ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1157 din 08 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 2376/115/2007** s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele P.S.P., P.A.O., P.M., în contradictoriu cu pârâții T.G. și SC O.A.G.I. SA Arad, în sensul obligării pârâtului T.G. să plătească reclamantei P.S.P. suma de 4.499 euro, echivalent în lei la cursul stabilit de B.N.R. la data plății, reprezentând cheltuieli de înmormântare, să plătească reclamantei P.A.O. suma de 4.846 euro, echivalent în lei la cursul stabilit de B.N.R. la data plății, reprezentând cheltuieli de întreținere, să plătească celor trei reclamante câte 20.000 euro, echivalent în lei la cursul stabilit de B.N.R.

la data plății, reprezentând daune morale, din care 70.000 lei în solidar cu pârâtul SC O.A.G.I. SA, respingând celelalte cereri ale reclamantelor. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că prin sentința Tribunalului municipal Kecskemet nr. 8.B.2202/2004/19, T.G. a fost condamnat la 200 (două sute) zile amendă și interdicția de a conduce autovehicule pe drumurile publice pe o perioadă de 1 an, reținându-se în sarcina sa faptul că la data de 16 martie 2004, în timp ce conducea autovehiculul pe autostrada M5, a produs un accident de circulație, în urma căruia pasagerul din dreapta, P.I., a decedat. Instanța nu a rezolvat latura civilă a cauzei, astfel că reclamantele - soția, fiica și mama victimei - au formulat acțiune în pretenții solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat ca urmare a decesului lui P.I., în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

În cauza de față, existența faptei ilicite și a vinovăției pârâtului T.G. sunt dovedite prin sentința Tribunalului municipal Kecskemet prin care s-a constatat culpa pârâtului în producerea accidentului de circulație. Fapta ilicită a pârâtului, ce a provocat decesul lui P.I., a avut efecte negative față de cele trei reclamante, respectiv soția, fiica și mama acestuia, producând atât prejudicii materiale cât și morale. Cu privire la prejudiciul material, s-a reținut că reclamanta P.S.P. a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de înmormântare reprezentând contravaloarea crucii de marmură, cheltuieli preot, cheltuieli pomeni și transportul persoanei decedate din Ungaria în România.

Între evenimentul morții și efectuarea tuturor acestor cheltuieli există un raport cauzal, prejudiciul efectiv suferit cuprinzând și cheltuielile pentru ridicarea unui monument funerar și pentru comemorările tradiționale ulterioare. Din cele două expertize aspect recunoscut și de apărătorul reclamatelor, rezultă că cheltuielile legate de funeralii, precum și cheltuielile cu pomana din ziua înmormântării au fost achitate de Consiliul Local Băile Herculane și de SC A. SA. Crucea de marmură a costat 1.080 euro, conform chitanței fiscale. Referitor la cheltuielile legate de cele 4 comemorări se reține că numărul total de persoane participante a fost de 445 iar suma cheltuită cu aceste ocazii a fost de 2.225 euro (5 euro/persoană), astfel cum rezultă din ambele expertize depuse la dosar).

Cu privire la cheltuielile legate de slujba de pomenire efectuată cu ocazia acestor comemorări, instanța a avut în vedere suma reținută de cei doi experți în cuantum de 200 euro, suma solicitată de reclamantă de 2.000 de euro fiind exagerată față de tarifele practicate și nedovedită. Cheltuielile cu transportul persoanei decedate de la locul accidentului din Ungaria până la locul de domiciliu, au fost în sumă de 994 euro, fiind achitate de reclamanta P.S.. Deși la data de 16 martie 2004 s-a emis Hotărârea Consiliului Local al Orașului Băile Herculane nr. 25 privind aprobarea efectuării plăților necesare transportului din Ungaria, nu s-a făcut însă dovada achitării acestei sume către reclamantă.

Suma totală cheltuită de reclamanta P.S. cu titlu de cheltuieli de înmormântare este de 4.499 euro. În ceea ce o privește pe reclamanta P.A.O., fiica defunctului, instanța a reținut că la data decesului tatălui său aceasta se afla în continuarea studiilor, având dreptul la pensie de întreținere din partea acestuia. Pârâtul a fost obligat la plata despăgubirilor legate de întreținerea fiicei defunctului pe perioada studiilor, având în vedere că prejudiciul suferit de aceasta constituie rezultatul încălcării unui drept subiectiv, respectiv dreptul la întreținere. În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, instanța a reținut că este în sumă de 4.846 euro, deoarece de la data accidentului, 16 martie 2004, reclamanta s-a mai aflat în continuarea studiilor timp de 3 ani și jumătate, perioadă în care a avut cheltuieli legate de taxa școlară (1.312,5 euro), chirie, masă și cheltuieli curente.

În ceea ce privește chiria, instanța nu a avut în vedere susținerile reclamantei privind plata unei sume de 200 euro/lună cu acest titlu. Reclamata a depus la dosarul cauzei adeverința emisă de SC C.L. SRL în care se menționează că a închiriat la data de 17 septembrie 2003 un apartament cu 2 camere cu suma de 200 euro/lună. Or, din nici unul din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că după decesul tatălui său a continuat să locuiască în acel apartament și a plătit chiria de 200 euro/lună. În consecință, instanța a avut în vedere o sumă de 50 lei/lună, acesta fiind tariful ce se plătește la căminul studențesc. În ceea ce privește costul mesei zilnice și cheltuielile curente lunare, instanța a avut în vedere raportul de expertiză efectuat de expert asistent D.D., acordând o sumă rezonabilă de 5 euro/zi, respectiv 50 euro/lună.

Din suma totală de 9.692 euro, instanța a obligat pârâtul doar la plata sumei de 4.846 euro, reprezentând jumătate din această sumă, cealaltă jumătate fiind în sarcina celuilalt părinte, respectiv a mamei reclamantei P.A.O., reclamanta P.S. Referitor la cererea reclamantei P.A.O. privind obligarea pârâtului la plata unei rente lunare, motivat de faptul că nu are venituri, instanța a respins-o ca neîntemeiată deoarece, reclamanta este majoră, iar după terminarea studiilor nu mai are un drept legal de întreținere de la tatăl său. S-a mai arătat că din declarația martorei S.N.D. a rezultat că este căsătorită, fiind aplicabile dispozițiile art. 89 lit. a) C. fam. Referitor la cheltuielile de întreținere solicitate de mama defunctului pe toată perioada vieții, instanța le-a respins față de dispozițiile art. 86 alin. (2) C. fam., defunctul P.I.

neavând obligația legală de a presta întreținere mamei sale. Din declarațiile martorilor audiați în cauză și coroborate cu raportul de expertiză efectuat de expert asistent D.D., instanța a reținut că reclamanta P.M. are un venit din pensie în sumă de 903 lei, care depășește salariul minim pe economie și nu are persoane în întreținere. Faptul că fiul său îi cumpăra medicamente și a făcut reparații la casă, astfel cum rezultă din declarațiile martorelor V.S. și S.N.D., nu poate duce la concluzia că îi presta efectiv întreținere cu caracter permanent. Prejudiciul invocat de reclamantă nu este cert ci eventual, astfel că nu poate justifica acordarea de despăgubiri. În ceea ce privește prejudiciul solicitat de reclamanta P.S.P.

(50.000 euro reprezentând diminuarea veniturilor familiale cu 200 euro/lună, venitul soțului său, iar 3.000 lei reprezentând rentă lunară, ca urmare a faptului că este șomeră), instanța a reținut că nu poate fi reparat decât un prejudiciu cert, atât în privința existenței cât și a posibilităților de evaluare. Or, în cauză nu sunt îndeplinite aceste condiții. În plus, salariul persoanei decedate este bun propriu al acesteia, iar nu bun comun al celor doi soți. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că se află în incapacitate de muncă pentru a avea dreptul la rentă lunară. În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamante, instanța a avut în vedere faptul că acestea au calitatea de soție, fiică și respectiv mamă a persoanei decedate.

De asemenea, din declarațiile martorelor V.S. și S.N.D. rezultă existența unor puternice relații de afecțiune între P.I., victima accidentului de circulație, și cele trei reclamante. În consecință, instanța a reținut că acestea au suferit un prejudiciu afectiv, constând în suferințele cauzate ca urmare a lezării sentimentelor de afecțiune pe care le aveau față de persoana decedată, urmând a obliga pârâtul să plătească fiecăreia dintre cele trei reclamante câte 20.000 euro, echivalent în lei la cursul stabilit de B.N.R. la data plății, reprezentând daune morale, apreciind că suma de 1 milion de euro solicitată de acestea este exagerată. Instanța a avut în vedere și faptul că în cauză coexistă răspunderea civilă delictuală bazată pe art. 998 C. civ.

a pârâtului T.G., care prin fapta sa a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate de Legea nr. 136/1995. În consecință, instanța a avut în vedere prevederile Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule și autorizarea asigurătorilor care vor practica această asigurare în anul 2004, aprobate prin Ordinul nr. 3113/2003. Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamante și de pârâți, prin Decizia nr. 58 din 22 aprilie 2013 a respins apelurile declarate de reclamante și de pârâtul SC O.V.I.G.

SA; a admis apelul declarat de pârâtul T.G., a schimbat în parte hotărârea în sensul admiterii în parte a acțiunii. Drept urmare a fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească fiecărei reclamante câte 70.000 lei daune morale, pârâtul T.G. fiind obligat să plătească reclamantei P.S.P. suma de 4.499 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând cheltuieli de înmormântare și reclamantei P.A.O. suma de 4.846 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând cheltuieli de întreținere, cheltuielile de judecată fiind compensate.

Pentru a pronunța decizia, instanța de apel a avut în vedere cele ce urmează: Raportat la daunele materiale solicitate de reclamante și acordate de prima instanță în urma unui probatoriu complex, constând în efectuarea de expertize, audierea de martori și analizarea actelor doveditoare depuse de părți s-a apreciat că acestea au fost corect stabilite de către prima instanță și că nu se impune modificarea acestora, nici în sensul reducerii, nici în cel al majorării, urmând ca pârâtul T.G. să fie obligat la plata acestor sume deoarece ele reprezintă consecința directă a faptei sale, chiar dacă această faptă ce a condus la decesul victimei P.I. a fost produsă din culpă, așa cum rezultă din copia sentinței penale a Tribunalului din Kecskemet.

În ce privește daunele morale, solicitate de către cele trei reclamante, Curtea a constatat că persoana care trebuie să plătească respectivele sume este societatea de asigurări, căci în speță s-a dovedit că autoturismul ce a produs accidentul avea o asigurare valabil încheiată cu această societate. Cu privire la cuantumul sumelor ce se vor acorda cu titlu de daune morale, acesta va fi de 70.000 lei pentru fiecare dintre cele trei reclamante, sumă care se încadrează în dispozițiile legale invocate chiar de societatea de asigurări, respectiv Ordinul C.S.A. nr. 3113 din 03 decembrie 2003, potrivit căruia așa cum recunoaște chiar pârâta SC O.V.I.G. SA se pot acorda până la 700.000.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 3.500.000.000 lei indiferent de numărul persoanelor accidentate în caz de vătămare corporală sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

La aprecierea acestor sume Curtea a avut în vedere așa cum de altfel chiar pârâta societate de asigurări a invocat, faptul că în materia daunelor morale nu există criterii prestabilite referitoare la acordarea acestora. Totodată, s-au avut în vedere interesele fiecărei părți din proces, Curtea fiind chemată să aprecieze atât măsura în care viața celor trei reclamante a fost iremediabil afectată din punct de vedere al traumelor psihice încercate cu prilejul decesului lui P.I., cât și interesele pârâtului T.G., posibilitățile reale ale acestuia de plată, precum și faptul că accidentul s-a produs din culpă și nu în ultimul rând de interesele pârâtei societate de asigurări.

De asemenea s-a avut în vedere faptul că fiecare dintre cele trei reclamante, deși au suportat o pierdere imensă în plan afectiv nu se impune majorarea daunelor morale întrucât aceasta ar conduce la o îmbogățire fără just temei pentru reclamante, raportat la nivelul socio-economic al României, sumele acordate putând satisface nevoile unui trai decent, pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pe de altă parte, majorarea sumelor respective ar conduce la o împovărare excesivă a societății de asigurare care urmează să achite daunele morale. Curtea a dispus de asemenea respingerea în rest a cererii reclamantelor, inclusiv a cererilor de acordare a unei rente lunare, deoarece fiecare dintre cele trei reclamante are posibilitatea să se întrețină, prin munca proprie sau din pensia pe care o primesc din partea statului, având în vedere că fiica și soția victimei accidentului sunt apte de muncă, iar mama decedatului este pensionară.

Din aceste considerente având în vedere criteriul echității singurul consolidat de practica instanțelor naționale și europene, în materia acordării daunelor morale, Curtea a apreciat că sumele arătate mai sus corespund acestui criteriu și sunt menite să asigure o justă și echitabilă reparație a prejudiciului moral și material suferit de către cele trei reclamante. În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către părți, Curtea a apreciat că se impune compensarea acestora, în raport de faptul că deși apelul pârâtului T.G. a fost admis, hotărârea instanței de fond a fost modificată în parte, dându-se astfel eficiență și apărărilor și susținerilor celorlalte părți. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele și pârâta SC O.V.I.G.

SA. Reclamantele, prin motiovele de recurs întemeiate pr dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicită admiterea căii de atac, modificarea deciziei în sensul majorării despăgubirilor civile solicitate ca urmare a decesului lui P.I. Criticile formulate privesc ambele hotărâri de fond, însă, față de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., vor fi analizate doar cele ce vizează decizia pronunțată de instanța superioară de fond. Astfel, se arată că ambele instanțe, cât privește daunele materiale nu au luat în considerare dovezile privind plata onorariului de avocat pentru T.B. - 750 euro, în care sunt incluse și cheltuielile pentru deplasarea în Ungaria. Se apreciază că reclamantele sunt îndreptățite și la acordarea de daune moratorii.

Se mai arată că la întocmirea rapoartelor de expertiză reclamantele au depus înscrisuri doveditoare cu privire la contravaloarea cheltuielilor de repatriere, funeralii, ritualuri, cheltuieli și taxe de școlarizare, de cazare, acte financiar-contabile privind venitul și cheltuielile familiei anterior și ulterior decesului, motiv pentru care este paradoxală diferența valorică dintre cele două rapoarte de expertiză. Prima instanță a respins expertiza M.T., fără să observe că expertiza D.D. se bazează doar pe supoziții. Diferența valorică este dată de valoarea drepturilor salariale ce ar fi putut fi realizate de P.I.. Acest prejudiciu este cert și față de dispozițiile C. civ., conform cărora veniturile din muncă sunt bunuri comune coroborate cu înscrisurile ce atestă studiile defunctului, vechimea în muncă, sondajele de opinie favorabile acestuia precum și faptul că la data decesului P.I.

era primar al orașului Băile Herculane, membru permanent al Congresului puterilor locale europene și la Consiliul Europei la Strasbourg. Se mai arată că în mod greșit nu s-a aplicat rata inflației pentru perioada 2004-2012, respectiv 53,61%. Reclamanta P.S.P., în calitatea sa de soție a defunctului, are dreptul la asigurarea aceleiași situații materiale pe care ar fi avut-o dacă soțul său ar fi trăit. Cu privire la daunele morale acordate se arată că reclamantele au dreptul la repararea prejudiciului conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, se arată că și pârâtul T.G. are obligația de a acoperi daunele morale, motiv pentru care limita plafonului prevăzut de ordinul C.S.A. nr. 3113 din 3 decembrie 2003 poate fi depășit, întrucât partea responsabilă de producerea evenimentului este ținută să acopere diferența.

Se solicită majorarea cuantumului daunelor morale la un nivel decent în acord cu suferința reclamantelor și prin raportare la practica judiciară din România. În continuarea recursului sunt reiterate sumele pretinse în prezenta caută: 30.200 euro pentru înmormântare; 27.900 euro pentru întreținerea reclamantei P.A.O.; 14.400 euro pentru întreținerea reclamantei P.M.; 1.050.000 euro pentru prejudiciul suferit de reclamanta P.S.P., din care 50.000 euro diminuarea veniturilor familiei, iar 1.000.000 euro raportat la personalitatea defunctului. Totodată sunt reiterate motivele de apel și concluziile puse în fața instanței de apel cu privire la apelurile declarate de pârâți. Deasemena se solicită acordarea cheltuielilor de judecată neacordate de instanța de apel.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reține cele ce urmează: -Recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA nu a fost motivat în termenul prevăzut de art. 303 C. proc. civ., fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora nemotivarea căii de atac atrage sancțiunea nulității față de argumentele ce succed: Înscrisul depus de recurentă în etapa procesuală a recursului, respectiv copia motivelor de recurs pretins a fi transmise prin fax la 4 martie 2013 Curții de Apel București, ce poartă înscrisă data de 4 martie 2013, mențiune făcută de reprezentantul societății, împrejurare de fapt necontestată, nu face dovada respectării dispozițiilor art. 303 C. proc.

civ. cu referire la art. 301 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, motivarea căii de atac trebuind a fi făcută prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Mențiunea făcută de reprezentantul recurentului nu are valoare de dată certă față de dispozițiile art. 93 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecății și art. 109 1 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit acestor dispoziții „actele de sesizare a instanței (…) sosite prin fax” (cum se pretinde de către recurentă transmiterea motivelor de recurs) „se depun la registratură (…) unde, în aceeași zi primesc (…) dată certă”.

Or, din evidențele instanței nu rezultă depunerea motivelor de recurs în termenul prescris de lege. De precizat că motivele de recurs depuse la Înalta Curte nu schimbă soluția ce se va adopta dată fiind depunerea lor cu încălcarea dispozițiilor art. 303 C. proc. civ. - Art. 304 alin. (1) C. proc. civ. accentuează caracterul de cale extraordinară de atac al recursului, caracterul său nondevolutiv, precum și scopul esențialmente de control al legalității hotărârii pronunțate de instanța superioară de fond prin exercitarea recursului. Invocarea în recurs a unor aspecte vizând netemeinicia pe fond a hotărârii atacate încalcă dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Reclamantele-recurente redau, într-o manieră nepermisă procedural, față de faza procesuală în care se află, aspecte de probațiune legate de întocmirea raportului de expertiză de către M.T.

cu participarea și a expertului D.D., a diferențelor valorice dintre cele două opinii, a valorii probatorii a înscrisurilor depuse cu referire la cuantumul despăgubirilor materiale solicitate. Or, sub acest aspect al elementelor de fapt ale pricinii, instanțele anterioare, evaluând probatoriul administrat, au stabilit cuantumul despăgubirilor materiale datorat de pârâtul T.G. reclamantelor. Recurentele, în fapt, reiterează motivele de apel, fără critici specifice aduse argumentelor instanței de apel, pentru a fi incidente, per a contrario, dispozițiile art. 314 C. proc. civ., în sensul că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite. Recurentele invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - cu referire însă la modalitatea de interpretare a probelor dată de instanța de apel. Cu alte cuvinte, nu se poate reține incidența acestui motiv de modificare întrucât recurentele nu identifică punctual în care din ipotezele motivului de recurs se află și, mai ales, nu arată care sunt argumentele contradictorii, ori străine pricinii folosite de instanța de apel, ori care sunt, eventual, criticile invocate în apel și neanalizate. În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentele invocă conținutul a varia chitanțe/adeverințe/mesaje de susținere,care nu sunt acte juridice în sensul pct. 8, de negotium iuris, ele având valoarea de probe, de înscrisuri sub semnătură privată, indiferent de emitentul lor.

Cu privire la cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. acesta este invocat, sub un prim aspect, în legătură cu neevaluarea daunelor morale în cuantumul pretins de reclamante. Nu poate fi reținută o asemenea critică întrucât cuantificarea în sine, a unui prejudiciu personal nepatrimonial, odată ce a fost recunoscut în condițiile legii, nu este supusă unor criterii legale, ci reprezintă o problemă de apreciere a circumstanțelor de fapt cu raportare la valorile lezate prin faptul ilicit cauzator de prejudiciu.

Instanța de apel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constau generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, precizează că a avut în vedere pierderea imensă în plan afectiv suferită de reclamante precum și criteriul echității, singurul consolidat de practica instanțelor naționale și cuprins în aceste motive. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, căci recurentele reiterează probatoriile ce ar conduce la acordarea unor daune morale în cuantumul solicitat, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Instanțele de fond au recunoscut reclamantelor dreptul la repararea prejudiciului suferit prin acordarea de daune materiale și morale și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și neasigurările în România. Recurentele arată că răspunderea asiguratorului nu este una solidară cu a inculpatului ci o răspundere izvorâtă din lege solicitând ca diferența să fie suportată de autorul accidentului de circulație. Cu privire la această chestiune de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul Legii nr. 1/2005, a stabilit că asiguratorul execută o obligație contractuală și nu răspunde în solidar cu persoana care a cauzat prejudiciul sau cu asiguratul.

Obligația asiguratorului are o natură contractuală și nu una delictuală. În aplicarea acestei decizii și ale dispozițiilor cap. III din Legea nr. 136/1996, care nu prevăd solidaritatea asiguratorului cu asiguratul ori persoana vinovată de producerea accidentului rutier, Curtea de Apel a înlăturat dispoziția primei instanțe de obligare în solidar a pârâților la plata în solidar a sumei de 70.000 lei daune morale, cu motivarea că persoana care trebuie să plătească este societatea de asigurări, câtă vreme autoturismul avea o asigurare valabil încheiată cu pârâta SC O.V.I.G. SA. Conform art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările, în vigoare la data încheierii contractului de asigurare despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare.

Asigurarea este definită ca fiind operația financiară ce decurge dintr-un contract de asigurare, în temeiul căruia societatea comercială de asigurare își asumă obligația, în schimbul primelor încasate, de a prelua asupra sa efectele negative ale producerii unui anumit eveniment sau complex de evenimente. În cauză, existența contractului de asigurare a determinat ca asiguratorul să fie cel obligat la plata daunelor morale în limita maximă permisă de lege, câte 70.000 lei pentru fiecare reclamantă. Așadar, față de dispozițiile legale menționate și a criteriilor avute în vedere de instanță la cuantificarea sumelor acordate reclamantelor cu titlu de daune morale, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale în materie.

Și critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată în apel este nefondată față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, urmare a faptului că apelul reclamantelor a fost respins ca nefondat, intimații-pârâți nu au căzut în pretenții pentru a putea fi obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelantele-reclamante în această etapă procesuală. Înalta Curte, pentru cele ce preced, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantelor ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele P.S.P., P.A.O. și P.M. împotriva Deciziei nr. 58 din data de 22 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Constată nul recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2014.