ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1887/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1887/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 25 august 2011,

reclamanta G.V. a chemat în judecată pe pârâtul H.M.I., solicitând mărirea

remunerației din contractele de cesiune de drepturi de autor dintre părți,

conform art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, la nivelul beneficiilor

obținute de pârât, iar, în subsidiar, rezilierea contractelor, conform art. 41

alin. (1) din aceeași lege.

Prin Sentința

nr. 948 din 26 aprilie 2012, Tribunalului București, secția a V-a civilă, a

admis acțiunea și a majorat remunerația stabilită în favoarea reclamantei prin

contractele de cesiune de autor asupra operei literare a scriitorului M.S.,

contracte încheiate la 22 august 2010 și 5 noiembrie 2010, la 1/8 din

veniturile obținute de pârât privind valorificarea drepturilor cesionate,

obligând pârâtul la plata către reclamantă a remunerației restante în cuantum

de 14.500 euro.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că între părți s-au încheiat două contracte de cesiune

drepturi de autor având ca obiect cesiunea exclusivă a cotei de î/8 din

drepturile patrimoniale de autor asupra operei literare a scriitorului M.S.;

primul contract s-a încheiat la 22 august 2010 pe o perioadă de 2 ani, prețul

cesiunii fiind stabilit la 1.000 euro/ an, urmând ca plata să se efectueze în

lei, iar cel de-al doilea la 05 noiembrie 2010 pentru o durată de 5 ani, prețul

cesiunii fiind de 1.00 euro/ an cu plata în lei.

Pentru a

stabili contravaloarea drepturilor cesionate, părțile nu au avut în vedere o

valoare estimativă a drepturilor patrimoniale de autor ce urmau să fie

valorificate, astfel că prețui stabilit inițial are un caracter pur aleatoriu.

Având în

vedere dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de

autor și ținând seama de valoarea operei sadoveniene, tribunalul a apreciat că

prețul cesiunii stabilit inițial prin cele doua contracte nu a avut în vedere

valoarea drepturilor cesionate și câștigurile efective ale cesionarului, pentru

a se păstra o proporție rezonabilă între drepturile celor două părți în

contract, astfel că sumele prevăzute ca preț al cesiunii o prejudiciază în mod

evident pe reclamantă, fiind foarte mici.

În

aceste condiții, tribunalul a apreciat că se impune revizuirea contractelor, în

sensul  de a stabili remunerația prin raportare la

veniturile cesionarului, respectiv Ia

cota de 1/8 din veniturile obținute de pârât prin valorificarea drepturilor

cesionate.

Reclamanta, în

calitate de moștenitoare a drepturilor de autor, așa cum rezultă din certificatul

de moștenitor din 05 mai 1992 eliberat de Notariatul de Stat Local Sector 1, se

subrogă în drepturile autorului și poate culege remunerația la care se referă

art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, astfel că aceste dispoziții sunt

incidente și în ceea ce o privește.

În raport de

datele furnizate de pârât privind beneficiul realizat din publicarea operelor

cesionate și cu care reclamanta a fost de acord, instanța l-a obligat pe acesta

să-i plătească remunerația restantă în cuantum de 14.500 euro, calculată în

raport de noul preț revizuit, care reprezintă î/8 din veniturile cesionarului

obținute prin valorificarea drepturilor cedate.

Sentința

tribunalului a fost atacată cu apel de către ambele părți.

Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă

și asigurări sociale, prin Decizia nr. 26/ A din 13 februarie 2013 a confirmat

sentința tribunalului, prin respingerea, ca nefondate, a ambelor apeluri.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 738 din 4 martie

2014, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, a admis recursul

declarat de pârât, a casai, în parte, decizia recurată și a trimis cauza la

aceeași instanță pentru rejudecarea apelului formulat depărat.

Celelalte

dispoziții ale deciziei au fost menținute.

Pentru a

dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte a apreciat că recursul

pârâtului este fondat în limitele următoare:

În ceea

ce privește soluționarea cauzei din perspectiva dispozițiilor art. 43 alin. (3)

din lege, relativ Ia intervenția asupra remunerației stabilită prin contractele

de cesiune, s-a reținut că în aplicarea acestei norme, este necesar să se

stabilească dacă între remunerația stabilită prin contractul de cesiune și

beneficiile cesionarului există o disproporție evidentă.

Referitor la

beneficiile cesionarului, s-a reținut că în mod corect instanța de apel a

apreciat că trebuie avută în vedere întreaga sumă din contractul de editare,

deoarece aceasta reflectă venitul său; acesta este

venitul obținut în urma încheierii

contractului de editare, cu privire Ia care pârâtul-recurent nu s-a prevalat de

aspecte ce țin de neexecutare/încetare sau de afectare a drepturilor sale de

termene sau condiții.

Aceste

venituri nu reprezintă însă beneficiul care trebuie avut în vedere la

soluționarea cauzei, întrucât cele două noțiuni sunt distincte, iar în calculul

celei din urmă trebuie avute în vedere și excluse cheltuielile aferente.

S-a

concluzionat că pentru stabilirea corectă a beneficiilor cesionarului, anterior

aprecierii „disproporției evidente

”

la care face trimitere norma legala, era necesară includerea în caicul și a

acestor cheltuieli, în măsura în care sunt aferente veniturilor de referință și

cu toate verificările care se impun pentru acceptarea în cauză.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 138/ A din 11 martie 2015, a

admis apelul declarat de pârâtul H.M.I. și a schimbat în tot sentința

tribunalului în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Respectând

îndrumările din decizia de casare, instanța de apel a dispus administrarea de

probe pe aspectele referitoare la cuantificarea cheltuielilor ocazionate de

încheierea contractului de editare și a taxelor și impozitelor plătite.

Reluând

analiza cauzei, instanța de apel a reținut că inclusiv în situația în care nu

s-ar lua în considerare eventuale cheltuieli sau taxe/ impozite plătite de

pârâtul cesionar în legătură cu contractul de editare încheiat ulterior m\ s-ar

putea ajunge la concluzia unei disproporții evidente între remunerația

reclamantei și beneficiile cesionarului pârât.

Astfel,

s-a reținut că și în situația absenței oricărei cheltuieli/ taxe, din venitul

de 172.000 euro obținut de pârât din contractul de editare a operelor

scriitorului M.S., proporția din acest venit corespunzătoare cotei de 1/8

cesionată de la reclamantă pentru 7.000 euro ar fi de 21.500 euro.

Or, un

venit de 21.500 euro relativ la achiziția unui drept incert (cota de 1/8

cumpărată făcând ia acea dată obiectul unei nulități dispuse în primă instanță)

pentru 7000 euro (adică un venit de trei ori mai mare decât suma plătită pentru

obținerea respectivului drept) nu reprezintă o disproporție atât de vădită în

înțelesul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, aptă să înfrângă regula

forței obligatorii pentru părți a contractului încheiat, regulă impusă de art.

969 C. civ.

Cu atât

mai mult soluția de respingere a pretențiilor fondate pe art. 43 alin. (3) din

Legea nr. 8/1996 se impune în cauză, cu cât, în fapt, beneficiile pârâtului din

contractul de editare sunt, în realitate, mai mici decât venitul de 172.000

euro.

Instanța

de apel a reținut că este plauzibil și prezumabil că, legat de încheierea și,

apoi, executarea contractului de editare, pârâtul a tăcut unele cheltuieli

legate de căutarea unei edituri, contactare, negociere» consiliere de

specialitate, etc. putându-se presupune existența unor cheltuieli pentru

discuții telefonice, deplasări, întâlniri, protocol etc.

Pentru

astfel de cheltuieli, în bună măsură este dificilă prezervarea unor probe, mai

ales că nu se întrezărea riscul unui litigiu precum cel de față, însă, ținând

cont ca legea fiscală însăși prezumă că 20 % din venitul brut obținut din

drepturile de proprietate intelectuală reprezintă cheltuieli deductibile

conform art. 50 alin. (1) C. fisc. (text care nu impune prezentarea unor dovezi

legate de existența acestor cheltuieli.

În plus

trebuie scăzută din venit și taxa pe valoare adăugată, conform art. 150

raportat la 152 Cod fiscal, în cuantum de 24 % din venit.

În fine, s-a

reținut că nu s-a dovedit plata unor sume de către pârât cu titlu de impozit pe

venit autorităților române sau celor olandeze, însă, chiar dacă nu se poate

stabili cu exactitate suma datorată cu acest titlu, realitatea impozitării

veniturilor obținute este un factor ce trebuie avut în vedere când se

cântărește eventuala disproporție dintre remunerațiile plătite reclamantei și

beneficiile obținute din contractul de editare.

Scăzând doar

TVA de 24 % precum și cheltuielile prezumate a fi în cuantum de 20%, Iară a mai

pune la socoteală impozitul pe venit, rezultă un beneficiu net maxim al

pârâtului din contractul de editare în cuantum de cea 104.576 euro, din care

suma de 13.072 euro, adică a opta parte, corespunde cotei de 1/8 cesionată de

la reclamantă pentru 7.000 euro.

Este

evident că între beneficiul net maximal (care nu ia în calcul impozitul pe

venit) și suma plătită cu titlu de remunerație nu există disproporție atât de

categorică încât menținerea acesteia să devină imorală sau să atragă

necesitatea înfrângerii forței obligatorii a contractului, în considerarea

faptului că o astfel de disproporție nu ar

fi putut fi prevăzută fără a deveni extrem de păgubitoare

pentru una din părți.

Faptul că

pârâtul a obținut un beneficiu superior valoric remunerației plătite ține de

caracterul speculativ economic firesc al actului, fiind evident că scopul

urmărit și licit era cel al profitului, care implica însă și riscul pierderii

(cu atât mai mult cu cât la momentul cesiunii dreptul reclamantei la cota de

1/8 cedată era incert, acest drept fiind anulat în primă instanță prin sentința

civilă 1497/2009 a Tribunalului București, astfel că aceste riscuri se reflectă

și în cuantumul remunerației plătite  reclamantei.

Pârâtul

nu a avut calitatea de mandatar, pentru a avea obligația de a preda reclamantei

partea din venitul obținut corespunzătoare cotei de 1/8 pe care aceasta i-a

vândut-o.

În

concluzie, instanța de apel, în baza art. 296 C. proc. civ. și art. 315 din

același cod, a admis apelul pârâtului și, pe fond, a respins acțiunea.

Împotriva

acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a art. 43 alin. (3) și (4) din Legea nr. 8/1996.

La data de 10

iunie 2015, intimatul pârât, prin avocat, a depus ia dosar convenția de tranzacție

autentificată din 22 aprilie 2015 de B.N.P. - N.C., iar la termenul din 12

iunie 2012, Înalta Curte, constatând că, prin tranzacția menționată, părțile au

convenit, pe de o parte, să stingă litigiul prin tranzacție, stabilind în

favoarea reclamantei drept remunerație echitabilă și proporțională pentru

cesiunea drepturilor de autor suma de 11.000 euro, ce a fost plătită acesteia

de către pârât, iar, pe de altă parte, că prin art. 7 din același act se

prevede că reclamanta renunță la însuși dreptul subiectiv pretins în cauza

dedusă judecății, solicitând instanței să ia act de renunțarea la dreptul

subiectiv pretins, a amânat judecata cauzei Ia 25 septembrie 2015, în vederea

lămuririi de către părți a naturii actului de dispoziție procesuală cuprins în

tranzacție.

La termenul

din 25 septembrie 2015, avocatul G.V., pentru intimatul pârât H.M.I., a arătat

că părțile au convenit să stingă litigiul pe cale amiabilă sens în care au

încheiat convenția de tranzacție autentificată din 22 mai 2015 de B.N.P. -

N.C., prin care la punctul 7 a fost înserată o clauză prin care reclamanta G.V.

declară că renunță la dreptul pretins prin

acțiunea de față și solicită instanței să ia act de

renunțarea sa, în tot, la dreptul pretins, conform art. 247 C. proc. civ. Înalta

Curte, având în vedere înscrisul depus la dosar în actuala etapa procesuala, reține

următoarele:

Principiul

disponibilității procesuale conferă părților dreptul de a se desista de la

judecată ori de a renunța la dreptul subiectiv, iar pârâtului posibilitatea de

a achiesa la pretențiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunțată împotriva

sa. în sistemul nostru procesual desistarea reclamantului îmbracă două forme:

renunțarea la judecată și renunțarea la însuși dreptul pretins.

În primul

caz, reglementat de dispozițiile art. 246 C. proc. civ., prin renunțarea,

desistarea de la judecată, care produce numai efecte procedurale, drepturile

părților rămân nestinse, astfel că reclamantul poate sa pornească o nouă

acțiune, dacă între timp nu a operat prescripția. în acest caz, instanța

urmează să ia act de renunțarea la judecată și să dispună închiderea dosarului,

iar nu să respingă acțiunea.

Dimpotrivă, în

caz de renunțare la însuși dreptul pretins, conform art. 247 alin. (1) C. proc.

civ., instanța pronunță o hotărâre prin care respinge cererea în fond, iar

potrivit alin. (3) renunțarea se poate face în ședință publică sau prin înscris

autentic. Când renunțarea intervine în instanța de apel, hotărârea primei

instanțe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunțării, conform art.

247 alin, (5) C. proc. civ., soluția fiind similară și în cazul în care

renunțarea intervine în fața instanței de recurs, cu precizarea că în acest caz

vor fi anulate ambele hotărâri pronunțate de instanțele de fond și apel.

În speța,

potrivit pct. 7 din convenția de tranzacție autentificată din 22 mai 2015 de

B.N.P. - N.C., depusă în original la dosar, reclamanta G.V. a arătat că renunță

ia însuși dreptul pretins prin acțiunea dedusă judecății în dosarul de față, în

etapa recursului, iar la pct.8 din aceeași convenție intimatul pârât si-a

exprimat acordul pentru ca instanța sa ia act de renunțarea la drept, declarând

că nu solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Ca

urmare a solicitării reclamantei de renunțare la însuși dreptul pretins în

cauza de față, în raport de principiul disponibilității care guvernează

procesul civil, față de soluția dată în dosar de către instanța de apel de

respingere a acțiunii pe fond și având în vedere concluziile puse de avocatul G.V.

ia acest termen, Înalta Curte, văzând manifestarea de voință a reclamantei și a

pârâtului, va lua act de cererile părților și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta G.V. împotriva Deciziei nr. 138/ A din 11 martie 2015 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

25 septembrie 2015.