ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1330/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul T.F. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D. și M.M.F.P.S., anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 282 din 11 iulie 2011 prin care i-a fost respinsă petiția nr. 8426 din 25 octombrie 2010. Prin sentința civilă nr. 3289 din 16 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului T.F., în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D. și M.M.F.P.S. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin hotărârea contestată pârâtul a apreciat că fapta reclamată de petiționar nu întrunește elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, neexistând un tratament diferențiat.

Curtea de Apel a mai constatat că prin sesizarea nr. 8426 din 25 octombrie 2010, reclamantul a afirmat că a solicitat eliberarea unei adeverințe de la registrul agricol în vederea întocmirii dosarului pentru acordarea ajutorului de încălzire, dar funcționarii publici din cadrul P. Bran au refuzat să elibereze adeverința solicitată, ceea ce ar constitui o faptă de discriminare la adresa sa. Pentru a dispune în sensul clasării petiției reclamantului, C.N.C.D. a reținut că aspectele sesizate de reclamant nu constituie faptă de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nefiind îndeplinite condițiile cerute de lege, anume existența în cauză a unui tratament diferențiat.

Instanța de fond a mai reținut că reclamantul nu indică prin acțiunea sa care sunt criticile pe care le aduce soluției de fond a C.N.C.D., în ce a constat tratamentul diferențiat aplicat, nici în raport de care alte persoane și nici nu probează că s-ar fi aflat în situații comparabile, pentru a fi întrunită ipoteza normei legale cuprinsă în art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Or, cât timp nu se face dovada tratamentului diferențiat, în raport de alte persoane aflate în situații comparabile, aspectele invocate de reclamant relativ la îndreptățirea sa sau nu la plata ajutorului bănesc pentru încălzire nu pot face obiectul analizei instanței într-o atare procedură, legea instituind o procedură distinctă pentru contestarea unui atare refuz.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul T.F. prin curator T.S., a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului reclamantul, susține că instanța de fond a încălcat principiile de drept ce stabilesc obligația pentru instanță să analizeze toate motivele și toate capetele de cerere. Recurentul susține că instanța trebuie să aibă rol activ, administrând toate probele necesare soluționării cauzei. Se mai arată că a fost încălcat principiul liberului acces la justiție. În opinia recurentului, instanța de fond în mod greșit a reținut că nu sunt întrunite condițiile pentru existența unui tratament diferențiat, reluând criticile formulate prin acțiunea principală.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prin petiția nr. 8426 din 25 octombrie 2010 recurentul-reclamant a solicitat eliberarea unei adeverințe de la Registrul Agricol în vederea întocmirii dosarului pentru acordarea ajutorului de încălzire, dar funcționarii publici din cadrul P. Bran au refuzat eliberarea adeverinței solicitate. Recurentul-reclamant consideră că, prin comportamentul lor, angajații P. Bran au săvârșit o faptă de discriminare.

În urma analizării întregii documentații aflate la dosar, a lucrărilor de specialitate (audieri, solicitări puncte de vedere), Colegiul Director a decis că faptele prezentate nu întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare cu toate modificările și completările ulterioare. Înalta Curte constată că atât instanța de fond cât și pârâtul au adoptat soluții corecte, raportat la definiția discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, republicată, astfel că nu poate fi reținută vreuna din situațiile prevăzute de O.G.

137/2000, republicată, aspectele invocate de către recurent neconturând elementele constitutive ale unei discriminări. Pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior. Deci, principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O.

este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei. În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare. De asemenea, Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut. Mai precis, în opinia C.E.D.O., „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Se cuvine a fi subliniat faptul că instanța constituțională a precizat, în acord cu jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice. Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge din faptul ca diferența de tratament este determinată de existența unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus și criteriul interzis de lege.

Înalta Curte apreciază că intimata nu putea reține existența unei situații de comparabilitate, în sensul în care se constată că între cele două categorii reținute de recurentul-reclamant ca și situație comparabilă, nu poate fi pus un semn al egalității, devreme ce vorbim despre asistente și asistente șef, cu atribuții și competențe diferite. Coroborând aceste aspecte cu faptele care fac obiectul petiției și definiția discriminării astfel cum este prevăzută de ari, 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reține întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, preferință intre persoane care se află în situații comparabile, sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul T.F. prin curator T.S. împotriva sentinței civile nr. 3289 din 16 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2014.