ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1337/2014

Asupra contestațiilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3/CC din 28 martie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de condamnata H.L.D., în prezent aflată în Penitenciarul Târgșor.

A fost obligată condamnata la plata sumei de 50 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată inițial, la data de 11 februarie 2014, pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 1017/105/2014, contestatoarea H.L.D. a contestat mandatul în executarea căruia se află, solicitând recalcularea pedepsei în conformitate cu legea penală mai favorabilă.

La termenul de judecată din data de 06 martie 2014, tribunalul a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale, apreciind că, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 modif. prin O.U.G. nr. 116/2013, „cererile, contestațiile și sesizările privind persoanele aflate în executarea pedepselor se soluționează de urgență și cu precădere de către instanța corespunzăto are în grad instanței de executare in a caret circumscripție se află locul de deținere."

În speță, tribunalul a constatat că pedeapsa detențiunii pe viață, în a cărei executare se află condamnata, a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, iar la data formulării cererii, aceasta se afla deținută în Penitenciarul Târgșor.

Prin urmare, constatând că instanța corespunzătoare în grad celei de executare, în a cărei circumscripție se afla locul de deținere al condamnatei la momentul formulării cererii, este Curtea de Apel Ploiești, tribunalul a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a contestației la executare formulată de condamnată, în legătură cu executarea pedepsei detențiunii pe viață aplicată prin sentința penală nr. 63 din 09 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Cauza a fost înregistrată pe rolul curții de apel sub nr. 249/42/2014.

Prin cererea formulată, condamnata H.L.D. a contestat mandatul în executarea căruia se află, solicitând recalcularea pedepsei în conformitate cu legea penală mai favorabilă și suspendarea mandatului de executare până la rejudecarea și pronunțarea unei noi hotărâri legale.

S-a depus în copie hotărârea judecătorească nr. 63/F pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în ședința din Camera de Consiliu din data de 09 februarie 2011.

Analizând actele dosarului și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța a reținut următoarea stare de fapt:

Prin sentința penală nr. 63/F din 9 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a recunoscut hotărârea de condamnare din 29 mai 2008 pronunțată de Judecătorul pentru audieri preliminare de pe lângă Tribunalul Sciacca din Italia, definitivă prin hotărârea din 08 iunie 2009 a Curții de Apel de Juri din Palermo, privind pe condamnata H.L.D., dispunându-se transferarea condamnatei într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării pedepsei principale a detențiunii pe viață și a pedepselor accesorii de interdicție de a ocupa și exercita funcții publice pe viață și decădere din drepturile părintești pe durata pedepsei. S-a dedus perioada deja executată, de la 20 februarie 2007 la zi.

În baza hotărârii penale menționate, s-a emis M.E.P.I. nr. 69 din 06 aprilie 2011 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 din N.C.P., Curtea de Apel Ploiești a analizat următoarele aspecte prevăzute la alin. (1) și (2) ale acestui text:

- dacă a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, situație în care pedeapsa se reduce la maximul special prevăzut de legea nouă;

- dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei, a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, consecința fiind înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu maximul închisorii prevăzut de legea nouă.

Față de cele ce preced, curtea de apel a constatat că s-a dispus condamnarea contestatoarei, în Italia, la pedeapsa principală rezultantă a detențiunii pe viață, iar apoi hotărârea de condamnare a fost recunoscută de instanța națională - Curtea de Apel București, secția a II-a penală, pentru infracțiunile de omor deosebit de grav, prev. de art. 176 lit. d) C. pen. din 1969 și tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2)

1

lit. a) și c) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod.

În esență, contestatoarea a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile față de intrarea în vigoare, la 1 februarie 2014, a dispozițiilor noului C. pen.

În primul rând, curtea de apel a constatat că dispozițiile art. 176 lit. d) C. pen. din 1969, privind infracțiunea de omor deosebit de grav cu agravanta „pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii", pedepsită cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, au fost preluate de N.C.P. cu încadrarea juridică de omor calificat, prev. de art. 189 lit. d) C. pen., „pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni", iar pedeapsa prevăzută pentru această infracțiune este detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Chiar dacă sfera infracțiunilor incluse în agravanta de la litera d a articolului 189 din actualul C. pen. este mai extinsă decât în vechiul C. pen., s-a reținut că aceasta nu înseamnă că n-ar include și infracțiunea de tâlhărie, comisă în concret de inculpată, odată cu omorul.

S-a mai constatat că pedeapsa principală pentru infracțiunea prevăzută de legea penală nouă este aceeași cu cea prevăzută de legea veche - detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.

În ce privește infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 211 alin. (2)

1

lit. a) și c) C. pen. din 1969, s-a reținut că aceasta este preluată de dispozițiile art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen. „prin violare de domiciliu sau sediu profesional" și este pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

S-a observat, însă, că din cuprinsul sentinței penale nr. 63/F din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, rezultă că recunoașterea sentinței de condamnare a instanței din Italia s-a făcut în mod global, cu privire la pedeapsa rezultantă și nu pe fiecare infracțiune concurentă în parte, hotărârea de recunoaștere intrând în puterea lucrului judecat.

Așa fiind, s-a constatat că nu este posibilă aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., în privința infracțiunii de tâlhărie, pentru care legea penală nouă a prevăzut pedepse mai mici, atâta timp cât prin hotărârea de recunoaștere nu s-a stabilit o pedeapsă separată pentru această infracțiune.

Oricum, s-a reținut că o astfel de aplicare a principiului legii penale mai favorabile, în privința uneia dintre faptele concurente, nu ar avea niciun efect asupra pedepsei rezultante, aplicate condamnatei, cea a detențiunii pe viață, care, după cum s-a arătat mai sus, este prevăzută și de N.C.P., la art. 189 alin. (1) lit. d).

În aceste condiții, s-a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 6 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, nefîind întrunite nici condițiile de la alin. (2) și nici cele de la alin. (1) din acest text de lege.

Totodată, în contextul în care pedeapsa pe care trebuie să o execute condamnata este cea a detențiunii pe viață, prevăzută de noul cod penal.

Partea generală a acestuia, la art. 53 lit. a), s-a constatat că nu se mai impune analizarea cererii condamnatei și prin prisma comparării dispozițiilor legale privind concursul de infracțiuni.

În concluzie, față de argumentele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (8) din Legea nr. 255/2013, modificată prin O.U.G nr. 116/2013, a fost respinsă, ca nefondată, cererea condamnatei H.L.D.

Împotriva sentinței nr. 3/CC din 28 martie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat contestație Comisia prevăzută de H.G. nr. 836/2013 din cadrul Penitenciarului Tărgșor și condamnata H.L.D.

S-a solicitat admiterea căii de atac, desființarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii prin care condamnata a contestat mandatul în executarea căruia se află, cu consecința recalculării pedepsei, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile după soluționarea definitivă a cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din N.C.P.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată și ultimul cuvânt al acesteia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând contestațiile prin prisma criticilor formulate, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

În cauză, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de prevederile legale anterior menționate, contestatoarea condamnată H.L.D. neputând beneficia de aplicarea legii penale mai favorabile. Aceasta se află în executarea unei pedepse cu detențiunea pe viață pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 63/F din 9 februarie 2011, hotărâre prin care s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a fost recunoscută hotărârea de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare italiene, dispunându-se transferarea condamnatei într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării .pedepsei principale a detențiunii pe viață și a pedepselor accesorii de interdicție de a ocupa și exercita funcții publice pe viață și de decădere din drepturile părintești pe durata pedepsei, fiind emis totodată M.E.P.I. nr. 69 din 6 aprilie 2011. în Italia, contestate»area a fost condamnată la pedeapsa rezultantă a detențiunii pe viață, ulterior, hotărârea de condamnare fiind recunoscută de instanța națională, pentru infracțiunile de omor deosebit de grav, prev. de art. 176 lit. d) C. pen. anterior și tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2)

1

lit. a) și c) din același cod, aflate în concurs real, iar hotărârea pronunțată de autoritățile judiciare italiene a fost recunoscută în mod global, cu privire la pedeapsa rezultantă și nu pentru fiecare infracțiune concurentă în parte, hotărârea de recunoaștere aflându-se în puterea lucrului judecat.

Astfel fiind, chiar dacă au fost reduse limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracțiunea de tâlhărie, în ceea ce privește infracțiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) C. pen. anterior, aceasta a fost preluată de legea nouă în infracțiunea de omor calificat prev. de art. 189 lit. d) C. pen., sancțiunea fiind însă identică (detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi), context în care nu poate fi reținută în cauză incidența dispozițiilor art. 6 C. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de Comisia prevăzută de H.G. nr. 836/2013 din cadrul Penitenciarului Târgșor și de condamnata H.L.D. împotriva sentinței nr. 3/CC din 28 martie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea condamnată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de Comisia prevăzută de H.G. nr. 836/2013 din cadrul Penitenciarului Târgșor și de condamnata H.L.D. împotriva sentinței nr. 3/CC din 28 martie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatoarea condamnată H.L.D. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14 aprilie 2014.