri în prezentul demers judiciar, ci în temeiul
dispozițiilor Legii nr. 33/1994, în cazul în care se dovedește exproprierea în
fapt a altei suprafețe de teren, decât cea care a făcut obiectul Legii nr. 198/1994.
În ceea ce
privește susținerea reclamantei că dovada dreptului de proprietate se poate
realiza prin orice mijloc de probă, curtea a învederat că, în raport de
prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 198/1994, dovada dreptului de
proprietate se poate realiza prin orice mijloc de probă, respectiv acte
translative de proprietate, nu adeverințe sau procese-verbale.
În ceea ce
privește cea de-a doua îndrumare referitoare la administrarea probatoriilor
privind dovada arbuștilor, gazonului și a pavimentului, instanța de rejudecare
a administrat proba testimonială, din care a rezultat că, la data exproprierii,
pe terenul afectat, existau arbuști, gazon și paviment.
În ceea
ce privește valoarea îmbunătățirilor existente pe terenul expropriat, instanța
de apel a reținut că valoarea despăgubirilor este în sumă de 57.666,76 lei.
Această sumă a fost alcătuiră din valoarea pavimentului (stabilită prin
raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe la suma de 50.880 lei),
din valoarea gazonului (stabilită prin raportul de expertiză efectuat în calea
de atac a apelului la valoarea de 4.121,76 lei, reprezentând 527 mp ,12 lei/mp,
plus T.V.A.) și din valoarea arbuștilor (stabilită prin raportul de expertiză
efectuat în fața primei instanțe la suma de 2.665 lei).
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanta SC I.R. SRL și pârâtul Statul Român prin CN
A.D.N.R. SA.
Reclamanta
SC I.R. SRL
a criticat
decizia curții de apel pentru că a fost dată cu încălcarea art. 5 alin. (3) din
Legea nr. 198/2004 și a art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 53/2011.
Aceasta
deoarece, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 prevede că dovada dreptului
de proprietate și a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor exproprietate
se face prin orice mijloace de probă admise de lege. Instanța de apel a
încălcat acest text de lege, pentru că a avut în vedere la stabilirea
întinderii suprafeței de teren expropriate exclusiv documentația cadastrală,
din care ar fi rezultat că s-a expropriat o suprafață de 890 mp, și nu doar 527
mp, cum greșit s-a reținut în decizia recurată.
Reclamanta a
făcut dovada, cu actele de proprietate depuse la dosar, respectiv contractele
de vânzare-cumpărare, că a dobândit suprafața de 14.548 mp, care coincide, de
altfel, cu suprafața intabulată în cartea funciară.
Pentru această
situație particulară a reclamantei, sunt incidente prevederile H.G. nr. 53/2011,
care prevede la art. 7 alin. (1) și (2) modalitatea în care expropriatorul
întocmește documentațiile cadastrale, pe baza planurilor parcelare, pe care
instanța de apel le-a ignorat.
Mai mult, în
considerentele hotărârii recurate instanța de apel s-a referit la raportul de
expertiză întocmit în cauză, care însă nu a răspuns obiectivului stabilit,
referitor la identificarea și stabilirea suprafeței expropriate, avându-se în
vedere titlurile de proprietate ale reclamantei.
Instanța de
apel ar fi putut determina cine este proprietatul fâșiei de teren ce fusese
afectată în mod real de expropriere.
Prin a doua
critică, reclamanta a susținut și că hotărârea recurată a fost dată cu
nerespectarea art. 315 C. proc. civ. și a art. 296 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, deși
prin decizia de casare s-a statuat că sunt întemeiate criticile reclamantei cu
privire la neacordarea sumelor ce constituie contravaloarea pavajului, astfel
cum s-au stabilit prin raportul de expertiză din 15 martie 2012, instanța de
apel a avut în vedere un alt raport de expertiză, întocmit în primă instanță.
Procedând astfel, curtea de apel nu aținut cont de indicațiile de casare,
decizia în cauză soluționând favorabil recursurile reclamantei. In plus,
instanța de apel a invocat principiul neagravării situației în propria cale de
atac, dar nu a ținut cont de soluția dată prin Decizia civilă nr. 4936 din 31
octombrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a
civilă, prin care au fost admise recursurile declarate de reclamată și pârât.
Pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R.
SA
a criticat decizia
curții de apel, pentru greșita aplicare a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,
în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, a
susținut că deși instanța de apel a obligat pârâtul la plata unor daune,
reclamanta nu a probat întinderea acestora, respectiv nu a dovedit numărul de
arbuști ornamentali aflați pe suprafața expropriată, suprafața gazonului și
suprafața pavelelor. Instanța de apel a reținut o ipoteză neverosimilă,
respectiv că pe suprafața de teren expropriat de 527 mp, s-ar fi aflat,
concomitent, atât 527 mp de gazon, cât și 527 mp pavele.
Examinând
decizia recurată în raport cu criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte
constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit
art. 5 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, „Dovada dreptului de proprietate și a
celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice
mijloace de probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică
Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor referitoare la
cărțile funciare, cu modificările ulterioare, în funcție de modalitatea de
dobândire a drepturilor - convențională, judiciară, legală, succesorală,
înțelegând prin dobândire și constituirea sau reconstituirea dreptului de
proprietate în temeiul unor legi speciale."
Reclamanta
invocă încălcarea acestui text de lege, în sensul că instanța de apel ar fi
avut în vedere, la stabilirea întinderii suprafeței de teren expropriate,
exclusiv documentația cadastrală, fără a ține cont de contractele de
vânzare-cumpărare depuse la dosar.
Din analiza
deciziei recurate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, care
este contestație a deciziei de expropriere, Înalta Curte reține că instanța de
apel, în rejudecare, avea obligația de a verifica suprafața de teren
expropriată din proprietatea reclamantei, și nu dreptul de proprietate al
acesteia asupra întregului teren.
Din expunerea
criticii din recurs, Înalta Curte constată că reclamanta invocă o greșită
interpretare a probatorului administrat în cauză, din care s-a reținut, eronat,
suprafața de 527 mp expropriați.
În realitate,
instanța de trimitere a făcut aplicarea corectă a art. 5 alin. (3) din Legea nr.
198/2004, de vreme ce nu a respins administrarea vreunui mijloc de probă
invocând inadmisibilitatea acestuia.
Cum, în
raport de art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs nu are competența de a
cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în
acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare
la situația de fapt pe care aceasta o constată, primul motiv de recurs va fi
respins ca nefondat.
Reclamanta
mai susține și că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 315 C.
proc. civ. și nu ar fi avut în vedere soluția pronunțată de instanța de recurs,
pentru că a avut în vedere un raport de expertiză, întocmit în primă instanță
și a motivat greșit principiul neagravării situației în propria cale de atac.
Această
susținere este nefondată.
Astfel,
prin Decizia civilă nr. 4936 din 31 octombrie 2013, pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția civilă, au fost admise recursurile declarate de
reclamanta SC F.C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 și
împotriva Deciziei nr. 32/A din 6 februarie 2013 ale Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă, și de pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA împotriva Deciziei
nr. 399/A din 14 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă, și în consecință au fost casate deciziile menționate și a fost trimisă
cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță.
În motivare,
instanța de recurs a reținut că sunt întemeiate și criticile referitoare la
neacordarea sumelor ce constituie contravaloarea pavajului, așa cum au fost
stabilite prin raportul de expertiză depus la data de 15 martie 2012.
Ca urmare, în
rejudecare, instanța de apel a administrat probe și a reținut valoarea
despăgubirilor la suma de 57.666,76 lei.
Conform art. 269
C. proc. civ. „Instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte,
hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac
o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată".
În speța de față, prin sentința civilă
nr. 272 din 16 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, așa cum a fost îndreptată prin încheierea de la data de 01 aprilie 2011
a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost stabilit prejudiciul
pentru gard viu, zonă verde și pavaj la suma de 68.285 lei, iar împotriva
acestei sentințe a declarat apel doar pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA.
În plus, prin
decizia de casare s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că reclamanta are
dreptul la contravaloarea pavajelor, arbuștilor și gazonului, cu condiția
dovedirii acestora.
Ca urmare, în
rejudecare, instanța de apel a administrat proba cu martori, pentru dovedirea
existenței pavajelor, arbuștilor și gazonului, și a reținut valoarea
despăgubirilor la suma de 57.666,76 lei, conform rapoartelor de expertiză
întocmite.
În dosarul
Tribunalului București s-a întocmit raport de expertiză care a stabilit
valoarea despăgubirilor astfel: paviment 50.880 lei, gazon 14.740 lei și
arbuști 2.665 lei.
În dosarul curții
de apel, în primul ciclu procesual, s-a întocmit raport de expertiză, care a
stabilit valoarea despăgubirilor astfel: paviment 53.612 lei, gazon 7.584 lei
și arbuști 4.250 lei.
împrejurarea
că prin decizia de casare au fost admise atât recursul declarat de reclamantă,
cât și cel declarat de pârâtă nu încalcă dispozițiile art. 269 C. proc. civ.,
cum susține reclamanta. înalta Curte constată că, procedând astfel, instanța de
apel a avut în vedere că sentința nr. 272/2011, pronunțată de Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, nu a fost apelată de reclamantă, precum și principiul
neagravării situației în propria cale de atac, prevăzut de art. 296 C. proc.
civ.
Totodată, se
constată că instanța de apel a procedat conform indicațiilor din hotărârea de
casare, în sensul că a administrat probatorii pentru dovedirea existenței
pavajelor, arbuștilor și gazonului, dat fiind că valoarea acestora fusese
stabilită deja, în ciclul procedural anterior, și neconstatată. În plus, Înalta
Curte constată și că, pe acest aspect, raportul de expertiză a fost legal
întocmit, cu respectarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât au
fost respectate obiectivele trasate de instanță, fiind avute în vedere toate
înscrisurile (facturile) depuse de reclamantă.
Așadar, nici
critica pârâtului cât privește greșita aplicare a art. 26 alin. (2) din Legea nr.
33/1994, în sensul că reclamanta nu a probat daunele pentru care s-a acordat
prejudiciul, respectiv numărul de arbuști și suprafața de gazon, nu este
fondată.
Față de cele
ce preced, Înalta Curte reține că, în mod legal, instanța de apel a făcut
aplicarea în speță a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,
respectând totodată art. 315 C. proc. civ., astfel că, nefiind întrunite
cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recursurile formulate vor fi respins, ca nefondate, conform art. 312 alin. (1) C.
proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC I.R. SRL și de pârâtul
Statul Român prin CN A.D.N.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 69/A din 10
februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 14 mai 2015.