ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2710/2014

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Cererea de chemare în judecată

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, sub nr. 429/2/2013, astfel cum a fost

disjunsă din cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8476/2/2012, reclamanta SC

D.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței,

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea

pârâtului la depunerea următoarelor înscrisuri: (i) Partea a III-a a dosarului

de investigație, referitoare la încălcarea art. 9 din Legea concurenței de

către Comisia interministerială de evaluare și autorizare a organizațiilor

colective; (ii) declarațiile celorlalte întreprinderi investigate, efectuate în

vederea aplicării politicii de clemență.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin

Sentința civilă nr. 1089 din 22 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a dispus

admiterea cererii reclamantei SC D.R. SA și obligarea pârâtului Consiliul

Concurenței să depună Partea a III-a din Raportul de investigație și

declarațiile întreprinderilor investigate privind aplicarea politicii de

clemență.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Autoritatea

pârâtă refuză depunerea unei părți esențiale a dosarului de investigație, fără

de care reclamantei i se refuză un drept de studiere și de apărare.

Informațiile

Părții a III-a nu sunt confidențiale și nu s-ar încălca dispozițiile legale

dacă s-ar depune de către pârât.

Legea

nr. 554/2004 reglementează doua forme de acte administrative asimilate: refuzul

unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din lege, și contractele

administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c).

În

practica instanțelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în

analizarea "refuzului nejustificat" trebuie clarificată natura

dreptului recunoscut de lege, la care se referă cererea, în sensul că se

încadrează în această prevedere legală acțiunile care decurg din refuzul

nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conținutul

unui raport de drept administrativ, nu și al unui raport juridic civil.

Prin

urmare, prima instanță a apreciat că cererea reclamantei se impune a fi admisă

în parte, în sensul obligării autorității pârâte la soluționarea cererii prin

depunerea actelor solicitate.

3.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva

Sentinței civile nr. 1089 din 22 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat

recurs, în termenul legal, pârâtul Consiliul Concurenței, susținând că a fost

dată prin interpretarea greșită a situației de fapt și cu aplicarea greșită a

legii, după cum se va arăta în continuare.

Răspunsul

autorității de concurență, în sensul refuzului de a pune la dispoziția

reclamantei Partea a III-a din Raportul de investigație și declarațiile în

cauză este temeinic motivat, nereprezentând un refuz nejustificat, cum greșit a

reținut instanța de fond.

În

ceea ce privește obligarea Consiliului Concurenței la depunerea declarațiilor

întreprinderilor privind aplicarea politicii de clemență, din adresa

Consiliului Concurenței nr. 16032 din 16 noiembrie 2012, prin care se răspunde

cererii reclamantei, rezultă că în cauza aflată pe rolul autorității de

concurență nici o parte nu a formulat astfel de declarații. Prin urmare, în mod

greșit prima instanță a dispus ca autoritatea de concurență să depună

declarațiile întreprinderilor privind aplicarea politicii de clemență.

Referitor

la obligarea Consiliului Concurenței la depunerea Părții a III-a din Raportul

de investigație, în adresa de răspuns nr. 15069 din 6 noiembrie 2012 s-a

precizat că Raportul de investigație rezultat în urma analizei efectuate

cuprinde 4 părți distincte, fiecare parte a Raportului analizând fapte separate

privind întreprinderi diferite, cu propuneri pentru fiecare parte.

Consiliul

Concurenței nu a încălcat dreptul reclamantei la apărare prin netransmiterea

Părții a III-a din Raportul de investigație, întrucât această parte a

Raportului se referă exclusiv la autoritățile statului cu competențe

legislative și de reglementare în domeniul DEEE (deci nu și pe D.) și vizează

exclusiv implicarea acestora în funcționarea pieței DEEE, cuprinzând propuneri

doar în acest sens.

Autoritatea

de concurență a respectat prevederile legale în materie de acces la dosar,

respectiv art. 44 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, pct. 3, 5 și 9

din Instrucțiunile din 2 martie 2011 privind regulile de acces la dosarul

Consiliului Concurenței, din care rezultă cu claritate faptul că scopul

acordării accesului la dosar este acela că întreprinderile al căror

comportament face obiectul raportului de investigație să își poată exercita

efectiv dreptul la apărare în ceea ce privește concluziile și propunerile din

Raportul de investigație.

Partea

a III-a din Raport nu o vizează pe reclamantă, necuprinzând concluzii și

propuneri în ceea ce o privește, astfel că dreptul la apărare al societății nu

a fost încălcat, autoritatea de concurentă acordându-i acesteia acces la dosar

în limitele impuse de prevederile legale în materie.

Nelegalitatea

hotărârii primei instanțe este determinată și de interpretarea greșită a

situației de fapt.

În

ipoteza în care ar fi menținute cele reținute de prima instanță, referitoare la

faptul că "nu se încalcă nicio dispoziție legală" prin netransmiterea

Părții a III-a din Raport, s-ar ajunge la situația ca autoritatea de concurență

să fie obligată de instanță să acorde accesul întreprinderilor la documente

care nu vizează societățile în cauză și care nu conțin propuneri de sancționare

în ceea ce le privește, chiar dacă, potrivit legii, Consiliul Concurenței nu

are această obligație.

Or,

instanța nu poate obliga Consiliul Concurenței la depunerea unor documente

decât în măsura în care legea ar conține o astfel de obligație, iar autoritatea

de concurență ar ignora obligația respectivă.

Mergând

mai departe cu raționamentul, Consiliul Concurenței ar fi obligat, conform

celor reținute de prima instanță, să și transmită orice document solicitat prin

cererile formulate de societăți, indiferent că se referă sau nu la concluziile

și propunerile din Raport și că nu reprezintă informații de interes public.

În

concluzie, pentru motivele de recurs prezentate, s-a solicitat admiterea

recursului, modificarea Sentinței civile nr. 1089 din 22 martie 2012, în sensul

respingerii cererii de obligare a Consiliului Concurenței la depunerea Părții a

III-a din Raportul de investigație și a declarațiilor întreprinderilor

investigate privind aplicarea politicii de clemență.

În

drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

4.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă,

deși a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat la

instanță pentru a-și preciza poziția procesuală cu privire la recursul declarat

de autoritatea pârâtă.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând

sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și

lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1.

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta

SC D.R. SA a supus controlului de legalitate refuzul pârâtului Consiliul

Concurenței de depunere a Părții a III-a din Raportul de investigație și a

declarațiilor întreprinderilor investigate, formulate în vederea aplicării

politicii de clemență, refuz exprimat prin adresele nr. 15069 din 6 noiembrie

2012 și nr. 16032 din 16 noiembrie 2012 emise de Consiliul Concurenței și

considerat de reclamantă ca fiind nejustificat.

În

accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea

explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Examinând

refuzul de soluționare a cererii reclamantului, prin raportare la aceste

dispoziții legale și la motivele invocate în justificarea acestuia, Înalta

Curte constată, în dezacord cu cele reținute de prima instanță, că refuzul

exprimat de autoritatea pârâtă este unul întemeiat, atât timp cât Partea a

III-a a Raportului de investigație nu o vizează pe reclamantă, iar declarațiile

celorlalte întreprinderi investigate pentru aplicarea politicii de clemență nu

există.

În

această situație, reclamanta nu poate invoca încălcarea dreptului la apărare în

ceea ce privește concluziile și propunerile cuprinse în Partea a III-a a

Raportului de investigație ori prin necomunicarea pretinselor declarații ale

celorlalte întreprinderi investigate.

Împrejurarea

că reclamanta este nemulțumită de răspunsul primit de la autoritatea de

concurență nu constituie un refuz nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât stabilirea răspunsului

constituie o prerogativă a autorității publice, care, în cauza supusă

judecății, s-a dovedit a fi exercitată cu respectarea prevederilor legale,

respectiv art. 44 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, pct. 3, 5 și 9

din Instrucțiunile din 2 martie 2011 privind regulile de acces la dosarul

Consiliului Concurenței.

2.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art.

312 alin. (1) - (3) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune

admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva

Sentinței civile nr. 1089 din 22 martie 2013 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și modificarea sentinței atacate,

în sensul respingerii acțiunii reclamantei SC D.R. SA, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva Sentinței civile

nr. 1089 din 22 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamantul SC D.R. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 10 iunie 2014.

Procesat

de GGC - GV