ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1887/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 25 august 2011, reclamanta G.V. a chemat în judecată pe pârâtul H.M.I., solicitând mărirea remunerației din contractele de cesiune de drepturi de autor dintre părți, conform art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, la nivelul beneficiilor obținute de pârât, iar, în subsidiar, rezilierea contractelor, conform art. 41 alin. (1) din aceeași lege. Prin Sentința nr. 948 din 26 aprilie 2012, Tribunalului București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea și a majorat remunerația stabilită în favoarea reclamantei prin contractele de cesiune de autor asupra operei literare a scriitorului M.S., contracte încheiate la 22 august 2010 și 5 noiembrie 2010, la 1/8 din veniturile obținute de pârât privind valorificarea drepturilor cesionate, obligând pârâtul la plata către reclamantă a remunerației restante în cuantum de 14.500 euro.

În motivarea sentinței, s-a reținut că între părți s-au încheiat două contracte de cesiune drepturi de autor având ca obiect cesiunea exclusivă a cotei de î/8 din drepturile patrimoniale de autor asupra operei literare a scriitorului M.S.; primul contract s-a încheiat la 22 august 2010 pe o perioadă de 2 ani, prețul cesiunii fiind stabilit la 1.000 euro/ an, urmând ca plata să se efectueze în lei, iar cel de-al doilea la 05 noiembrie 2010 pentru o durată de 5 ani, prețul cesiunii fiind de 1.00 euro/ an cu plata în lei. Pentru a stabili contravaloarea drepturilor cesionate, părțile nu au avut în vedere o valoare estimativă a drepturilor patrimoniale de autor ce urmau să fie valorificate, astfel că prețui stabilit inițial are un caracter pur aleatoriu.

Având în vedere dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și ținând seama de valoarea operei sadoveniene, tribunalul a apreciat că prețul cesiunii stabilit inițial prin cele doua contracte nu a avut în vedere valoarea drepturilor cesionate și câștigurile efective ale cesionarului, pentru a se păstra o proporție rezonabilă între drepturile celor două părți în contract, astfel că sumele prevăzute ca preț al cesiunii o prejudiciază în mod evident pe reclamantă, fiind foarte mici. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că se impune revizuirea contractelor, în sensul de a stabili remunerația prin raportare la veniturile cesionarului, respectiv Ia cota de 1/8 din veniturile obținute de pârât prin valorificarea drepturilor cesionate.

Reclamanta, în calitate de moștenitoare a drepturilor de autor, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 05 mai 1992 eliberat de Notariatul de Stat Local Sector 1, se subrogă în drepturile autorului și poate culege remunerația la care se referă art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, astfel că aceste dispoziții sunt incidente și în ceea ce o privește. În raport de datele furnizate de pârât privind beneficiul realizat din publicarea operelor cesionate și cu care reclamanta a fost de acord, instanța l-a obligat pe acesta să-i plătească remunerația restantă în cuantum de 14.500 euro, calculată în raport de noul preț revizuit, care reprezintă î/8 din veniturile cesionarului obținute prin valorificarea drepturilor cedate.

Sentința tribunalului a fost atacată cu apel de către ambele părți. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 26/ A din 13 februarie 2013 a confirmat sentința tribunalului, prin respingerea, ca nefondate, a ambelor apeluri. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 738 din 4 martie 2014, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, a admis recursul declarat de pârât, a casai, în parte, decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului formulat depărat.

Celelalte dispoziții ale deciziei au fost menținute. Pentru a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte a apreciat că recursul pârâtului este fondat în limitele următoare: În ceea ce privește soluționarea cauzei din perspectiva dispozițiilor art. 43 alin. (3) din lege, relativ Ia intervenția asupra remunerației stabilită prin contractele de cesiune, s-a reținut că în aplicarea acestei norme, este necesar să se stabilească dacă între remunerația stabilită prin contractul de cesiune și beneficiile cesionarului există o disproporție evidentă.

Referitor la beneficiile cesionarului, s-a reținut că în mod corect instanța de apel a apreciat că trebuie avută în vedere întreaga sumă din contractul de editare, deoarece aceasta reflectă venitul său; acesta este venitul obținut în urma încheierii contractului de editare, cu privire Ia care pârâtul-recurent nu s-a prevalat de aspecte ce țin de neexecutare/încetare sau de afectare a drepturilor sale de termene sau condiții. Aceste venituri nu reprezintă însă beneficiul care trebuie avut în vedere la soluționarea cauzei, întrucât cele două noțiuni sunt distincte, iar în calculul celei din urmă trebuie avute în vedere și excluse cheltuielile aferente.

S-a concluzionat că pentru stabilirea corectă a beneficiilor cesionarului, anterior aprecierii „disproporției evidente ” la care face trimitere norma legala, era necesară includerea în caicul și a acestor cheltuieli, în măsura în care sunt aferente veniturilor de referință și cu toate verificările care se impun pentru acceptarea în cauză. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 138/ A din 11 martie 2015, a admis apelul declarat de pârâtul H.M.I. și a schimbat în tot sentința tribunalului în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Respectând îndrumările din decizia de casare, instanța de apel a dispus administrarea de probe pe aspectele referitoare la cuantificarea cheltuielilor ocazionate de încheierea contractului de editare și a taxelor și impozitelor plătite.

Reluând analiza cauzei, instanța de apel a reținut că inclusiv în situația în care nu s-ar lua în considerare eventuale cheltuieli sau taxe/ impozite plătite de pârâtul cesionar în legătură cu contractul de editare încheiat ulterior m\ s-ar putea ajunge la concluzia unei disproporții evidente între remunerația reclamantei și beneficiile cesionarului pârât. Astfel, s-a reținut că și în situația absenței oricărei cheltuieli/ taxe, din venitul de 172.000 euro obținut de pârât din contractul de editare a operelor scriitorului M.S., proporția din acest venit corespunzătoare cotei de 1/8 cesionată de la reclamantă pentru 7.000 euro ar fi de 21.500 euro.

Or, un venit de 21.500 euro relativ la achiziția unui drept incert (cota de 1/8 cumpărată făcând ia acea dată obiectul unei nulități dispuse în primă instanță) pentru 7000 euro (adică un venit de trei ori mai mare decât suma plătită pentru obținerea respectivului drept) nu reprezintă o disproporție atât de vădită în înțelesul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, aptă să înfrângă regula forței obligatorii pentru părți a contractului încheiat, regulă impusă de art. 969 C. civ. Cu atât mai mult soluția de respingere a pretențiilor fondate pe art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 se impune în cauză, cu cât, în fapt, beneficiile pârâtului din contractul de editare sunt, în realitate, mai mici decât venitul de 172.000 euro.

Instanța de apel a reținut că este plauzibil și prezumabil că, legat de încheierea și, apoi, executarea contractului de editare, pârâtul a tăcut unele cheltuieli legate de căutarea unei edituri, contactare, negociere» consiliere de specialitate, etc. putându-se presupune existența unor cheltuieli pentru discuții telefonice, deplasări, întâlniri, protocol etc. Pentru astfel de cheltuieli, în bună măsură este dificilă prezervarea unor probe, mai ales că nu se întrezărea riscul unui litigiu precum cel de față, însă, ținând cont ca legea fiscală însăși prezumă că 20 % din venitul brut obținut din drepturile de proprietate intelectuală reprezintă cheltuieli deductibile conform art. 50 alin. (1) C. fisc.

(text care nu impune prezentarea unor dovezi legate de existența acestor cheltuieli. În plus trebuie scăzută din venit și taxa pe valoare adăugată, conform art. 150 raportat la 152 Cod fiscal, în cuantum de 24 % din venit. În fine, s-a reținut că nu s-a dovedit plata unor sume de către pârât cu titlu de impozit pe venit autorităților române sau celor olandeze, însă, chiar dacă nu se poate stabili cu exactitate suma datorată cu acest titlu, realitatea impozitării veniturilor obținute este un factor ce trebuie avut în vedere când se cântărește eventuala disproporție dintre remunerațiile plătite reclamantei și beneficiile obținute din contractul de editare.

Scăzând doar TVA de 24 % precum și cheltuielile prezumate a fi în cuantum de 20%, Iară a mai pune la socoteală impozitul pe venit, rezultă un beneficiu net maxim al pârâtului din contractul de editare în cuantum de cea 104.576 euro, din care suma de 13.072 euro, adică a opta parte, corespunde cotei de 1/8 cesionată de la reclamantă pentru 7.000 euro. Este evident că între beneficiul net maximal (care nu ia în calcul impozitul pe venit) și suma plătită cu titlu de remunerație nu există disproporție atât de categorică încât menținerea acesteia să devină imorală sau să atragă necesitatea înfrângerii forței obligatorii a contractului, în considerarea faptului că o astfel de disproporție nu ar fi putut fi prevăzută fără a deveni extrem de păgubitoare pentru una din părți.

Faptul că pârâtul a obținut un beneficiu superior valoric remunerației plătite ține de caracterul speculativ economic firesc al actului, fiind evident că scopul urmărit și licit era cel al profitului, care implica însă și riscul pierderii (cu atât mai mult cu cât la momentul cesiunii dreptul reclamantei la cota de 1/8 cedată era incert, acest drept fiind anulat în primă instanță prin sentința civilă 1497/2009 a Tribunalului București, astfel că aceste riscuri se reflectă și în cuantumul remunerației plătite reclamantei. Pârâtul nu a avut calitatea de mandatar, pentru a avea obligația de a preda reclamantei partea din venitul obținut corespunzătoare cotei de 1/8 pe care aceasta i-a vândut-o. În concluzie, instanța de apel, în baza art. 296 C. proc.

civ. și art. 315 din același cod, a admis apelul pârâtului și, pe fond, a respins acțiunea. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 43 alin. (3) și (4) din Legea nr. 8/1996. La data de 10 iunie 2015, intimatul pârât, prin avocat, a depus ia dosar convenția de tranzacție autentificată din 22 aprilie 2015 de B.N.P.

- N.C., iar la termenul din 12 iunie 2012, Înalta Curte, constatând că, prin tranzacția menționată, părțile au convenit, pe de o parte, să stingă litigiul prin tranzacție, stabilind în favoarea reclamantei drept remunerație echitabilă și proporțională pentru cesiunea drepturilor de autor suma de 11.000 euro, ce a fost plătită acesteia de către pârât, iar, pe de altă parte, că prin art. 7 din același act se prevede că reclamanta renunță la însuși dreptul subiectiv pretins în cauza dedusă judecății, solicitând instanței să ia act de renunțarea la dreptul subiectiv pretins, a amânat judecata cauzei Ia 25 septembrie 2015, în vederea lămuririi de către părți a naturii actului de dispoziție procesuală cuprins în tranzacție.

La termenul din 25 septembrie 2015, avocatul G.V., pentru intimatul pârât H.M.I., a arătat că părțile au convenit să stingă litigiul pe cale amiabilă sens în care au încheiat convenția de tranzacție autentificată din 22 mai 2015 de B.N.P. - N.C., prin care la punctul 7 a fost înserată o clauză prin care reclamanta G.V. declară că renunță la dreptul pretins prin acțiunea de față și solicită instanței să ia act de renunțarea sa, în tot, la dreptul pretins, conform art. 247 C. proc. civ. Înalta Curte, având în vedere înscrisul depus la dosar în actuala etapa procesuala, reține următoarele: Principiul disponibilității procesuale conferă părților dreptul de a se desista de la judecată ori de a renunța la dreptul subiectiv, iar pârâtului posibilitatea de a achiesa la pretențiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunțată împotriva sa.

în sistemul nostru procesual desistarea reclamantului îmbracă două forme: renunțarea la judecată și renunțarea la însuși dreptul pretins. În primul caz, reglementat de dispozițiile art. 246 C. proc. civ., prin renunțarea, desistarea de la judecată, care produce numai efecte procedurale, drepturile părților rămân nestinse, astfel că reclamantul poate sa pornească o nouă acțiune, dacă între timp nu a operat prescripția. în acest caz, instanța urmează să ia act de renunțarea la judecată și să dispună închiderea dosarului, iar nu să respingă acțiunea. Dimpotrivă, în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ., instanța pronunță o hotărâre prin care respinge cererea în fond, iar potrivit alin. (3) renunțarea se poate face în ședință publică sau prin înscris autentic.

Când renunțarea intervine în instanța de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunțării, conform art. 247 alin, (5) C. proc. civ., soluția fiind similară și în cazul în care renunțarea intervine în fața instanței de recurs, cu precizarea că în acest caz vor fi anulate ambele hotărâri pronunțate de instanțele de fond și apel. În speța, potrivit pct. 7 din convenția de tranzacție autentificată din 22 mai 2015 de B.N.P. - N.C., depusă în original la dosar, reclamanta G.V. a arătat că renunță ia însuși dreptul pretins prin acțiunea dedusă judecății în dosarul de față, în etapa recursului, iar la pct.8 din aceeași convenție intimatul pârât si-a exprimat acordul pentru ca instanța sa ia act de renunțarea la drept, declarând că nu solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Ca urmare a solicitării reclamantei de renunțare la însuși dreptul pretins în cauza de față, în raport de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, față de soluția dată în dosar de către instanța de apel de respingere a acțiunii pe fond și având în vedere concluziile puse de avocatul G.V. ia acest termen, Înalta Curte, văzând manifestarea de voință a reclamantei și a pârâtului, va lua act de cererile părților și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva Deciziei nr. 138/ A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2015.