ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1157 din 08

octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 2376/115/2007**

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele P.S.P., P.A.O., P.M., în

contradictoriu cu pârâții T.G. și SC O.A.G.I. SA Arad, în sensul obligării pârâtului

T.G. să plătească reclamantei P.S.P. suma de 4.499 euro, echivalent în lei la

cursul stabilit de B.N.R. la data plății, reprezentând cheltuieli de

înmormântare, să plătească reclamantei P.A.O. suma de 4.846 euro, echivalent în

lei la cursul stabilit de B.N.R. la data plății, reprezentând cheltuieli de

întreținere, să plătească celor trei reclamante câte 20.000 euro, echivalent în

lei la cursul stabilit de B.N.R. la data plății, reprezentând daune morale, din

care 70.000 lei în solidar cu pârâtul SC O.A.G.I. SA, respingând celelalte

cereri ale reclamantelor.

Pentru a hotărî

astfel tribunalul a reținut că prin sentința Tribunalului municipal Kecskemet nr.

8.B.2202/2004/19, T.G. a fost condamnat la 200 (două sute) zile amendă și interdicția

de a conduce autovehicule pe drumurile publice pe o perioadă de 1 an,

reținându-se în sarcina sa faptul că la data de 16 martie 2004, în timp ce

conducea autovehiculul pe autostrada M5, a produs un accident de circulație, în

urma căruia pasagerul din dreapta, P.I., a decedat.

Instanța nu a

rezolvat latura civilă a cauzei, astfel că reclamantele - soția, fiica și mama

victimei - au formulat acțiune în pretenții solicitând repararea prejudiciului

ce le-a fost cauzat ca urmare a decesului lui P.I., în temeiul dispozițiilor art.

998-999 C. civ.

În cauza de față,

existența faptei ilicite și a vinovăției pârâtului T.G. sunt dovedite prin

sentința Tribunalului municipal Kecskemet prin care s-a constatat culpa

pârâtului în producerea accidentului de circulație.

Fapta ilicită a

pârâtului, ce a provocat decesul lui P.I., a avut efecte negative față de cele

trei reclamante, respectiv soția, fiica și mama acestuia, producând atât

prejudicii materiale cât și morale.

Cu privire la prejudiciul

material, s-a reținut că reclamanta P.S.P. a solicitat obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de înmormântare reprezentând contravaloarea crucii de

marmură, cheltuieli preot, cheltuieli pomeni și transportul persoanei decedate

din Ungaria în România.

Între evenimentul

morții și efectuarea tuturor acestor cheltuieli există un raport cauzal,

prejudiciul efectiv suferit cuprinzând și cheltuielile pentru ridicarea unui

monument funerar și pentru comemorările tradiționale ulterioare.

Din cele două

expertize aspect recunoscut și de apărătorul reclamatelor, rezultă că cheltuielile

legate de funeralii, precum și cheltuielile cu pomana din ziua înmormântării au

fost achitate de Consiliul Local Băile Herculane și de SC A. SA.

Crucea de marmură a

costat 1.080 euro, conform chitanței fiscale.

Referitor la

cheltuielile legate de cele 4 comemorări se reține că numărul total de persoane

participante a fost de 445 iar suma cheltuită cu aceste ocazii a fost de 2.225

euro (5 euro/persoană), astfel cum rezultă din ambele expertize depuse la dosar).

Cu privire la

cheltuielile legate de slujba de pomenire efectuată cu ocazia acestor

comemorări, instanța a avut în vedere suma reținută de cei doi experți în

cuantum de 200 euro, suma solicitată de reclamantă de 2.000 de euro fiind

exagerată față de tarifele practicate și nedovedită.

Cheltuielile cu

transportul persoanei decedate de la locul accidentului din Ungaria până la

locul de domiciliu, au fost în sumă de 994 euro, fiind achitate de reclamanta P.S..

Deși la data de 16 martie 2004 s-a emis Hotărârea Consiliului Local al Orașului

Băile Herculane nr. 25 privind aprobarea efectuării plăților necesare

transportului din Ungaria, nu s-a făcut însă dovada achitării acestei sume

către reclamantă.

Suma totală cheltuită

de reclamanta P.S. cu titlu de cheltuieli de înmormântare este de 4.499 euro.

În ceea ce o privește

pe reclamanta P.A.O., fiica defunctului, instanța a reținut că la data

decesului tatălui său aceasta se afla în continuarea studiilor, având dreptul

la pensie de întreținere din partea acestuia. Pârâtul a fost obligat la plata

despăgubirilor legate de întreținerea fiicei defunctului pe perioada studiilor,

având în vedere că prejudiciul suferit de aceasta constituie rezultatul

încălcării unui drept subiectiv, respectiv dreptul la întreținere. În ceea ce

privește cuantumul acestor despăgubiri, instanța a reținut că este în sumă de

4.846 euro, deoarece de la data accidentului, 16 martie 2004, reclamanta s-a

mai aflat în continuarea studiilor timp de 3 ani și jumătate, perioadă în care

a avut cheltuieli legate de taxa școlară (1.312,5 euro), chirie, masă și

cheltuieli curente. În ceea ce privește chiria, instanța nu a avut în vedere

susținerile reclamantei privind plata unei sume de 200 euro/lună cu acest titlu.

Reclamata a depus la dosarul cauzei adeverința emisă de SC C.L. SRL în care se

menționează că a închiriat la data de 17 septembrie 2003 un apartament cu 2

camere cu suma de 200 euro/lună. Or, din nici unul din înscrisurile depuse la

dosar nu rezultă că după decesul tatălui său a continuat să locuiască în acel

apartament și a plătit chiria de 200 euro/lună. În consecință, instanța a avut

în vedere o sumă de 50 lei/lună, acesta fiind tariful ce se plătește la căminul

studențesc. În ceea ce privește costul mesei zilnice și cheltuielile curente

lunare, instanța a avut în vedere raportul de expertiză efectuat de expert

asistent D.D., acordând o sumă rezonabilă de 5 euro/zi, respectiv 50 euro/lună.

Din suma totală de

9.692 euro, instanța a obligat pârâtul doar la plata sumei de 4.846 euro,

reprezentând jumătate din această sumă, cealaltă jumătate fiind în sarcina

celuilalt părinte, respectiv a mamei reclamantei P.A.O., reclamanta P.S.

Referitor la cererea

reclamantei P.A.O. privind obligarea pârâtului la plata unei rente lunare,

motivat de faptul că nu are venituri, instanța a respins-o ca neîntemeiată

deoarece, reclamanta este majoră, iar după terminarea studiilor nu mai are un

drept legal de întreținere de la tatăl său. S-a mai arătat că din declarația

martorei S.N.D. a rezultat că este căsătorită, fiind aplicabile dispozițiile art.

89 lit. a) C. fam.

Referitor la

cheltuielile de întreținere solicitate de mama defunctului pe toată perioada

vieții, instanța le-a respins față de dispozițiile art. 86 alin. (2) C. fam.,

defunctul P.I. neavând obligația legală de a presta întreținere mamei sale. Din

declarațiile martorilor audiați în cauză și coroborate cu raportul de expertiză

efectuat de expert asistent D.D., instanța a reținut că reclamanta P.M. are un

venit din pensie în sumă de 903 lei, care depășește salariul minim pe economie

și nu are persoane în întreținere.

Faptul că fiul său îi

cumpăra medicamente și a făcut reparații la casă, astfel cum rezultă din

declarațiile martorelor V.S. și S.N.D., nu poate duce la concluzia că îi presta

efectiv întreținere cu caracter permanent. Prejudiciul invocat de reclamantă nu

este cert ci eventual, astfel că nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

În ceea ce privește

prejudiciul solicitat de reclamanta P.S.P. (50.000 euro reprezentând diminuarea

veniturilor familiale cu 200 euro/lună, venitul soțului său, iar 3.000 lei

reprezentând rentă lunară, ca urmare a faptului că este șomeră), instanța a

reținut că nu poate fi reparat decât un prejudiciu cert, atât în privința

existenței cât și a posibilităților de evaluare. Or, în cauză nu sunt

îndeplinite aceste condiții. În plus, salariul persoanei decedate este bun

propriu al acesteia, iar nu bun comun al celor doi soți. Reclamanta nu a făcut

dovada faptului că se află în incapacitate de muncă pentru a avea dreptul la

rentă lunară.

În ceea ce privește

daunele morale solicitate de reclamante, instanța a avut în vedere faptul că

acestea au calitatea de soție, fiică și respectiv mamă a persoanei decedate. De

asemenea, din declarațiile martorelor V.S. și S.N.D. rezultă existența unor

puternice relații de afecțiune între P.I., victima accidentului de circulație,

și cele trei reclamante. În consecință, instanța a reținut că acestea au

suferit un prejudiciu afectiv, constând în suferințele cauzate ca urmare a

lezării sentimentelor de afecțiune pe care le aveau față de persoana decedată,

urmând a obliga pârâtul să plătească fiecăreia dintre cele trei reclamante câte

20.000 euro, echivalent în lei la cursul stabilit de B.N.R. la data plății,

reprezentând daune morale, apreciind că suma de 1 milion de euro solicitată de

acestea este exagerată.

Instanța a avut în

vedere și faptul că în cauză coexistă răspunderea civilă delictuală bazată pe art.

998 C. civ. a pârâtului T.G., care prin fapta sa a cauzat efectele păgubitoare,

cu răspunderea contractuală a asigurătorului întemeiată pe contractul de

asigurare încheiat în condițiile reglementate de Legea nr. 136/1995. În

consecință, instanța a avut în vedere prevederile Normelor privind aplicarea

legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube

produse terților prin accidente de autovehicule și autorizarea asigurătorilor

care vor practica această asigurare în anul 2004, aprobate prin Ordinul nr. 3113/2003.

Curtea de Apel

Timișoara, secția a II-a civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate

de reclamante și de pârâți, prin Decizia nr. 58 din 22 aprilie 2013 a respins

apelurile declarate de reclamante și de pârâtul SC O.V.I.G. SA; a admis apelul declarat

de pârâtul T.G., a schimbat în parte hotărârea în sensul admiterii în parte a acțiunii.

Drept urmare a fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească fiecărei

reclamante câte 70.000 lei daune morale, pârâtul T.G. fiind obligat să

plătească reclamantei P.S.P. suma de 4.499 euro, echivalentul în lei la data

plății, reprezentând cheltuieli de înmormântare și reclamantei P.A.O. suma de 4.846

euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând cheltuieli de

întreținere, cheltuielile de judecată fiind compensate.

Pentru a pronunța

decizia, instanța de apel a avut în vedere cele ce urmează:

Raportat la daunele

materiale solicitate de reclamante și acordate de prima instanță în urma unui

probatoriu complex, constând în efectuarea de expertize, audierea de martori și

analizarea actelor doveditoare depuse de părți s-a apreciat că acestea au fost

corect stabilite de către prima instanță și că nu se impune modificarea

acestora, nici în sensul reducerii, nici în cel al majorării, urmând ca pârâtul

T.G. să fie obligat la plata acestor sume deoarece ele reprezintă consecința directă

a faptei sale, chiar dacă această faptă ce a condus la decesul victimei P.I. a

fost produsă din culpă, așa cum rezultă din copia sentinței penale a

Tribunalului din Kecskemet.

În ce privește

daunele morale, solicitate de către cele trei reclamante, Curtea a constatat că

persoana care trebuie să plătească respectivele sume este societatea de

asigurări, căci în speță s-a dovedit că autoturismul ce a produs accidentul

avea o asigurare valabil încheiată cu această societate.

Cu privire la

cuantumul sumelor ce se vor acorda cu titlu de daune morale, acesta va fi de

70.000 lei pentru fiecare dintre cele trei reclamante, sumă care se încadrează

în dispozițiile legale invocate chiar de societatea de asigurări, respectiv

Ordinul C.S.A. nr. 3113 din 03 decembrie 2003, potrivit căruia așa cum

recunoaște chiar pârâta SC O.V.I.G. SA se pot acorda până la 700.000.000 lei

pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 3.500.000.000 lei indiferent de

numărul persoanelor accidentate în caz de vătămare corporală sau de deces,

inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

La aprecierea acestor

sume Curtea a avut în vedere așa cum de altfel chiar pârâta societate de

asigurări a invocat, faptul că în materia daunelor morale nu există criterii

prestabilite referitoare la acordarea acestora.

Totodată, s-au avut

în vedere interesele fiecărei părți din proces, Curtea fiind chemată să

aprecieze atât măsura în care viața celor trei reclamante a fost iremediabil

afectată din punct de vedere al traumelor psihice încercate cu prilejul

decesului lui P.I., cât și interesele pârâtului T.G., posibilitățile reale ale

acestuia de plată, precum și faptul că accidentul s-a produs din culpă și nu în

ultimul rând de interesele pârâtei societate de asigurări.

De asemenea s-a avut

în vedere faptul că fiecare dintre cele trei reclamante, deși au suportat o

pierdere imensă în plan afectiv nu se impune majorarea daunelor morale întrucât

aceasta ar conduce la o îmbogățire fără just temei pentru reclamante, raportat

la nivelul socio-economic al României, sumele acordate putând satisface nevoile

unui trai decent, pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pe de altă parte,

majorarea sumelor respective ar conduce la o împovărare excesivă a societății

de asigurare care urmează să achite daunele morale.

Curtea a dispus de

asemenea respingerea în rest a cererii reclamantelor, inclusiv a cererilor de

acordare a unei rente lunare, deoarece fiecare dintre cele trei reclamante are

posibilitatea să se întrețină, prin munca proprie sau din pensia pe care o

primesc din partea statului, având în vedere că fiica și soția victimei

accidentului sunt apte de muncă, iar mama decedatului este pensionară.

Din aceste

considerente având în vedere criteriul echității singurul consolidat de

practica instanțelor naționale și europene, în materia acordării daunelor

morale, Curtea a apreciat că sumele arătate mai sus corespund acestui criteriu

și sunt menite să asigure o justă și echitabilă reparație a prejudiciului moral

și material suferit de către cele trei reclamante.

În ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de către părți, Curtea a apreciat că se

impune compensarea acestora, în raport de faptul că deși apelul pârâtului T.G.

a fost admis, hotărârea instanței de fond a fost modificată în parte, dându-se

astfel eficiență și apărărilor și susținerilor celorlalte părți.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantele și pârâta SC O.V.I.G. SA.

Reclamantele, prin

motiovele de recurs întemeiate pr dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., solicită admiterea căii de atac, modificarea deciziei în sensul majorării

despăgubirilor civile solicitate ca urmare a decesului lui P.I.

Criticile formulate

privesc ambele hotărâri de fond, însă, față de dispozițiile art. 299 alin. (1) C.

proc. civ., vor fi analizate doar cele ce vizează decizia pronunțată de

instanța superioară de fond.

Astfel, se arată că

ambele instanțe, cât privește daunele materiale nu au luat în considerare

dovezile privind plata onorariului de avocat pentru T.B. - 750 euro, în care

sunt incluse și cheltuielile pentru deplasarea în Ungaria. Se apreciază că

reclamantele sunt îndreptățite și la acordarea de daune moratorii. Se mai arată

că la întocmirea rapoartelor de expertiză reclamantele au depus înscrisuri

doveditoare cu privire la contravaloarea cheltuielilor de repatriere, funeralii,

ritualuri, cheltuieli și taxe de școlarizare, de cazare, acte

financiar-contabile privind venitul și cheltuielile familiei anterior și

ulterior decesului, motiv pentru care este paradoxală diferența valorică dintre

cele două rapoarte de expertiză.

Prima instanță a

respins expertiza M.T., fără să observe că expertiza D.D. se bazează doar pe

supoziții.

Diferența valorică

este dată de valoarea drepturilor salariale ce ar fi putut fi realizate de P.I..

Acest prejudiciu este cert și față de dispozițiile C. civ., conform cărora

veniturile din muncă sunt bunuri comune coroborate cu înscrisurile ce atestă

studiile defunctului, vechimea în muncă, sondajele de opinie favorabile

acestuia precum și faptul că la data decesului P.I. era primar al orașului

Băile Herculane, membru permanent al Congresului puterilor locale europene și

la Consiliul Europei la Strasbourg. Se mai arată că în mod greșit nu s-a

aplicat rata inflației pentru perioada 2004-2012, respectiv 53,61%.

Reclamanta P.S.P., în

calitatea sa de soție a defunctului, are dreptul la asigurarea aceleiași

situații materiale pe care ar fi avut-o dacă soțul său ar fi trăit.

Cu privire la daunele

morale acordate se arată că reclamantele au dreptul la repararea prejudiciului

conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, se arată că și pârâtul T.G. are

obligația de a acoperi daunele morale, motiv pentru care limita plafonului

prevăzut de ordinul C.S.A. nr. 3113 din 3 decembrie 2003 poate fi depășit,

întrucât partea responsabilă de producerea evenimentului este ținută să acopere

diferența.

Se solicită majorarea

cuantumului daunelor morale la un nivel decent în acord cu suferința

reclamantelor și prin raportare la practica judiciară din România.

În continuarea

recursului sunt reiterate sumele pretinse în prezenta caută: 30.200 euro pentru

înmormântare; 27.900 euro pentru întreținerea reclamantei P.A.O.; 14.400 euro

pentru întreținerea reclamantei P.M.; 1.050.000 euro pentru prejudiciul suferit

de reclamanta P.S.P., din care 50.000 euro diminuarea veniturilor familiei, iar

1.000.000 euro raportat la personalitatea defunctului.

Totodată sunt reiterate

motivele de apel și concluziile puse în fața instanței de apel cu privire la

apelurile declarate de pârâți.

Deasemena se solicită

acordarea cheltuielilor de judecată neacordate de instanța de apel.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reține cele ce

urmează:

-Recursul declarat de

pârâta SC O.V.I.G. SA nu a fost motivat în termenul prevăzut de art. 303 C.

proc. civ., fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. conform cărora nemotivarea căii de atac atrage sancțiunea nulității față

de argumentele ce succed:

Înscrisul depus de

recurentă în etapa procesuală a recursului, respectiv copia motivelor de recurs

pretins a fi transmise prin fax la 4 martie 2013 Curții de Apel București, ce

poartă înscrisă data de 4 martie 2013, mențiune făcută de reprezentantul

societății, împrejurare de fapt necontestată, nu face dovada respectării

dispozițiilor art. 303 C. proc. civ. cu referire la art. 301 C. proc. civ.

Potrivit acestor

dispoziții termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

motivarea căii de atac trebuind a fi făcută prin cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs.

Mențiunea făcută de

reprezentantul recurentului nu are valoare de dată certă față de dispozițiile art.

93 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecății și art.

109

1

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea

administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit acestor

dispoziții „actele de sesizare a instanței (…) sosite prin fax” (cum se

pretinde de către recurentă transmiterea motivelor de recurs) „se depun la

registratură (…) unde, în aceeași zi primesc (…) dată certă”.

Or, din evidențele

instanței nu rezultă depunerea motivelor de recurs în termenul prescris de

lege. De precizat că motivele de recurs depuse la Înalta Curte nu schimbă

soluția ce se va adopta dată fiind depunerea lor cu încălcarea dispozițiilor art.

303 C. proc. civ.

- Art. 304 alin. (1) C.

proc. civ. accentuează caracterul de cale extraordinară de atac al recursului,

caracterul său nondevolutiv, precum și scopul esențialmente de control al

legalității hotărârii pronunțate de instanța superioară de fond prin

exercitarea recursului.

Invocarea în recurs a

unor aspecte vizând netemeinicia pe fond a hotărârii atacate încalcă

dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamantele-recurente

redau, într-o manieră nepermisă procedural, față de faza procesuală în care se

află, aspecte de probațiune legate de întocmirea raportului de expertiză de

către M.T. cu participarea și a expertului D.D., a diferențelor valorice dintre

cele două opinii, a valorii probatorii a înscrisurilor depuse cu referire la

cuantumul despăgubirilor materiale solicitate.

Or, sub acest aspect

al elementelor de fapt ale pricinii, instanțele anterioare, evaluând

probatoriul administrat, au stabilit cuantumul despăgubirilor materiale datorat

de pârâtul T.G. reclamantelor.

Recurentele, în fapt,

reiterează motivele de apel, fără critici specifice aduse argumentelor

instanței de apel, pentru a fi incidente, per a contrario, dispozițiile art. 314

C. proc. civ., în sensul că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin

stabilite.

Recurentele invocă

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii - cu referire însă la modalitatea

de interpretare a probelor dată de instanța de apel.

Cu alte cuvinte, nu

se poate reține incidența acestui motiv de modificare întrucât recurentele nu

identifică punctual în care din ipotezele motivului de recurs se află și, mai

ales, nu arată care sunt argumentele contradictorii, ori străine pricinii folosite

de instanța de apel, ori care sunt, eventual, criticile invocate în apel și

neanalizate.

În ceea ce privește

cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentele invocă conținutul

a varia chitanțe/adeverințe/mesaje de susținere,care nu sunt acte juridice în

sensul pct. 8, de negotium iuris, ele având valoarea de probe, de înscrisuri

sub semnătură privată, indiferent de emitentul lor.

Cu privire la cazul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. acesta este invocat, sub un prim

aspect, în legătură cu neevaluarea daunelor morale în cuantumul pretins de

reclamante.

Nu poate fi reținută

o asemenea critică întrucât cuantificarea în sine, a unui prejudiciu personal

nepatrimonial, odată ce a fost recunoscut în condițiile legii, nu este supusă

unor criterii legale, ci reprezintă o problemă de apreciere a circumstanțelor

de fapt cu raportare la valorile lezate prin faptul ilicit cauzator de

prejudiciu.

Instanța de apel, la

stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constau generic în atingerea adusă

valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele

negative, suferite pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, precizează că a

avut în vedere pierderea imensă în plan afectiv suferită de reclamante precum

și criteriul echității, singurul consolidat de practica instanțelor naționale

și cuprins în aceste motive.

Prin urmare, nefiind

o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, căci recurentele reiterează

probatoriile ce ar conduce la acordarea unor daune morale în cuantumul

solicitat, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control

care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Instanțele de fond au

recunoscut reclamantelor dreptul la repararea prejudiciului suferit prin

acordarea de daune materiale și morale și prin raportare la dispozițiile Legii nr.

136/1995 privind asigurările și neasigurările în România.

Recurentele arată că

răspunderea asiguratorului nu este una solidară cu a inculpatului ci o

răspundere izvorâtă din lege solicitând ca diferența să fie suportată de

autorul accidentului de circulație.

Cu privire la această

chestiune de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în

interesul Legii nr. 1/2005, a stabilit că asiguratorul execută o obligație

contractuală și nu răspunde în solidar cu persoana care a cauzat prejudiciul

sau cu asiguratul. Obligația asiguratorului are o natură contractuală și nu una

delictuală.

În aplicarea acestei

decizii și ale dispozițiilor cap. III din Legea nr. 136/1996, care nu prevăd

solidaritatea asiguratorului cu asiguratul ori persoana vinovată de producerea

accidentului rutier, Curtea de Apel a înlăturat dispoziția primei instanțe

de obligare în solidar a pârâților la plata în solidar a sumei de 70.000 lei

daune morale, cu motivarea că persoana care trebuie să plătească este

societatea de asigurări, câtă vreme autoturismul avea o asigurare valabil

încheiată cu pârâta SC O.V.I.G. SA.

Conform art. 50 din

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările, în vigoare la data

încheierii contractului de asigurare despăgubirile se acordă pentru sumele pe

care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare.

Asigurarea este

definită ca fiind operația financiară ce decurge dintr-un contract de asigurare,

în temeiul căruia societatea comercială de asigurare își asumă obligația, în

schimbul primelor încasate, de a prelua asupra sa efectele negative ale

producerii unui anumit eveniment sau complex de evenimente.

În cauză, existența

contractului de asigurare a determinat ca asiguratorul să fie cel obligat la

plata daunelor morale în limita maximă permisă de lege, câte 70.000 lei pentru

fiecare reclamantă.

Așadar, față de

dispozițiile legale menționate și a criteriilor avute în vedere de instanță la

cuantificarea sumelor acordate reclamantelor cu titlu de daune morale, instanța

de apel a aplicat corect dispozițiile legale în materie.

Și critica

referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată în apel este nefondată

față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, urmare a

faptului că apelul reclamantelor a fost respins ca nefondat, intimații-pârâți

nu au căzut în pretenții pentru a putea fi obligați la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de apelantele-reclamante în această etapă procesuală.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și

9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge recursul reclamantelor ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele P.S.P., P.A.O. și P.M. împotriva Deciziei

nr. 58 din data de 22 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Constată nul recursul

declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2014.