ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr.  529/RC/2016

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 439/D din 20 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2014 s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. - fapta din 22 august 2013 la pedeapsa de 5 ani închisoare și de 3 ani interzicerea dreptului de a ocupa funcția de agent de poliție;

- luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 - fapta din 25 aprilie 2014 la pedeapsa de 5 ani închisoare și de 3 ani interzicerea dreptului de a ocupa funcția de agent de poliție;

- abuz în serviciu, prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rep. cu referire la art. 297 alin 1 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare și de 3 ani interzicerea dreptului de a ocupa funcția de agent de poliție.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare și de 3 ani interzicerea dreptului de a ocupa funcția de agent de poliție, la care s-a adăugat un spor de 3 ani, reprezentând 1/3 din suma celorlalte 2 pedepse (5+ 4 :3).

S-a stabilit pedeapsa de executat: 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea dreptului de a ocupa funcția de agent de poliție.

S-a interzis inculpatului A. exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a, lit. b) și lit. g) C. pen. în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.

S-a dedus din pedepsele aplicate durata reținerii și a arestului preventiv pentru inculpatul A. de la 26 aprilie 2014 la 17 septembrie 2014

În baza art. 399 C. proc. pen., s-a menținut măsura controlului judiciar dispusă pentru inculpatul A.

Au fost respinse pretențiile civile solicitate de B. S-a luat act că partea civilă C. nu a solicitat despăgubiri civile.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a câte 150 lei primiți cu titlu de mită - fapta din 28 decembrie 2013.

S-a dispus anularea procesului verbal emis la data de 18 decembrie  2013 de inculpatul D.

S-a constatat că inculpații au fost asistați de apărători angajați.

În baza art. 274 alin. (1)

C. proc. pen.,

s-a dispus obligarea inculpatului A. la plata sumei de 288.500 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Instanța de fond a reținut că A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită (2 fapte în datele de 22 august 2013 și 25 aprilie 2014) și de abuz în serviciu, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, respectiv de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rep. cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și a art. 5 C. pen., constând în aceea că în data de 22 august 2013, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, împreună cu inculpatul L., nu i-a aplicat testatorului sancțiunile legale, deși constatase că acesta a depășit limita legală de viteză, acceptând, în schimbul neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu, suma de 300 lei, oferită de testator cu titlu de mită; în data de 25 aprilie 2014, în timp ce se afla în timpul programului de lucru, împreună cu inculpatul D., nu i-a aplicat investigatorului sub acoperire cu identitatea E. sancțiunile legale pentru depășirea prin loc nepermis și depășirea limitei legale de viteză, primind în schimb jumătate din suma oferită cu titlu de mită de investigatorul sub acoperire echipajului mai sus menționat; în data de 28 decembrie 2013, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a fost sesizat prin serviciul 112 să ia măsurile legale cu privire la accidentul rutier petrecut în aceeași dată pe raza com. Oituz din vina martorului F., în urma căruia au suferit prejudicii persoanele vătămate C., B. (avarierea autoturismului personal al acestora) și CN G. SA - H. Iași - I. Bacău - J. Onești (7 m de parapeți de protecție ai podului), cu știință, deși a constatat că persoanele implicate nu încheiaseră o constatare amiabilă de accident, nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu (constând în cercetarea la fața locului, legitimarea și verificarea documentele celor implicați, testarea cu aparatul etilotest, eliberarea autorizației de reparații, sancționarea contravențională a persoanei vinovate de producerea accidentului), lezând astfel interesele legitime ale numiților C., B. și CN G. SA - H. Iași - I. Bacău - J. Onești și asigurându-i astfel persoanei care a provocat accidentul un folos necuvenit constând în menținerea dreptului de a conduce și neobligarea acesteia la dezdăunarea persoanelor vătămate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, printre alții, inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 803 din 13 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/110/2014, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a C. proc. pen., a fost admis, printre altele, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 439/D

din 20 octombrie  2015 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2014, a fost desființată sentința penală apelată, în totalitate, reținută cauza spre rejudecare și, pe fond:

În temeiul art. 3 96 alin. (1), (2)

C. proc. pen.

a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 6, 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (2), art. 76 lit. c) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice - fapta din 22 august 2013 - la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. din 1969, pe o perioadă de 3 ani.

- luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. d) și art. 76 alin. (1) C. pen. - fapta din 25 aprilie 2014 - la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele principale aplicate în pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 8 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 8 luni, reprezentând 1/3 din pedeapsa mai mică de 2 ani.

Pedeapsă principală de executat: 3 ani și 4 luni închisoare.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din această pedeapsă perioada în care inculpatul a fost reținut și arestat preventiv, de la 26 aprilie 2014 la 17 septembrie 2014.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 396 alin. (1), (5)

C. proc. pen.

cu ref. la art. 16 lit. b) teza I

C. proc. pen.,

s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rep. cu referire la art. 297 C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5)

C. proc. pen.,

a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 150 lei, bani primiți cu titlu de mită - fapta din 28 decembrie 2013.

În baza art. 274 alin. (1)

C. proc. pen.,

s-a dispus obligarea inculpatului A. la plata sumei de 4.500 lei reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 275 alin. (3)

C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Inculpatul A. a apreciat că sentința este nelegală și netemeinică, susținând, în esență, că instanța de fond nu a motivat adecvat această sentință, inculpatul a fost provocat, nu era el cel care trebuia să încheie procesul verbal, nu a cunoscut că banii dați de colegul său reprezintă mită ci contravaloarea prânzului achitat de el anterior.

În ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, a făcut trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, precizând că procedura Inspectoratului General al Poliției Române nu are caracter de lege, așa cum se prevede în motivarea deciziei amintite.

În subsidiar, a solicitat reducerea pedepselor prin reținerea circumstanței atenuante și suspendarea executării pedepsei rezultante.

Inculpatul a criticat și nivelul exagerat al cheltuielilor judiciare la plata cărora a fost obligat.

Curtea a constatat, din analiza probelor administrate și în special din vizionarea înregistrărilor infracțiunilor de luare de mită, că nu există provocare. În primul rând, comportamentul inculpaților față de testator demonstrează că așteptau ceva de la acesta, că sunt dispuși să nu-l sancționeze în schimbul a ceva. Astfel aceștia amânau completarea tipizatului de proces verbal și au sugerat testatorului că sunt dispuși să primească mită (dacă scriu (…), Vrei cumva să îți dăm o mână de ajutor? Ce să-ți facem?), puneau diverse întrebări referitoare la ocupația testatorului/investigatorului sub acoperire, prietenii acestuia, scopul călătoriei, atrăgeau atenția asupra unui eventual denunț (s-aud apoi discuții, tocmai pentru a încerca să identifice dacă nu sunt cumva obiectul unei testări sau a unui flagrant, dar în scopul obținerii în siguranță a unor sume de bani de la acesta. Tot inculpații sunt cei care au remis testatorului/investigatorului sub acoperire asigurarea RCA cerându-i să revină, după ce au constat că acesta ar fi dispus să dea mită și pare să fie o persoană de încredere. Pe lângă evidența scopului înmânării acestei poliție în înregistrările din prezenta cauză, este de notorietate că predarea acestuia de agentul constatator reprezintă, de fapt, solicitarea de bani în scopul neaplicării sancțiunii prevăzute de lege. În confirmarea acestei concluzii, Curtea a reținut și comportamentul acestora după revenirea testatorului cu banii puși în polița RCA - preiau polița, lăsând să cadă banii din aceasta între scaune (pentru a părea un accident intrarea în posesia banilor, și nu o primire voită), dar și împărțirea banilor. Totodată, aceștia i-au cerut în continuare testatorului/investigatorului sub acoperire să nu spună nimănui de cele întâmplate și chiar l-au atenționat asupra existenței unui alt echipaj de poliție rutieră.

În opinia Curții, toate aceste aspecte ce rezultă din probele administrate, dar în principal din înregistrările audio-video percepute nemijlocit de instanța de control judiciar, înlătură orice suspiciune referitoare la existența vreunei provocări din partea agenților statului, așa cum au invocat inculpații și dovedesc, fără putință de tăgadă, atât vinovăția inculpaților, cât și existența unor îndemânări specifice unei practici frecvente din partea acestora în comiterea unor astfel de fapte. Curtea a reținut că testatorul/investigatorul sub acoperire nu a făcut decât să scoată la suprafață aceste obiceiuri și să înșele vigilența acestora în identificarea calității sale, fără nicio provocare din partea acestuia.

În același timp, instanța de apel a constatat că este evidentă înțelegerea tacită dintre cei doi membrii ai echipajului de poliție rutieră în toate cele trei cazuri, în considerarea unei practici vechi a acestor în obținerea de foloase necuvenite prin nesancționarea persoanelor care au încălcat dispozițiile legale referitoare la traficul rutier.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, în condițiile în care limita minimă prev. de art. 254 alin. (1), (2) rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 (3 ani) este mai mică decât cea prevăzută de N.C.P. art. 289 alin. (1) rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (4 ani), iar efectul reținerii circumstanței atenuante este stabilirea unei pedepse sub acest minim, Curtea a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare până la data de 01 februarie 2014, existența și condamnarea pentru o infracțiune comisă după această dată, aflată în concurs, neîmpiedecând această aplicare, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ca urmare, în ceea ce-l privește pe inculpatul A., sentința apelată a fost desființată, iar Curtea a pronunțat o nouă hotărâre de condamnare a acestuia în ceea ce privește cele două infracțiuni de luare de mită.

În cea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu pentru care acesta a fost condamnat de către instanța de fond, Curtea a dispus achitarea inculpatului A. având în vedere că prin Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, constând neîndeplinirea unei atribuții de serviciu era prevăzută într-o dispoziție a Inspectoratului General al Poliției Române, și nu într-o lege sau ordonanță a guvernului, așa cum a impus Curtea Constituțională, fiind evident că nu ne mai aflăm în prezența acestei infracțiuni, fapta inculpaților nefiind prevăzută de legea penală.

Decizia Curții de Apel Bacău

a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău la data de 18 august 2016 și inculpatului A. la data de 19 august 2016.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație A., prin avocat K., la data de 19 septembrie 2016 (data faxului și data plicului)

.

În motivarea recursului, A. a solicitat admiterea în principiu a acestuia, suspendarea hotărârii atacate, potrivit dispozițiilor art. 441 C. proc. pen., iar, raportat la cazul invocat, achitarea în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În ceea ce privește fapta de luare de mita din data de 28 august 2013, în cererea de recurs în casație s-a arătat că aceasta reprezintă testul de integritate aplicat inculpatului, respectiv metoda de testare folosită Direcția Generală a Apelor ce constă în crearea unei „situații virtuale”, similare celei cu care personalul se confruntă în exercitarea atribuțiilor de serviciu materializate prin operațiuni disimulate, circumstanțiate de comportamentul acestuia, în vederea stabilirii reacției și a conduitei adoptate. Astfel, s-a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), având în vedere caracterul virtual al testului. Așadar, având în vedere „natura virtuală” a situației de fapt, s-a considerat că, prin aplicarea acestor teste, nu pot fi vătămate valorile sociale protejate prin reglementarea faptelor de corupție. De asemenea, s-a susținut că, în situația în care persoana testată primește o sumă de bani de la testator, această faptă nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de corupție.

Totodată, raportat la elementul material al infracțiunii de luare de mita care s-a realizat, astfel cum este reținut în rechizitoriu, prin nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase, în cererea de recurs în casație s-a arătat că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză o reprezintă dispozițiile art. 289 C. pen. În acest sens s-a menționat că modalitatea infracțiunii de luare de mită, constând în nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase a fost dezincriminată, întrucât N.C.P. nu mai prevede între modalitățile actului de executare și această acțiune. Astfel, referitor la această infracțiune, s-a precizat că suma de bani aflată în asigurare a fost remisă co-inculpatului L., după ce A. a refuzat sa primească asigurarea în care se aflau banii. De asemenea, s-a subliniat că inculpatul nu putea întocmi procesul-verbal de constatare a contravenției întrucât nu era operator radar, neavând atribuții în acest sens și, ca atare, nici posibilitatea de a-l sancționa pe testatorul M.

În cererea de recurs în casație s-a mai arătat și că recurentul A. a fost provocat de testator, acest aspect reieșind din dialogul purtat cu M.

În ceea ce privește fapta de luare de mită din data de 25 aprilie 2014, recurentul A. a arătat că lipsește latura subiectivă, instanța de apel neindicând care sunt probele care susțin existența acestui element constitutiv al infracțiunii. În acest sens a menționat că, potrivit doctrinei, infracțiunea de luare de mită se săvârșește numai sub forma intenției directe, calificată prin scopul special reținut de către legiuitor. Or, în opinia recurentului, în cauză, din analiza probelor, reiese că nu a avut nicio formă de implicare în cadrul pretinderii sau acceptării mitei de către inculpatul D.

De asemenea, s-a precizat și cu privire la fapta din 25 aprilie 2014, că N.C.P. nu mai prevede între modalitățile de executare ale infracțiunii de luare de mită și nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase, fapta fiind astfel dezincriminată. De asemenea, s-a subliniat că nici în data de 24 aprilie 2014 recurentul nu putea să aplice sancțiuni contravenționale nici testatorului și nici investigatorului sub acoperire, el neavând competență în acest sens.

Așadar, s-a susținut că nu se poate stabili faptul că A. a avut reprezentarea, pe de-o parte, că inculpatul D. a primit banii cu scopul de a face ceva ce era în atribuțiile sale, de a nu face, de a întârzia sau de a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, favorabil investigatorului sub acoperire sau inculpatului D., ci împotrivă, reprezentarea acestuia a fost că banii au fost dați cu titlu de plată a consumației de la restaurantul x.

Prin urmare, a apreciat că fapta nu constituie infracțiunea de luare de mită, nefiind întrunite elementele constitutive sub aspectul laturii subiective, lipsind scopul ilicit, ca modalitate de calificare a intenției.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată

Parchetului la data de 21 septembrie 2016, CN G. SA - H. Iași și părților civile B. și C. la data de 22 septembrie  2016, iar t

ermenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. în care se puteau depune concluzii scrise a expirat la data de 03 octombrie  2016.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 04 septembrie 2016.

La data de 24 octombrie 2016 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul asistent desemnat. Potrivit raportului, recursul în casație este formulat în termenul prevăzut de lege și îndeplinește condițiile prev. de art. 434 alin. (1), art. 436, art. 437 lit. a), b), c) și d) și art. 438 C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. x/RC din 25 octombrie 2016, î

n temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admis în principiu recursul în casație formulat de

inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 803 din 13 iulie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/110/2014.

S-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate.

S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație, completului C7.

S-a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 06 decembrie 2016, ora 9,00, pentru când au fost citați inculpatul A. și părțile civile B. și C.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, conform dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care se analizează conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile.

Față de specificul acestei căi extraordinare de atac legea impune, cu privire la exercitarea recursului în casație, atât o limitare în timp (termenul de declarare a recursului), cât și din perspectiva interesului procesual (persoane care pot declara), precum și a cazurilor ce pot fi invocate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 440 alin. (4)

C. proc. pen.

, în cazul în care se constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434 - 438, instanța dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

În speța dedusă judecății, Înalta Curte a observat că recursul în casație îndeplinește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d)

C. proc. pen.

, în cuprinsul cererii fiind menționate

numele și prenumele inculpatului (A.), numele, prenumele, domiciliul profesional al avocatului părții (avocat K., cu sediul în Zimnicea, jud. Teleorman), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 803 din 13 iulie 2016), precum și semnătura apărătorului care a exercitat calea de atac.

În ceea ce privește cerința prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că modalitatea de executare a infracțiunii de luare de mită, constatând în nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase, a fost dezincriminată, precum și că lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat.

Or, analizând dispozițiile art. 16 C. proc. pen., Înalta Curte a observat că legiuitorul a suprimat distincția între ipoteza neprevederii faptei în legea penală și cea a lipsei unui element constitutiv al infracțiunii. În consecință, situațiile în care se reține lipsa unui element constitutiv se vor subsuma noilor dispoziții care prevăd că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în condițiile în care inculpatul solicită verificarea în drept a situației de fapt stabilită de instanța de apel, Înalta Curte a apreciat că recursul poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7

C. proc. pen.

, cererea de recurs în casație fiind admisibilă în principiu.

În ceea ce privește solicitarea inculpatului de suspendare a executării hotărârii atacate și luarea măsurii controlului judiciar, Înalta Curte a observat că dispozițiile art. 441 C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanței care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completului care judecă recursul în casație să suspende executarea hotărârii. Potrivit textului de lege anterior menționat, se poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanței. Or, din actele și lucrările dosarului nu rezultă că această măsură ar fi oportună în acest stadiu procesual (admisibilitatea în principiu a recursului în casație), când se analizează doar îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.

În raport de aceste considerente, având în vedere că, din punct de vedere al motivelor invocate, criticile recurentului se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de

A.

În dezbateri, la termenul de judecată din 6 decembrie 2016, recurentul a susținut că faptele pentru care a fost condamnat prin decizia Curții de Apel Bacău nu sunt prevăzute de legea penală. Apărarea a susținut că legea penală mai favorabilă este legea nouă, astfel că și-a întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., solicitând admiterea acestuia și achitarea recurentului în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație, î

n reglementarea N.C.P.P. este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Recursul în casație se exercită doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate,

urmărind să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. A

precierea legalității limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută/menținută prin hotărârea atacată, erorile de drept ce pot fi corectate în calea extraordinară de atac a recursului în casație fiind limitate.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Criticile condamnatului vizează greșita condamnare pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, precizând că a fost condamnat în apel pentru săvârșirea a două fapte care nu sunt prevăzute de legea penală (fapta de luare de mită din data de 22 august 2013 și fapta de luare de mită din data de 25 aprilie 2014). Condamnatul a susținut, în primul rând, faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, această faptă reprezentând testul de integritate potrivit art. 17

1

alin. (2) din Legea nr. 38/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 20/2009 pentru modificarea art. 13 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor și pentru reorganizarea unor unități din subordinea Ministerului Administrației și Internelor. În al doilea rând, recurentul a susținut că a intervenit dezincriminarea, întrucât în N.C.P. care, în opinia sa, reprezintă legea penală mai favorabilă, nu mai este prevăzută drept variantă alternativă a elementului material al infracțiunii de luare de mită nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite. Relativ la această infracțiune s-a mai susținut că recurentul nu avea atribuții pentru a întocmi procesul-verbal de constatare a contravenției, dar și faptul că a fost provocat de investigatorul sub acoperire, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la fapta de luare de mită, reținut a fi comisă la data de 25 aprilie 2014, condamnatul a susținut că nu s-a dovedit existența laturii subiective ce îmbracă forma intenției directe calificate prin scopul pretins de norma de incriminare. Recurentul a susținut că nu a existat nicio înțelegere anterioară cu co-inculpatul pentru a primi suma de bani, având reprezentarea faptului că au fost dați cu titlu de plată a consumației de la restaurant.

Astfel, în ceea ce privește faptele deduse judecății, în temeiul cazului de casare invocat, recurentul a susținut faptul că infracțiunea de luare de mită, prev. de art. 254 C. pen. anterior, a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a N.C.P., întrucât în noua reglementare nu mai este prevăzută varianta alternativă a elementului material al infracțiunii - nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite.

În speță, s

e constată că recurentul a fost condamnat

pentru săvârșirea unei infracțiuni de luare de mită, reținându-se în fapt că în data de 22 august 2013, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, împreună cu inculpatul L., nu i-a aplicat testatorului sancțiunile legale, deși constatase că acesta a depășit limita legală de viteză, acceptând, în schimbul neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu, suma de 300 lei, oferită de testator cu titlu de mită.

De asemenea, a mai fost condamnat pentru o infracțiune de luare de mită comisă la data de 25 aprilie 2014, constând în aceea că, în timp ce se afla în timpul programului de lucru, împreună cu inculpatul D., nu i-a aplicat investigatorului sub acoperire, cu identitatea E., sancțiunile legale pentru depășirea prin loc nepermis și depășirea limitei legale de viteză, primind în schimb jumătate din suma oferită, cu titlu de mită, de investigatorul sub acoperire echipajului mai sus menționat.

Înalta Curte constată că recurentul, într-o primă fază, susține că fapta de luare de mită din data de 22 august 2013 nu întrunește elementele de constitutive prevăzute de lege.

C. proc. pen. nu permite în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în examinarea cazului de casare prevăzut de art.

438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.,

reținerea unei situații de fapt diferite de cea descrisă în decizia Curții de apel.

Instanța de apel

a

reținut că î

n primul rând, comportamentul inculpaților față de testator demonstrează că așteptau ceva de la acesta, că sunt dispuși să nu-l sancționeze în schimbul a ceva. Astfel aceștia amânau completarea tipizatului de proces verbal și au sugerat testatorului că sunt dispuși să primească mită („dacă scriu (…). Vrei cumva să îți dăm o mână de ajutor? Ce să-ți facem?”), puneau diverse întrebări referitoare la ocupația testatorului/investigatorului sub acoperire, prietenii acestuia, scopul călătoriei, atrăgeau atenția asupra unui eventual denunț („s-aud apoi discuții”), tocmai pentru a încerca să identifice dacă nu sunt cumva obiectul unei testări sau a unui flagrant, dar în scopul obținerii în siguranță a unor sume de bani de la acesta Tot inculpații sunt cei care au remis testatorului/investigatorului sub acoperire asigurarea RCA cerându-i să revină, după ce au constat că acesta ar fi dispus să dea mită și pare să fie o persoană de încredere.

Curtea de apel a apreciat că toate aceste aspecte, ce rezultă din probele administrate, dar în principal din înregistrările audio-video percepute nemijlocit de instanța de control judiciar, înlătură orice suspiciune referitoare la existența vreunei provocări din partea agenților statului așa cum au invocat inculpații și dovedesc, fără putință de tăgadă, atât vinovăția inculpaților cât și existența unor îndemânări specifice unei practici frecvente din partea acestora în comiterea unor astfel de fapte.

Așadar, recursul în casație nu permite

reluarea dezbaterilor privind acele aspecte care țin de existența elementelor de fapt, reținute de instanța de apel pe baza probelor administrate. Înalta Curte examinează recursul în casație în

limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen., verificând exclusiv legalitatea hotărârii. Argumentele apărării în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei sau că a intervenit provocarea din partea investigatorului sub acoperire nu pot fi cenzurate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, deoarece calea de atac nu permite examinarea legalității probelor.

Examinând cauza, referitor la critica privind dezincriminarea infracțiunii de luare de mită, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, infracțiunea de luare de mită era definită astfel: fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Conform art. 289 alin. (1) C. pen. luarea de mită a fost reglementată în următorul sens: fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

În speța de față nu se poate vorbi despre o dezincriminare a infracțiunii de luare de mită, întrucât aceasta are corespondent atât în V.C.P., cât și în legislația actuală, regăsindu-se în dispozițiile art. 289 C. pen. Înalta Curte reține că sintagma nu este prevăzută de legea penală privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea. Ipoteza susținută de condamnat nu este incidentă în cauză, refuzul acestuia de a primi asigurarea în care se aflau banii, însă nu i-a aplicat testatorului sancțiunile legale, deși constatase că acesta a depășit limita legală de viteză, acceptând, în schimbul neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu, suma de 300 lei (fapta din 22 august 2013) ori împrejurarea că nu i-a aplicat investigatorului sub acoperire sancțiunile legale pentru depășirea prin loc nepermis și depășirea limitei legale de viteză, primind în schimb jumătate din suma oferită (fapta din 25 aprilie 2014) reprezintă verbum regens al infracțiunii de luare de mită în V.C.P., dar și în noua reglementare a acestuia.

În privința faptei de luare de mită comisă la data de 25 aprilie 2014 s-a mai susținut de către condamnat că nu există probe din care să rezulte existența laturii subiective a infracțiunii, aceasta lipsind atât din punctul de vedere al vinovăției, cât și al scopului, întrucât reprezentarea sa a fost aceea că banii au fost dați cu titlu de plată a consumației de la restaurant. Pretinsa lipsă a elementului subiectiv al infracțiunii de luare de mită invocată de către recurent (acesta susținând faptul că nu cunoștea că banii primiți de D. au fost în scopul de a nu aplica sancțiuni pentru depășirea prin loc nepermis și depășirea limitei legale de viteză), nu constituie motive care pot fi cenzurate în cadrul recursului în casație. Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare exced cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care nu permite o analiză a conținutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Din modul în care recurentul a formulat criticile împotriva Deciziei penale nr. 803 din 13 iulie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., rezultă că aceasta este nemulțumit cu privire la aprecierea eronată a vinovăției și a contribuției la săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa (cu privire la prima faptă din 22 august 2013 susținând că nu a primit, nu a acceptat și nici nu a pretins o sumă de bani de la testator, iar referitor la fapta din 25 aprilie 2014 nu a cunoscut că D. - colegul său, ar fi primit o sumă de bani în schimbul nesancționării agentului sub acoperire). Indicarea unui caz de recurs în casație, dintre cele prevăzute de lege și susținerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casație, nu permit instanței examinarea unei hotărâri definitive.

În realitate, recurentul contestă situația de fapt, solicitând o reevaluare a materialului probator administrat în cauză. Înalta Curte, în examinarea recursul în casație, exercită un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a administra probe noi, cu excepția înscrisurilor, astfel încât constatările sale decurg din probele deja administrate. Aprecierea situației de fapt poate fi consecința directă a administrării nemijlocite a probelor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 803 din 13 iulie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/110/2014.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 803 din 13 iulie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/110/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 6 decembrie 2016.