ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 670/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 670/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Judecata în fața primei instanțe.

Obiectul cererii de chemare în

judecată și sentința Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 16 noiembrie 2011, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.G.,

solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să se constate nulitatea

absolută a convenției intitulate Accord sur la vente du terrain de Joita,

încheiate la data de 18 iulie 2006, iar părțile să fie repuse în situația

anterioară, prin obligarea pârâtului la restituirea către reclamant a sumei de

715.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că

actul atacat reprezintă, în fapt, un contract de tranzacție, prin care a

convenit ca pârâtul să primească suma de 715.000 euro, reprezentând partea ce i

s-ar fi cuvenit pentru cota sa din dreptul de proprietate asupra unui

imobil-teren, situat în com. Joița, jud. Giurgiu, care a fost înstrăinat de

către reclamant. în continuare, a afirmat că a efectuat plata sumei respective

către pârât, apreciind, pe fondul numeroaselor tranzacții care au privit

diverse imobile ce au aparținut familiei S., că suma i se cuvenea pârâtului, în

calitate de coproprietar. Cu toate acestea, reclamantul a precizat că terenul

era doar proprietatea sa și a soției sale, fiind dobândit prin cumpărare de la

numita P.R.M., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27

octombrie 2005 de B.N.P., B.G. Cum pârâtul nu avea niciun drept asupra

terenului, reclamantul, invocând prevederile art. 1706 și 1716 C. civ., a

solicitat admiterea acțiunii; în acest sens, a arătat că cele expuse mai sus

dovedesc lipsa cauzei tranzacției (lipsind contraprestația pârâtului) sau, în

ipoteza în care s-ar reține existența sa, ilicitatea cauzei, derivată din

obținerea de către partea adversă a unor foloase necuvenite.

Prin sentința civilă nr. 2161 din 26

noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea ca

neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1.000

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că la data de 18 iunie 2006, părțile au încheiat un

contract de tranzacție, având următorul conținut:

„Subsemnații G.G.S. și D.S. am

convenit de comun acord ca cei 130.000 mp de teren din Joița, Județul Giurgiu,

nr. 81923, reprezentând partea de succesiune ce i-a revenit lui G.S., vândută

prin act de D.S., să-mi fie plătiți la prețul de 715.000 euro (...)".

Tribunalul a notat că probele

administrate (înscrisuri și recunoașterea pârâtului) relevă că reclamantul a

achitat întreaga sumă de 715.000 euro.

De asemenea, a mai constatat că, având

în vedere că în conținutul contractului de tranzacție este menționat numărul

titlului de proprietate (81923), terenul în discuție a fost dobândit de

reclamant prin titlul eliberat de Comisia Județeană Giurgiu pentru Stabilirea

Drepturilor de Proprietate asupra Terenurilor la data de 07 mai 2002, prin

reconstituire.

În continuare, prima instanță a

constatat că tranzacția este contractul prin care părțile termină un proces

început sau preîntâmpină un proces ce se poate naște, prin concesii reciproce,

constând în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi, săvârșite

sau promise de o parte, în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul

care este litigios sau îndoielnic, aceasta fiind și cauza tranzacției.

Pentru a verifica măsura în care

tranzacției părților îi lipsește cauza, instanța de fond a notat că prin

împuternicirea dată la 25 martie 1991 în fața notarului public J.Y.V. din

Offranville, G.M.S., tatăl părților, și G.M.K.K. l-au mandatat pe reclamant să

„efectueze toate formalitățile necesare pentru depunerea unei cereri de

recuperare a proprietăților naționalizate sau expropriate de statul român (...)".

La rândul său, reclamantul l-a mandatat

pe numitul B.N. ca, în numele său, să solicite și să îndeplinească toate

formalitățile pentru reconstituirea dreptului său de proprietate, în calitate

de moștenitor al lui G.S., pentru 30 de hectare de teren cu vegetație

forestieră și 50 de hectare de teren agricol; în urma demersurilor astfel

efectuate, a fost eliberat titlul de proprietate din 07 mai 2002.

În aceste condiții, tribunalul a

apreciat că cel puțin în opinia părților, dreptul de proprietate dobândit de

reclamant prin titlul din 2002 era litigios, în sensul că, în ciuda mandatului

primit de la tatăl său, reclamantul a solicitat și a dobândit doar pentru sine

terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate, înstrăinându-l ulterior,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 05 mai 2006 de B.N.P.,

B.V. și C.D.C.

De aceea, contraprestația avută în

vedere de reclamant la încheierea contractului de tranzacție a fost legată de

preîntâmpinarea unor procese ce s-ar fi putut naște cu privire la dreptul de

proprietate al terenului menționat în titlul din 2002, așa încât prima instanță

a considerat că nu poate fi reținută lipsa cauzei, ca motiv de nulitate

absolută.

Totodată, a reținut că reclamantul nu

a dovedit că scopul urmărit de pârât la încheierea convenției încalcă vreo

dispoziție legală sau contravine bunelor moravuri ori ordinii publice.

În continuare, tribunalul a evocat

prevederile art. 1176 alin. (2) C. civ. și a subliniat nu doar că reclamantul

nu a invocat eroarea, drept cauză a nulității, dar nici nu a administrat probe

care să ateste intervenirea unor noi împrejurări din care să rezulte că pârâtul

nu avea niciun drept asupra obiectului tranzacției.

Având în vedere considerentele expuse

mai sus, prima instanță a respins cererea și, în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

l-a obligat pe reclamant la plata către pârât a cheltuielilor de judecată

avansate.

Apelul. Decizia instanței de prim

control judiciar

Împotriva acestei sentințe,

reclamantul a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul

admiterii acțiunii.

În motivare, după ce a reluat

susținerile amplu prezentate și în fața primei instanțe, privind calitatea sa

de proprietar exclusiv asupra terenului, apelantul a precizat că înțelege să

aducă o dovadă suplimentară a faptului că intimatul-pârât nu avea niciun drept

asupra aceluiași bun, depunând în acest sens la dosar convenția de tranzacție

autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M.

Prin Decizia civilă nr. 255/A din 19

decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis

apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea, a

constatat nulitatea absolută a convenției intitulate Accord sur la vente du

terrain de Joita, încheiate la data de 18 iulie 2006, a obligat pârâtul să

restituie reclamantului suma de 715.000 euro, dar și suma de 52.897,5 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că din examinarea tranzacției autentificate din 28 mai 2004 de

B.N.P., S.E.M. rezultă că membrii familiei S., semnatari ai respectivului

înscris, printre care și pârâtul, au recunoscut dreptul exclusiv de proprietate

al reclamantului asupra terenului în suprafață de 40 ha., situat în com. Joița,

jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate.

În continuare, curtea de apel a evocat

dispozițiile art. 1704 C. civ. și a apreciat că probele nu relevă inexistența

cauzei tranzacției din 18 iulie 2006, deoarece la acel moment între părți nu se

derula vreun proces care să fi fost finalizat în această modalitate, dar nici

nu mai exista posibilitatea ca un proces să se nască și să fie astfel

preîntâmpinat, de vreme ce, o dată ce și pârâtul recunoscuse dreptul exclusiv

de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 40 ha., situat

în com. Joița, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de

proprietate, orice potențial litigios al acestui drept fusese stins, prin

tranzacția din anul 2004, care nu a fost desființată.

Totodată, instanța de prim control

judiciar a înlăturat apărarea intimatului întemeiată pe pretinsa încălcare a

art. 292 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a reținut că tranzacția din 2004 a

fost invocată în motivele de apel, iar existența acestei convenții nu schimbă

cauza de nulitate.

A înlăturat și susținerea aceleiași

părți potrivit căreia tranzacția din 2004 ar constitui doar o promisiune de

rezolvare parțială a drepturilor succesorale, fată de conținutul neechivoc al

acesteia.

Recursul. Motivele de nelegalitate

invocate

Împotriva acestei decizii, S.G.G. a

declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul respingerii

apelului și menținerii sentinței pronunțate de prima instanță.

În motivare, recurentul a arătat, în

primul rând, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului său

la apărare, deoarece, deși solicitase motivat amânarea judecății la termenul de

la 10 decembrie 2013, instanța de apel i-a respins cererea, nesocotind astfel

prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ.; în acest context, a recunoscut că

instanța de prim control judiciar, care are dreptul, nu însă și obligația de a

acorda un nou termen pe acest temei juridic, a amânat de două ori pronunțarea,

potrivit art. 156 alin. (2) C. proc. civ., dar a susținut că i-a fost încălcat

dreptul la apărare, pentru că nu a fost în măsură să depună la dosar

înscrisuri, în posesia cărora nu se afla la data formulării întâmpinării, care

ar fi avut aptitudinea de a combate susținerile părții adverse.

O a doua critică vizează încălcarea

dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. proc. civ. (în realitate, art. 292 alin.

(1) C. proc. civ. - s.n.), care le interzic părților să se folosească în apel

de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi, decât cele invocate la prima

instanță ori arătate în motivele de apel sau prin întâmpinare.

În dezvoltarea acestei afirmații, s-a

susținut că intimatul a ascuns cu rea-credință, în fața primei instanțe,

existența tranzacției din anul 2004, prezentând-o pentru prima dată în apel,

aspect care I-a lipsit pe recurent - care a avut calitatea de intimat în apel -

de posibilitatea de a-și fi prezentat și în fața tribunalului apărări

pertinente față de noua situație invocată în calea ordinară de atac. Cum aceste

susțineri nu au putut fi examinate și de prima instanță, recurentul a apreciat

că ele nu ar fi trebuit analizate nici de instanța de prim control judiciar,

pentru că în caz contrar s-ar nesocoti efectul devolutiv al apelului, consacrat

de art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, autorul căii de atac a

susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății și cu aplicarea greșită a legii; a invocat

astfel, în mod expres, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Subsumat acestor două motive de

nelegalitate, recurentul a prezentat grupat următoarele argumente:

Principiul forței obligatorii a

convențiilor legal încheiate, reglementat de art. 969 C. civ., împiedică

judecătorul să treacă peste termenii agreați de părți și să stabilească alte

drepturi sau obligații, dincolo de voința acestora.

Astfel, recurentul a citat conținutul

tranzacției din 18 iulie 2006, a evocat corespondența purtată între părți și a

susținut că intimatul a fost de acord să-i plătească suma de 715.000 euro, pe

fondul nedefinitivării situației juridice a imobilului din com. Joița, jud.

Giurgiu, pentru a evita contestarea vânzării acestuia și pentru a exista în

continuare acordul său în vederea încheierii altor tranzacții privind averea

familiei S., aceasta fiind, astfel, contraprestația sa.

În altă ordine de idei, recurentul a

criticat considerentul reținut de instanța de apel, potrivit căruia nu ar avea

niciun drept asupra terenului în dispută, subliniind că intimatul a acționat,

în temeiul procurii primite de la părinți, în vederea reconstituirii

drepturilor de proprietate asupra imobilelor din România, în numele și în

interesul tuturor comoștenitorilor. Totodată, a precizat că tranzacția

autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M. a avut drept unic scop

stabilirea de principiu a modului și cotelor ce urmau să revină celor două

ramuri ale familiei S. - prima dintre ele fiind alcătuită din cele două părți

litigante și fratele lor, S.G.l.E., iar cea de-a doua, din S.D.M. și S.D.E.

Astfel, recurentul a mai arătat că excepțiile cuprinse în tranzacție nu au avut

scopul de a recunoaște vreun drept exclusiv de proprietate al intimatului

asupra imobilului în suprafață de 40 ha., situat în com. Joița, jud. Giurgiu,

ci de a limita dreptul comoștenitorilor asupra acestuia. Cum doar în anii 2009

și 2010 s-au încheiat acte prin care succesorii familiei S. au partajat

bunurile ce le-au fost retrocedate, recurentul a reiterat concluzia sa,

potrivit căreia tranzacția din 2004 a avut doar un caracter de principiu, care

nu poate avea nicio semnificație dacă nu este examinată în coroborare cu

celelalte elemente care conturează înțelegerea dintre părți.

La data de 14 octombrie 2014,

intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și

decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Prima critică, vizând încălcarea de

către instanța de apel a dreptului la apărare al recurentului, este nefondată.

Examinarea dosarului curții de apel

relevă că la data de 27 noiembrie 2013, Dl. I.C., în calitate de avocat al

intimatului-pârât, a depus la dosar, o dată cu întâmpinarea, o cerere de

amânare a judecății, afirmând că se află în imposibilitate de a se prezenta în

fața instanței, întrucât la aceeași dată cu cea stabilită pentru primul termen

în apel, 10 decembrie 2013, trebuie să se deplaseze la Curtea de Apel Târgu

Mureș.

Nicio dovadă nu a fost administrată în

susținerea acestei împrejurări.

Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic

motivată.

Cum legea impune judecătorului ca, în

ipoteza în care încuviințează cererea de amânare pentru lipsă de apărare, să

pronunțe o încheiere care să fie temeinic motivată, este evident că și părții

care formulează o astfel de cerere îi revine obligația de a și-o motiva și,

evident, proba.

Or, nu doar că judecătorul are

dreptul, dar nu și obligația de a acorda un termen pentru lipsă de apărare,

însă în condițiile în care motivele care fundamentau amânarea nu au fost

probate, în mod legal instanța de apel a respins cererea; mai mult decât atât,

avocaților le revine obligația de a-și asigura substituirea, când sunt

împiedicați să-și îndeplinească serviciul profesional, potrivit art. 234 alin.

(2) din Statutul profesiei de avocat.

Dincolo de aceste aspecte, dreptul la

apărare al intimatului-pârât a fost respectat, de vreme ce instanța de apel a

procedat în conformitate cu art. 156 alin. (2) C. proc. civ., amânând

pronunțarea inițial pentru 17 decembrie 2013 și apoi pentru 19 decembrie 2013.

Considerentele expuse mai sus conduc Înalta

Curte spre concluzia că instanța de apel a asigurat condițiile exercitării

apărării intimatului-pârât, doar avocatul acestuia fiind cel în sarcina căruia

s-ar putea reține eventual o încălcare a acestui drept, prin neprezentarea sa

nejustificată în fața curții de apel.

Nici cea de-a doua critică,

referitoare la încălcarea art. 291 alin. (1) C. proc. civ., nu are aptitudinea

de a determina admiterea recursului.

În analiza acesteia, instanța supremă

notează, cu prioritate, că doar o eroare poate justifica referirea (repetată)

pe care recurentul a făcut-o la art. 291 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

textul de lege pe care l-a avut în vedere, așa cum rezultă din ansamblul

criticilor prezentate, este cel cuprins în art. 292 alin. (1) C. proc. civ.,

prin prisma căruia susținerile urmează a fi verificate.

În conformitate cu această dispoziție

legală, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte

motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță

sau arătate în motivele de apel ori prin întâmpinare.

Textul art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. asigură astfel principiul înscris în art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit căruia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

De aceea, pentru a se stabili dacă un

motiv ori un mijloc de apărare a fost invocat cu respectarea art. 292 alin. (1)

C. proc. civ. nu este suficient să se verifice dacă acesta a fost arătat în

motivele de apel, așa cum textul permite, fără îndoială, ci trebuie examinată

măsura în care motivele noi au sau nu aptitudinea de a schimba cauza cererii de

chemare în judecată; dacă o asemenea împrejurare se constată, motivele noi

invocate în apel nu pot fi primite.

În speță, însă, Înalta Curte reține că

prin prezentarea, direct în apel, a tranzacției autentificate din 28 mai 2004 de

B.N.P., S.E.M., apelantul-reclamant nu a schimbat cauza cererii de chemare în

judecată, care a rămas aceeași: lipsa cauzei sau, în subsidiar, ilicitatea ei;

înscrisul nou a fost depus în susținerea dreptului exclusiv de proprietate al

reclamantului asupra terenului situat în com. Joița, jud. Giurgiu.

În considerarea acestor argumente,

nici critica vizând încălcarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. nu este

fondată.

În continuare, recurentul a prezentat

o serie de considerente, pe care a înțeles să le subsumeze atât ipotezei

reglementate de art. 304 pct. 8, cât și celei cuprinse în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că exclusiv

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății nu se circumscrie

ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care sancționează nu

interpretarea greșită, în sine, ci numai schimbarea naturii sau înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca

urmare a unei interpretări greșite a acestuia, concluzie care rezultă cu

claritate din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la

modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu verbul la modul personal,

care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înțelesului lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens, recurentul a criticat

considerentele reținute de instanța de apel, care a apreciat că prin tranzacția

autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M., membrii familiei S., semnatari

ai respectivului înscris, printre care și S.G.G., au recunoscut dreptul exclusiv

de proprietate al reclamantului-intimat asupra terenului în suprafață de 40 ha,

situat în com. Joița, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de

proprietate.

În opinia recurentului, respectiva

tranzacție a avut doar un caracter de principiu, fără semnificație în măsura în

care nu este examinată în coroborare cu celelalte elemente care conturează

înțelegerea dintre părți.

O asemenea susținere nu poate fi însă

primită; ea nici nu se poate circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece, invitând instanța supremă să înlăture

conținutul neechivoc al unui înscris autentic, recurentul este cel care tinde,

în realitate, la a obține schimbarea înțelesului său lămurit si vădit

neîndoielnic.

De aceea, Înalta Curte impune părților

concluzia că, reținând că prin tranzacția autentificată din 28 mai 2004 de

B.N.P., S.E.M., membrii familiei S., semnatari ai respectivului înscris,

printre care și recurentul, au recunoscut dreptul exclusiv de proprietate al

intimatului asupra terenului în suprafață de 40 ha, situat în com. Joița, jud.

Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate, instanța de

apel nu a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al respectivei

tranzacții, ci dimpotrivă, i-a dat eficiență, printr-un silogism legal;

într-adevăr, deși corespondența dintre părți pare să releve că părțile nu au

avut reprezentarea exactă a acestui aspect, prin efectul încheierii tranzacției

- a cărei natură juridică este cea a unui partaj voluntar, fără sultă -,

intimatul a devenit proprietar exclusiv al respectivului teren, calitate pe

care recurentul i-a recunoscut-o.

Cu toate acestea, o atare împrejurare

nu dovedește că înscrisul intitulat Accord sur la vente du terrain de Joita,

încheiat de părți la data de 18 iulie 2006, ar fi lovit de nulitate pentru

lipsa cauzei ori pentru ilicitatea sa.

În conformitate cu art. 1704 C. civ.,

tranzacția este un contract prin care părțile termină un proces început sau

preîntâmpină un proces ce poate să se nască.

Scopul tranzacției, prin urmare,

constă în intenția părților de a pune capăt unui litigiu existent sau de a

preîntâmpina apariția unuia.

Modalitatea în care acest scop poate

fi obținut reprezintă concesiile reciproce pe care părțile și le fac una

alteia; ele pot consta fie în renunțări reciproce la pretenții, fie în

prestații noi săvârșite ori doar promise de una din părți în schimbul

renunțării de către cealaltă la dreptul care este litigios sau îndoielnic. Este

esențial ca acest drept să fie litigios și/sau îndoielnic cel puțin în

concepția părților.

Înalta Curte subliniază că nicio

dispoziție legală nu I-a împiedicat pe intimat, în calitate de proprietar

exclusiv al bunului, ca, în urma vânzării sale, să ofere o sumă de bani

recurentului, aceasta fiind prestația sa.

În acest context, referirile la art.

1716 alin. (2) C. civ. nu pot fi primite, deoarece acest text de lege are în

vedere doar cazul în care tranzacția nu ar cuprinde decât un singur obiect și

s-ar dovedi, din documente în urmă descoperite, că una din părți nu avea niciun

drept asupra acelui obiect.

Or, nu aceasta este ipoteza în speță;

intimatul a cunoscut că în urmă cu doar doi ani față de încheierea actului

atacat, i se recunoscuse dreptul de proprietate exclusiv asupra imobilului;

modalitatea în care părțile au înțeles să-și țină evidența documentelor nu

poate să conducă la o concluzie în alt sens.

În schimb, contraprestația

recurentului, așa cum s-a consemnat în tranzacție, a constat în validarea

donației realizate de G.S. în favoarea celor trei fii ai săi.

Scopul, pe de altă parte, l-a

constituit preîntâmpinarea unui litigiu: dacă recurentul a avut un vedere un

proces prin care să pretindă să i se recunoască drepturi succesorale asupra

terenului, intimatul a înțeles să urmărească preîntâmpinarea unui proces prin

care partea adversă să fi contestat vânzarea aceluiași teren; pozițiile

părților în acest sens au fost exprimate și cu ocazia dezbaterilor în fața Înaltei

Curți.

În acest context, trebuie reiterată

concluzia de mai sus, potrivit căreia este suficient ca dreptul să fie litigios

și/sau îndoielnic cel puțin în concepția părților.

Rezultă, așadar, că tranzacția a avut

un scop, dar și că acesta a fost unul licit.

De aceea, decizia atacată a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 948 și 966-968 C. civ., așa încât

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat.

În considerarea acestor argumente, Înalta

Curte urmează să admită recursul, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (3) C.

proc. civ. și să modifice în tot decizia atacată, în sensul că, în baza art.

296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul promovat de apelantul S.D.

împotriva sentinței primei instanțe.

Fiind stabilită astfel culpa

intimatului în promovarea prezentului litigiu, acesta va fi obligat, în temeiul

art. 274 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ.,

la plata către recurent a sumei de 17.969 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât

S.G.G. împotriva Deciziei civile nr. 255/A din 19 decembrie 2013, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în tot decizia atacată, în

sensul că:

Respinge ca nefondat apelul declarat

de apelantul-reclamant S.D. împotriva sentinței civile nr. 2161 din 26

noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Obligă intimatul-reclamant să

plătească recurentului-pârât suma de 17.969 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

26 februarie 2015.