ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1330/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamantul T.F. a solicitat instanței, în contradictoriu

cu pârâții C.N.C.D. și M.M.F.P.S., anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 282 din 11

iulie 2011 prin care i-a fost respinsă petiția nr. 8426 din 25 octombrie 2010.

Prin

sentința civilă nr. 3289 din 16 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea

reclamantului T.F., în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D. și M.M.F.P.S.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin hotărârea

contestată pârâtul a apreciat că fapta reclamată de petiționar nu întrunește

elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1)

din OG nr. 137/2000, neexistând un tratament diferențiat.

Curtea

de Apel a mai constatat că prin sesizarea nr. 8426 din 25 octombrie 2010,

reclamantul a afirmat că a solicitat eliberarea unei adeverințe de la registrul

agricol în vederea întocmirii dosarului pentru acordarea ajutorului de

încălzire, dar funcționarii publici din cadrul P. Bran au refuzat să elibereze

adeverința solicitată, ceea ce ar constitui o faptă de discriminare la adresa

sa.

Pentru

a dispune în sensul clasării petiției reclamantului, C.N.C.D. a reținut că

aspectele sesizate de reclamant nu constituie faptă de discriminare potrivit art.

2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nefiind îndeplinite condițiile cerute de

lege, anume existența în cauză a unui tratament diferențiat.

Instanța

de fond a mai reținut că reclamantul nu indică prin acțiunea sa care sunt

criticile pe care le aduce soluției de fond a C.N.C.D., în ce a constat

tratamentul diferențiat aplicat, nici în raport de care alte persoane și nici

nu probează că s-ar fi aflat în situații comparabile, pentru a fi întrunită

ipoteza normei legale cuprinsă în art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Or,

cât timp nu se face dovada tratamentului diferențiat, în raport de alte

persoane aflate în situații comparabile, aspectele invocate de reclamant

relativ la îndreptățirea sa sau nu la plata ajutorului bănesc pentru încălzire

nu pot face obiectul analizei instanței într-o atare procedură, legea

instituind o procedură distinctă pentru contestarea unui atare refuz.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamantul T.F. prin curator T.S., a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

reclamantul, susține că instanța de fond a încălcat principiile de drept ce

stabilesc obligația pentru instanță să analizeze toate motivele și toate capetele

de cerere.

Recurentul susține că

instanța trebuie să aibă rol activ, administrând toate probele necesare soluționării

cauzei.

Se mai arată că a

fost încălcat principiul liberului acces la justiție.

În opinia

recurentului, instanța de fond în mod greșit a reținut că nu sunt întrunite condițiile

pentru existența unui tratament diferențiat, reluând criticile formulate prin

acțiunea principală.

Examinând cauza și

sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Prin petiția nr. 8426

din 25 octombrie 2010 recurentul-reclamant a solicitat eliberarea unei

adeverințe de la Registrul Agricol în vederea întocmirii dosarului pentru

acordarea ajutorului de încălzire, dar funcționarii publici din cadrul P. Bran

au refuzat eliberarea adeverinței solicitate. Recurentul-reclamant consideră

că, prin comportamentul lor, angajații P. Bran au săvârșit o faptă de

discriminare.

În urma analizării

întregii documentații aflate la dosar, a lucrărilor de specialitate (audieri,

solicitări puncte de vedere), Colegiul Director a decis că faptele prezentate

nu întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare în conformitate

cu dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare cu toate modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată

că atât instanța de fond cât și pârâtul au adoptat soluții corecte, raportat la

definiția discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din

O.G. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, republicată, astfel

că nu poate fi reținută vreuna din situațiile prevăzute de O.G. 137/2000,

republicată, aspectele invocate de către recurent neconturând elementele

constitutive ale unei discriminări.

Pentru a ne situa în

domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricția sau

preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art.

2 alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile

dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre

categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Deci, principiul

egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc

într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea

să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea

de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de

tratament juridic fără motive obiective.

Principiul

nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale

de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui

tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.

Conceput astfel,

principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a

principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația

Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul,

fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică,

dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept

subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de

nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

În plus, Protocolul nr.

12 la C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

De asemenea, Curtea

de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o

inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept

recunoscut.

Mai precis, în opinia

C.E.D.O., „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament

devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții

între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru

juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din

Constituție, precum și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, republicată.

Se cuvine a fi

subliniat faptul că instanța constituțională a precizat, în acord cu

jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice.

Natura discriminării,

sub aspectul ei constitutiv, decurge din faptul ca diferența de tratament este

determinată de existența unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de

cauzalitate între tratamentul diferit indus și criteriul interzis de lege.

Înalta Curte

apreciază că intimata nu putea reține existența unei situații de comparabilitate,

în sensul în care se constată că între cele două categorii reținute de recurentul-reclamant

ca și situație comparabilă, nu poate fi pus un semn al egalității, devreme ce

vorbim despre asistente și asistente șef, cu atribuții și competențe diferite.

Coroborând aceste

aspecte cu faptele care fac obiectul petiției și definiția discriminării astfel

cum este prevăzută de ari, 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte

constată că în cauză nu se poate reține întrunirea cumulativă a elementelor

privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, preferință intre

persoane care se află în situații comparabile, sunt tratate în mod diferit

datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care are ca scop sau ca

efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul T.F. prin curator T.S. împotriva sentinței civile nr. 3289

din 16 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2014.