ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2470/2014

Asupra contestației în anulare de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 75/PI/2014, Curtea de Apel Oradea a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de condamnatul M.I. Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel a reținut: Prin sentința penală nr. 10/P din 5 decembrie 2003 a acestei Curți de Apel a fost condamnat inculpatul M.I., pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. și ped. de art. 248 C. pen. din 1969 cu referire la art. 1, art. 17 lit. d) și art 18 din Legea nr. 78/2000, la o pedeapsă de 2 ani închisoare. În baza art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat același inculpat pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, la care s-au adăugat un spor de 6 luni închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 și 64 C. pen. și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani. Sentința penală mai sus arătat a rămas definitivă în data de 12 octombrie 2004 prin Decizia penală nr. 5165/2004 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin adresa din 26 mai 2014 a Biroului de executări penale al Curții de Apel Oradea s-a menționat că, în baza sentinței penale mai sus arătate, s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 10/2003 și că acesta nu a fost pus în executare până în prezent, condamnatul sustrăgându-se de la executare, așa cum rezultă din informările primite anual de la I.P.J. Bihor - S.I.C. S-a mai arătat că, așa cum rezultă din adresa din 8 iunie 2005 a I.P.J. Bihor, condamnatul a părăsit teritoriul României în data de 13 octombrie 2004, prin P.T.F. Barantău și că, în data de 8 iunie 2005, prin adresa I.P.J. Bihor, s-a cerut instanței, în temeiul art. 68 din Legea nr. 304/2004, să se dispună asupra formulării cererii de arestare provizorie în vederea extrădării condamnatului.

De asemenea, s-a menționat că, în urma solicitării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea din data de 29 octombrie 2008, s-au emis mandatul de urmărire internațională și arestare provizorie în vederea extrădării nr. 1/M.I. din 30 octombrie 2008 și mandatul european de arestare nr. 2/M din 30 octombrie 2008, ambele fiind comunicate I.P.J. Bihor, Interpol și Ministerului Justiției - Direcția drept internațional și tratate. Curtea a reținut că prescripția executării pedepsei este o cauză de stingere a executării pedepsei pronunțate printr-o hotărâre de condamnare definitivă, iar potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (1) C. pen. din 1969, efectul prescripției este limitat numai la pedeapsa principală, iar nu la pedepsele individuale, astfel cum a susținut condamnatul prin contestația la executare formulată.

Potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, în cazul condamnatului, termenul de prescripție a executării pedepsei de 5 ani și 6 luni ce i-a fost aplicată, este de 10 ani și 6 luni. Cum hotărârea de condamnare a contestatorului la pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare a rămas definitivă în data de 12 octombrie 2004, termenul de prescripție a executării pedepsei se împlinește abia în luna aprilie a anului 2015, condiții în care, în mod evident, contestația la executare formulată de condamnat este neîntemeiată. În ceea ce privește susținerea condamnatului în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 6, respectiv art. 4 C. pen., Curtea a constatat că și acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 5165 din 14 aprilie 2004 Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penale al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 C. pen., cu privire la pedepsele individuale, iar în cea de-a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 C. pen. De asemenea, s-a stabilit că doar în cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim, în caz contrar pedeapsa rezultantă rămânând astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.

Contestatorul a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art 248 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 1, art. 17 lit. d) și art. 18 din Legea nr. 78/2000. C. pen. din 1969 sancționa, prin art 248, infracțiunea de abuz în serviciu cu o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în forma în vigoare la data condamnării contestatorului, maximul prevăzut de lege se majora cu 2 ani. Contestatorul a fost condamnat pentru această infracțiune la o pedeapsă de 2 ani închisoare, condiții în care pedeapsa aplicată se încadrează în limitele prevăzute de art. 248 C. pen. din 1969. Infracțiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2), săvârșită de un funcționar cu atribuții de control era sancționată de C. pen.

din 1969 cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, atunci când fapta de dare de mită era comisă de o persoană care, potrivit legii, avea atribuții de control, maximul se majora cu 2 ani. Pentru comiterea acestei infracțiuni, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare și interzicerea unor drepturi, condiții în care și în acest penal. Actualul C. pen. reglementează infracțiunea de abuz în serviciu prin art. 297 și o pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, iar luarea de mită prin art. 289 și o pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a fost comisă fapta.

Legea nr. 78/2000 a fost modificată, la rândul său, prin art. 79 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., art. 17 și 18 fiind abrogate, iar art. 7 fiind modificat și nemaifiind incident în ceea ce-l privește pe contestatorul condamnat. În raport de cele mai sus arătate, reținându-se că deși la încadrarea juridică a celor două infracțiuni pentru care a fost condamnat contestatorul s-au reținut agravantele prevăzute de art. 7, respectiv art. 17 lit. d) și art. 18 din Legea nr. 78/2000, pedepsele ce i-au fost aplicate nu depășesc maximul special prevăzut de C. pen. din 1969, nu se poate susține că în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 4 C. pen.

Chiar dacă s-ar accepta ideea unei parțiale dezincriminări, pedepsele prevăzute de legea actuală nefiind majorate în cazul funcționarilor publici cu atribuții de control, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, pedepsele ce i-au fost aplicate contestatorului nu au depășit maximul special prevăzut de art 248, respectiv art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969, în cauză nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 4 din actualul C. pen. De asemenea, Curtea a apreciat că nici dispozițiile art. 6 C. pen. nu au fost incidente în cauză, pedepsele ce i-au fost aplicate contestatorului nedepășind, în niciun caz, maximul special prevăzut de legea nouă. Împotriva acestei sentințe penale a declarat contestație condamnatul M.I., solicitând admiterea contestației, constatarea intervenirii prescripției executării pedepsei și aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen.

Examinând contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (1) C. pen. anterior, efectul prescripției executării pedepsei este limitat numai la pedeapsa principală rezultantă, iar nu la pedepsele individuale.

De asemenea, instanța de control judiciar constată că, prin sentința penală nr. 10/P din 05 decembrie 2003 a Curții de Apel Oradea, i-a fost aplicată condamnatului contestator pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare, astfel termenul de prescripție a executării pedepsei este de 10 ani și 6 luni, termen ce se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv de la data de 12 octombrie 2004. Față de aceste aspecte, Înalta Curte reține că, termenul de prescripție a executării pedepsei, în prezenta cauză, se împlinește la data de 12 aprilie 2015. Cu privire la cel de-al doilea motiv al contestației, respectiv necesitatea aplicării dispozitiilor art. 6 C. pen., legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, Înalta Curte constată că nu se impune aplicarea acestora, întrucât în speță pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de abuz în serviciu, respectiv de 2 ani închisoare, nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru aceeași . infracțiune.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația formulată de condamnatul M.I. împotriva sentinței penale nr. 75/PI din 29 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația formulată de condamnatul M.I. împotriva sentinței penale nr. 75/PI din 29 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 05 septembrie 2014.