ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2710/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 429/2/2013, astfel cum a fost disjunsă din cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8476/2/2012, reclamanta SC D.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtului la depunerea următoarelor înscrisuri: (i) Partea a III-a a dosarului de investigație, referitoare la încălcarea art. 9 din Legea concurenței de către Comisia interministerială de evaluare și autorizare a organizațiilor colective; (ii) declarațiile celorlalte întreprinderi investigate, efectuate în vederea aplicării politicii de clemență.

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 1089 din 22 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a dispus admiterea cererii reclamantei SC D.R. SA și obligarea pârâtului Consiliul Concurenței să depună Partea a III-a din Raportul de investigație și declarațiile întreprinderilor investigate privind aplicarea politicii de clemență. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Autoritatea pârâtă refuză depunerea unei părți esențiale a dosarului de investigație, fără de care reclamantei i se refuză un drept de studiere și de apărare. Informațiile Părții a III-a nu sunt confidențiale și nu s-ar încălca dispozițiile legale dacă s-ar depune de către pârât.

Legea nr. 554/2004 reglementează doua forme de acte administrative asimilate: refuzul unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din lege, și contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c). În practica instanțelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în analizarea "refuzului nejustificat" trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege, la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acțiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conținutul unui raport de drept administrativ, nu și al unui raport juridic civil.

Prin urmare, prima instanță a apreciat că cererea reclamantei se impune a fi admisă în parte, în sensul obligării autorității pârâte la soluționarea cererii prin depunerea actelor solicitate. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 1089 din 22 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Consiliul Concurenței, susținând că a fost dată prin interpretarea greșită a situației de fapt și cu aplicarea greșită a legii, după cum se va arăta în continuare. Răspunsul autorității de concurență, în sensul refuzului de a pune la dispoziția reclamantei Partea a III-a din Raportul de investigație și declarațiile în cauză este temeinic motivat, nereprezentând un refuz nejustificat, cum greșit a reținut instanța de fond.

În ceea ce privește obligarea Consiliului Concurenței la depunerea declarațiilor întreprinderilor privind aplicarea politicii de clemență, din adresa Consiliului Concurenței nr. 16032 din 16 noiembrie 2012, prin care se răspunde cererii reclamantei, rezultă că în cauza aflată pe rolul autorității de concurență nici o parte nu a formulat astfel de declarații. Prin urmare, în mod greșit prima instanță a dispus ca autoritatea de concurență să depună declarațiile întreprinderilor privind aplicarea politicii de clemență. Referitor la obligarea Consiliului Concurenței la depunerea Părții a III-a din Raportul de investigație, în adresa de răspuns nr. 15069 din 6 noiembrie 2012 s-a precizat că Raportul de investigație rezultat în urma analizei efectuate cuprinde 4 părți distincte, fiecare parte a Raportului analizând fapte separate privind întreprinderi diferite, cu propuneri pentru fiecare parte.

Consiliul Concurenței nu a încălcat dreptul reclamantei la apărare prin netransmiterea Părții a III-a din Raportul de investigație, întrucât această parte a Raportului se referă exclusiv la autoritățile statului cu competențe legislative și de reglementare în domeniul DEEE (deci nu și pe D.) și vizează exclusiv implicarea acestora în funcționarea pieței DEEE, cuprinzând propuneri doar în acest sens. Autoritatea de concurență a respectat prevederile legale în materie de acces la dosar, respectiv art. 44 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, pct. 3, 5 și 9 din Instrucțiunile din 2 martie 2011 privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenței, din care rezultă cu claritate faptul că scopul acordării accesului la dosar este acela că întreprinderile al căror comportament face obiectul raportului de investigație să își poată exercita efectiv dreptul la apărare în ceea ce privește concluziile și propunerile din Raportul de investigație.

Partea a III-a din Raport nu o vizează pe reclamantă, necuprinzând concluzii și propuneri în ceea ce o privește, astfel că dreptul la apărare al societății nu a fost încălcat, autoritatea de concurentă acordându-i acesteia acces la dosar în limitele impuse de prevederile legale în materie. Nelegalitatea hotărârii primei instanțe este determinată și de interpretarea greșită a situației de fapt. În ipoteza în care ar fi menținute cele reținute de prima instanță, referitoare la faptul că "nu se încalcă nicio dispoziție legală" prin netransmiterea Părții a III-a din Raport, s-ar ajunge la situația ca autoritatea de concurență să fie obligată de instanță să acorde accesul întreprinderilor la documente care nu vizează societățile în cauză și care nu conțin propuneri de sancționare în ceea ce le privește, chiar dacă, potrivit legii, Consiliul Concurenței nu are această obligație.

Or, instanța nu poate obliga Consiliul Concurenței la depunerea unor documente decât în măsura în care legea ar conține o astfel de obligație, iar autoritatea de concurență ar ignora obligația respectivă. Mergând mai departe cu raționamentul, Consiliul Concurenței ar fi obligat, conform celor reținute de prima instanță, să și transmită orice document solicitat prin cererile formulate de societăți, indiferent că se referă sau nu la concluziile și propunerile din Raport și că nu reprezintă informații de interes public. În concluzie, pentru motivele de recurs prezentate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea Sentinței civile nr. 1089 din 22 martie 2012, în sensul respingerii cererii de obligare a Consiliului Concurenței la depunerea Părții a III-a din Raportul de investigație și a declarațiilor întreprinderilor investigate privind aplicarea politicii de clemență.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă, deși a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat la instanță pentru a-și preciza poziția procesuală cu privire la recursul declarat de autoritatea pârâtă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta SC D.R.

SA a supus controlului de legalitate refuzul pârâtului Consiliul Concurenței de depunere a Părții a III-a din Raportul de investigație și a declarațiilor întreprinderilor investigate, formulate în vederea aplicării politicii de clemență, refuz exprimat prin adresele nr. 15069 din 6 noiembrie 2012 și nr. 16032 din 16 noiembrie 2012 emise de Consiliul Concurenței și considerat de reclamantă ca fiind nejustificat. În accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Examinând refuzul de soluționare a cererii reclamantului, prin raportare la aceste dispoziții legale și la motivele invocate în justificarea acestuia, Înalta Curte constată, în dezacord cu cele reținute de prima instanță, că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă este unul întemeiat, atât timp cât Partea a III-a a Raportului de investigație nu o vizează pe reclamantă, iar declarațiile celorlalte întreprinderi investigate pentru aplicarea politicii de clemență nu există. În această situație, reclamanta nu poate invoca încălcarea dreptului la apărare în ceea ce privește concluziile și propunerile cuprinse în Partea a III-a a Raportului de investigație ori prin necomunicarea pretinselor declarații ale celorlalte întreprinderi investigate.

Împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de răspunsul primit de la autoritatea de concurență nu constituie un refuz nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât stabilirea răspunsului constituie o prerogativă a autorității publice, care, în cauza supusă judecății, s-a dovedit a fi exercitată cu respectarea prevederilor legale, respectiv art. 44 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, pct. 3, 5 și 9 din Instrucțiunile din 2 martie 2011 privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenței. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) - (3) și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva Sentinței civile nr. 1089 din 22 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei SC D.R. SA, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva Sentinței civile nr. 1089 din 22 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul SC D.R. SA. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 iunie 2014. Procesat de GGC - GV