ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 05.09.2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2470/2014

HOTĂRÂRE
05.09.2014
CAMERĂ
penal
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2470/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

contestației în anulare de față;

În baza actelor

și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 75/PI/2014,

Curtea de Apel Oradea a respins ca neîntemeiată contestația la executare

formulată de condamnatul M.I.

Pentru a se

pronunța în acest sens, Curtea de Apel a reținut:

Prin sentința

penală nr. 10/P din 5 decembrie 2003 a acestei Curți de Apel a fost condamnat

inculpatul M.I., pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. și

ped. de art. 248 C. pen. din 1969 cu referire la art. 1, art. 17 lit. d) și art

18 din Legea nr. 78/2000, la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 254

alin. (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000,

a fost condamnat același inculpat pentru comiterea infracțiunii de luare de

mită, la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen.

În baza art. 33

lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor aplicate

inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-c) C. pen. pe

o perioadă de 2 ani, la care s-au adăugat un spor de 6 luni închisoare,

dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni

închisoare, cu aplicarea art. 71 și 64 C. pen. și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-c) C. pen. pe o perioadă de 2

ani.

Sentința penală

mai sus arătat a rămas definitivă în data de 12 octombrie 2004 prin Decizia penală

nr. 5165/2004 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin adresa din

26 mai 2014 a Biroului de executări penale al Curții de Apel Oradea s-a

menționat că, în baza sentinței penale mai sus arătate, s-a emis mandatul de

executare a pedepsei nr. 10/2003 și că acesta nu a fost pus în executare până

în prezent, condamnatul sustrăgându-se de la executare, așa cum rezultă din

informările primite anual de la I.P.J. Bihor - S.I.C.

S-a mai arătat

că, așa cum rezultă din adresa din 8 iunie 2005 a I.P.J. Bihor, condamnatul a

părăsit teritoriul României în data de 13 octombrie 2004, prin P.T.F. Barantău

și că, în data de 8 iunie 2005, prin adresa I.P.J. Bihor, s-a cerut instanței,

în temeiul art. 68 din Legea nr. 304/2004, să se dispună asupra formulării

cererii de arestare provizorie în vederea extrădării condamnatului.

De asemenea,

s-a menționat că, în urma solicitării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Oradea din data de 29 octombrie 2008, s-au emis mandatul de urmărire

internațională și arestare provizorie în vederea extrădării nr. 1/M.I. din 30

octombrie 2008 și mandatul european de arestare nr. 2/M din 30 octombrie 2008,

ambele fiind comunicate I.P.J. Bihor, Interpol și Ministerului Justiției - Direcția

drept internațional și tratate.

Curtea a

reținut că prescripția executării pedepsei este o cauză de stingere a

executării pedepsei pronunțate printr-o hotărâre de condamnare definitivă, iar

potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (1) C. pen. din 1969, efectul

prescripției este limitat numai la pedeapsa principală, iar nu la pedepsele

individuale, astfel cum a susținut condamnatul prin contestația la executare

formulată.

Potrivit art. 126

alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, în cazul condamnatului, termenul de

prescripție a executării pedepsei de 5 ani și 6 luni ce i-a fost aplicată, este

de 10 ani și 6 luni.

Cum hotărârea

de condamnare a contestatorului la pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni

închisoare a rămas definitivă în data de 12 octombrie 2004, termenul de

prescripție a executării pedepsei se împlinește abia în luna aprilie a anului

2015, condiții în care, în mod evident, contestația la executare formulată de

condamnat este neîntemeiată.

În ceea ce

privește susținerea condamnatului în sensul că în cauză ar fi incidente

dispozițiile art. 6, respectiv art. 4 C. pen., Curtea a constatat că și acestea

sunt neîntemeiate.

Astfel, așa cum

s-a stabilit prin Decizia nr. 5165 din 14 aprilie 2004 Completului pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penale al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea

definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru

ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența

dispozițiilor art. 6 C. pen., cu privire la pedepsele individuale, iar în cea

de-a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii

vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art.

39 C. pen. De asemenea, s-a stabilit că doar în cazul în care pedeapsa

rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depășește maximul la care se poate

ajunge în baza art. 39 C. pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest

maxim, în caz contrar pedeapsa rezultantă rămânând astfel cum a fost stabilită

potrivit legii vechi.

Contestatorul a

fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art

248 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 1, art. 17 lit. d) și art. 18 din Legea nr.

78/2000.

1969 sancționa, prin art 248, infracțiunea de abuz în serviciu cu o pedeapsă cu

închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr.

78/2000 în forma în vigoare la data condamnării contestatorului, maximul

prevăzut de lege se majora cu 2 ani.

Contestatorul a

fost condamnat pentru această infracțiune la o pedeapsă de 2 ani închisoare,

condiții în care pedeapsa aplicată se încadrează în limitele prevăzute de art. 248

Infracțiunea de

luare de mită prev. de art. 254 alin. (2), săvârșită de un funcționar cu

atribuții de control era sancționată de C. pen. din 1969 cu pedeapsa închisorii

de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar potrivit art. 7 alin. (2)

din Legea nr. 78/2000, atunci când fapta de dare de mită era comisă de o

persoană care, potrivit legii, avea atribuții de control, maximul se majora cu

2 ani.

Pentru

comiterea acestei infracțiuni, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de

5 ani închisoare și interzicerea unor drepturi, condiții în care și în acest penal.

Actualul C.

pen. reglementează infracțiunea de abuz în serviciu prin art. 297 și o

pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării

dreptului de a ocupa o funcție publică, iar luarea de mită prin art. 289 și o

pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării

dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau

activitatea în executarea căreia a fost comisă fapta.

Legea nr. 78/2000

a fost modificată, la rândul său, prin art. 79 din Legea nr. 187/2012 pentru

punerea în aplicare a C. pen., art. 17 și 18 fiind abrogate, iar art. 7 fiind

modificat și nemaifiind incident în ceea ce-l privește pe contestatorul

condamnat.

În raport de

cele mai sus arătate, reținându-se că deși la încadrarea juridică a celor două

infracțiuni pentru care a fost condamnat contestatorul s-au reținut agravantele

prevăzute de art. 7, respectiv art. 17 lit. d) și art. 18 din Legea nr. 78/2000,

pedepsele ce i-au fost aplicate nu depășesc maximul special prevăzut de C. pen.

din 1969, nu se poate susține că în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 4 C.

pen.

Chiar dacă s-ar

accepta ideea unei parțiale dezincriminări, pedepsele prevăzute de legea

actuală nefiind majorate în cazul funcționarilor publici cu atribuții de

control, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, pedepsele ce i-au fost aplicate contestatorului

nu au depășit maximul special prevăzut de art 248, respectiv art. 254 alin. (2)

actualul C. pen.

De asemenea,

Curtea a apreciat că nici dispozițiile art. 6 C. pen. nu au fost incidente în

cauză, pedepsele ce i-au fost aplicate contestatorului nedepășind, în niciun

caz, maximul special prevăzut de legea nouă.

Împotriva acestei

sentințe penale a declarat contestație condamnatul M.I., solicitând admiterea

contestației, constatarea intervenirii prescripției executării pedepsei și

aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen.

Examinând

contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport

cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru

următoarele considerente:

Înalta Curte

constată că, în mod corect instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor

art. 125 alin. (1) C. pen. anterior, efectul prescripției executării pedepsei

este limitat numai la pedeapsa principală rezultantă, iar nu la pedepsele

individuale.

De asemenea,

instanța de control judiciar constată că, prin sentința penală nr. 10/P din 05

decembrie 2003 a Curții de Apel Oradea, i-a fost aplicată condamnatului

contestator pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare, astfel termenul

de prescripție a executării pedepsei este de 10 ani și 6 luni, termen ce se

calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv

de la data de 12 octombrie 2004. Față de aceste aspecte, Înalta Curte reține

că, termenul de prescripție a executării pedepsei, în prezenta cauză, se

împlinește la data de 12 aprilie 2015.

Cu privire la

cel de-al doilea motiv al contestației, respectiv necesitatea aplicării

dispozitiilor art. 6 C. pen., legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă

a cauzei, Înalta Curte constată că nu se impune aplicarea acestora, întrucât în

speță pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de abuz în serviciu, respectiv de

2 ani închisoare, nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru

aceeași . infracțiune.

Față de toate

aceste aspecte, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația formulată de

condamnatul M.I. împotriva sentinței penale nr. 75/PI din 29 mai 2014 a Curții

de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va obliga

contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Respinge ca

nefondată contestația formulată de condamnatul M.I. împotriva sentinței penale nr.

75/PI din 29 mai 2014 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu

minori.

Obligă

contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 05 septembrie 2014.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă