ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 670/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Judecata în fața primei instanțe. Obiectul cererii de chemare în judecată și sentința Tribunalului București, secția a V-a civilă. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 noiembrie 2011, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.G., solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să se constate nulitatea absolută a convenției intitulate Accord sur la vente du terrain de Joita, încheiate la data de 18 iulie 2006, iar părțile să fie repuse în situația anterioară, prin obligarea pârâtului la restituirea către reclamant a sumei de 715.000 euro, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamantul a arătat că actul atacat reprezintă, în fapt, un contract de tranzacție, prin care a convenit ca pârâtul să primească suma de 715.000 euro, reprezentând partea ce i s-ar fi cuvenit pentru cota sa din dreptul de proprietate asupra unui imobil-teren, situat în com.

Joița, jud. Giurgiu, care a fost înstrăinat de către reclamant. în continuare, a afirmat că a efectuat plata sumei respective către pârât, apreciind, pe fondul numeroaselor tranzacții care au privit diverse imobile ce au aparținut familiei S., că suma i se cuvenea pârâtului, în calitate de coproprietar. Cu toate acestea, reclamantul a precizat că terenul era doar proprietatea sa și a soției sale, fiind dobândit prin cumpărare de la numita P.R.M., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 octombrie 2005 de B.N.P., B.G. Cum pârâtul nu avea niciun drept asupra terenului, reclamantul, invocând prevederile art. 1706 și 1716 C. civ., a solicitat admiterea acțiunii; în acest sens, a arătat că cele expuse mai sus dovedesc lipsa cauzei tranzacției (lipsind contraprestația pârâtului) sau, în ipoteza în care s-ar reține existența sa, ilicitatea cauzei, derivată din obținerea de către partea adversă a unor foloase necuvenite.

Prin sentința civilă nr. 2161 din 26 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 18 iunie 2006, părțile au încheiat un contract de tranzacție, având următorul conținut: „Subsemnații G.G.S. și D.S. am convenit de comun acord ca cei 130.000 mp de teren din Joița, Județul Giurgiu, nr. 81923, reprezentând partea de succesiune ce i-a revenit lui G.S., vândută prin act de D.S., să-mi fie plătiți la prețul de 715.000 euro (...)". Tribunalul a notat că probele administrate (înscrisuri și recunoașterea pârâtului) relevă că reclamantul a achitat întreaga sumă de 715.000 euro.

De asemenea, a mai constatat că, având în vedere că în conținutul contractului de tranzacție este menționat numărul titlului de proprietate (81923), terenul în discuție a fost dobândit de reclamant prin titlul eliberat de Comisia Județeană Giurgiu pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate asupra Terenurilor la data de 07 mai 2002, prin reconstituire. În continuare, prima instanță a constatat că tranzacția este contractul prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naște, prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi, săvârșite sau promise de o parte, în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic, aceasta fiind și cauza tranzacției.

Pentru a verifica măsura în care tranzacției părților îi lipsește cauza, instanța de fond a notat că prin împuternicirea dată la 25 martie 1991 în fața notarului public J.Y.V. din Offranville, G.M.S., tatăl părților, și G.M.K.K. l-au mandatat pe reclamant să „efectueze toate formalitățile necesare pentru depunerea unei cereri de recuperare a proprietăților naționalizate sau expropriate de statul român (...)". La rândul său, reclamantul l-a mandatat pe numitul B.N.

ca, în numele său, să solicite și să îndeplinească toate formalitățile pentru reconstituirea dreptului său de proprietate, în calitate de moștenitor al lui G.S., pentru 30 de hectare de teren cu vegetație forestieră și 50 de hectare de teren agricol; în urma demersurilor astfel efectuate, a fost eliberat titlul de proprietate din 07 mai 2002. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că cel puțin în opinia părților, dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin titlul din 2002 era litigios, în sensul că, în ciuda mandatului primit de la tatăl său, reclamantul a solicitat și a dobândit doar pentru sine terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate, înstrăinându-l ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 05 mai 2006 de B.N.P., B.V.

și C.D.C. De aceea, contraprestația avută în vedere de reclamant la încheierea contractului de tranzacție a fost legată de preîntâmpinarea unor procese ce s-ar fi putut naște cu privire la dreptul de proprietate al terenului menționat în titlul din 2002, așa încât prima instanță a considerat că nu poate fi reținută lipsa cauzei, ca motiv de nulitate absolută. Totodată, a reținut că reclamantul nu a dovedit că scopul urmărit de pârât la încheierea convenției încalcă vreo dispoziție legală sau contravine bunelor moravuri ori ordinii publice. În continuare, tribunalul a evocat prevederile art. 1176 alin. (2) C. civ. și a subliniat nu doar că reclamantul nu a invocat eroarea, drept cauză a nulității, dar nici nu a administrat probe care să ateste intervenirea unor noi împrejurări din care să rezulte că pârâtul nu avea niciun drept asupra obiectului tranzacției.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanță a respins cererea și, în temeiul art. 274 C. proc. civ., l-a obligat pe reclamant la plata către pârât a cheltuielilor de judecată avansate. Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acțiunii. În motivare, după ce a reluat susținerile amplu prezentate și în fața primei instanțe, privind calitatea sa de proprietar exclusiv asupra terenului, apelantul a precizat că înțelege să aducă o dovadă suplimentară a faptului că intimatul-pârât nu avea niciun drept asupra aceluiași bun, depunând în acest sens la dosar convenția de tranzacție autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M.

Prin Decizia civilă nr. 255/A din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea, a constatat nulitatea absolută a convenției intitulate Accord sur la vente du terrain de Joita, încheiate la data de 18 iulie 2006, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 715.000 euro, dar și suma de 52.897,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că din examinarea tranzacției autentificate din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M. rezultă că membrii familiei S., semnatari ai respectivului înscris, printre care și pârâtul, au recunoscut dreptul exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 40 ha., situat în com.

Joița, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate. În continuare, curtea de apel a evocat dispozițiile art. 1704 C. civ. și a apreciat că probele nu relevă inexistența cauzei tranzacției din 18 iulie 2006, deoarece la acel moment între părți nu se derula vreun proces care să fi fost finalizat în această modalitate, dar nici nu mai exista posibilitatea ca un proces să se nască și să fie astfel preîntâmpinat, de vreme ce, o dată ce și pârâtul recunoscuse dreptul exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 40 ha., situat în com. Joița, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate, orice potențial litigios al acestui drept fusese stins, prin tranzacția din anul 2004, care nu a fost desființată.

Totodată, instanța de prim control judiciar a înlăturat apărarea intimatului întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 292 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a reținut că tranzacția din 2004 a fost invocată în motivele de apel, iar existența acestei convenții nu schimbă cauza de nulitate. A înlăturat și susținerea aceleiași părți potrivit căreia tranzacția din 2004 ar constitui doar o promisiune de rezolvare parțială a drepturilor succesorale, fată de conținutul neechivoc al acesteia. Recursul. Motivele de nelegalitate invocate Împotriva acestei decizii, S.G.G. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței pronunțate de prima instanță.

În motivare, recurentul a arătat, în primul rând, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului său la apărare, deoarece, deși solicitase motivat amânarea judecății la termenul de la 10 decembrie 2013, instanța de apel i-a respins cererea, nesocotind astfel prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ.; în acest context, a recunoscut că instanța de prim control judiciar, care are dreptul, nu însă și obligația de a acorda un nou termen pe acest temei juridic, a amânat de două ori pronunțarea, potrivit art. 156 alin. (2) C. proc. civ., dar a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, pentru că nu a fost în măsură să depună la dosar înscrisuri, în posesia cărora nu se afla la data formulării întâmpinării, care ar fi avut aptitudinea de a combate susținerile părții adverse.

O a doua critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. proc. civ. (în realitate, art. 292 alin. (1) C. proc. civ. - s.n.), care le interzic părților să se folosească în apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi, decât cele invocate la prima instanță ori arătate în motivele de apel sau prin întâmpinare. În dezvoltarea acestei afirmații, s-a susținut că intimatul a ascuns cu rea-credință, în fața primei instanțe, existența tranzacției din anul 2004, prezentând-o pentru prima dată în apel, aspect care I-a lipsit pe recurent - care a avut calitatea de intimat în apel - de posibilitatea de a-și fi prezentat și în fața tribunalului apărări pertinente față de noua situație invocată în calea ordinară de atac.

Cum aceste susțineri nu au putut fi examinate și de prima instanță, recurentul a apreciat că ele nu ar fi trebuit analizate nici de instanța de prim control judiciar, pentru că în caz contrar s-ar nesocoti efectul devolutiv al apelului, consacrat de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. În continuare, autorul căii de atac a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și cu aplicarea greșită a legii; a invocat astfel, în mod expres, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Subsumat acestor două motive de nelegalitate, recurentul a prezentat grupat următoarele argumente: Principiul forței obligatorii a convențiilor legal încheiate, reglementat de art. 969 C. civ., împiedică judecătorul să treacă peste termenii agreați de părți și să stabilească alte drepturi sau obligații, dincolo de voința acestora.

Astfel, recurentul a citat conținutul tranzacției din 18 iulie 2006, a evocat corespondența purtată între părți și a susținut că intimatul a fost de acord să-i plătească suma de 715.000 euro, pe fondul nedefinitivării situației juridice a imobilului din com. Joița, jud. Giurgiu, pentru a evita contestarea vânzării acestuia și pentru a exista în continuare acordul său în vederea încheierii altor tranzacții privind averea familiei S., aceasta fiind, astfel, contraprestația sa. În altă ordine de idei, recurentul a criticat considerentul reținut de instanța de apel, potrivit căruia nu ar avea niciun drept asupra terenului în dispută, subliniind că intimatul a acționat, în temeiul procurii primite de la părinți, în vederea reconstituirii drepturilor de proprietate asupra imobilelor din România, în numele și în interesul tuturor comoștenitorilor.

Totodată, a precizat că tranzacția autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M. a avut drept unic scop stabilirea de principiu a modului și cotelor ce urmau să revină celor două ramuri ale familiei S. - prima dintre ele fiind alcătuită din cele două părți litigante și fratele lor, S.G.l.E., iar cea de-a doua, din S.D.M. și S.D.E. Astfel, recurentul a mai arătat că excepțiile cuprinse în tranzacție nu au avut scopul de a recunoaște vreun drept exclusiv de proprietate al intimatului asupra imobilului în suprafață de 40 ha., situat în com. Joița, jud. Giurgiu, ci de a limita dreptul comoștenitorilor asupra acestuia.

Cum doar în anii 2009 și 2010 s-au încheiat acte prin care succesorii familiei S. au partajat bunurile ce le-au fost retrocedate, recurentul a reiterat concluzia sa, potrivit căreia tranzacția din 2004 a avut doar un caracter de principiu, care nu poate avea nicio semnificație dacă nu este examinată în coroborare cu celelalte elemente care conturează înțelegerea dintre părți. La data de 14 octombrie 2014, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică, vizând încălcarea de către instanța de apel a dreptului la apărare al recurentului, este nefondată.

Examinarea dosarului curții de apel relevă că la data de 27 noiembrie 2013, Dl. I.C., în calitate de avocat al intimatului-pârât, a depus la dosar, o dată cu întâmpinarea, o cerere de amânare a judecății, afirmând că se află în imposibilitate de a se prezenta în fața instanței, întrucât la aceeași dată cu cea stabilită pentru primul termen în apel, 10 decembrie 2013, trebuie să se deplaseze la Curtea de Apel Târgu Mureș. Nicio dovadă nu a fost administrată în susținerea acestei împrejurări. Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Cum legea impune judecătorului ca, în ipoteza în care încuviințează cererea de amânare pentru lipsă de apărare, să pronunțe o încheiere care să fie temeinic motivată, este evident că și părții care formulează o astfel de cerere îi revine obligația de a și-o motiva și, evident, proba.

Or, nu doar că judecătorul are dreptul, dar nu și obligația de a acorda un termen pentru lipsă de apărare, însă în condițiile în care motivele care fundamentau amânarea nu au fost probate, în mod legal instanța de apel a respins cererea; mai mult decât atât, avocaților le revine obligația de a-și asigura substituirea, când sunt împiedicați să-și îndeplinească serviciul profesional, potrivit art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat. Dincolo de aceste aspecte, dreptul la apărare al intimatului-pârât a fost respectat, de vreme ce instanța de apel a procedat în conformitate cu art. 156 alin. (2) C. proc.

civ., amânând pronunțarea inițial pentru 17 decembrie 2013 și apoi pentru 19 decembrie 2013. Considerentele expuse mai sus conduc Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a asigurat condițiile exercitării apărării intimatului-pârât, doar avocatul acestuia fiind cel în sarcina căruia s-ar putea reține eventual o încălcare a acestui drept, prin neprezentarea sa nejustificată în fața curții de apel. Nici cea de-a doua critică, referitoare la încălcarea art. 291 alin. (1) C. proc. civ., nu are aptitudinea de a determina admiterea recursului. În analiza acesteia, instanța supremă notează, cu prioritate, că doar o eroare poate justifica referirea (repetată) pe care recurentul a făcut-o la art. 291 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât textul de lege pe care l-a avut în vedere, așa cum rezultă din ansamblul criticilor prezentate, este cel cuprins în art. 292 alin. (1) C. proc. civ., prin prisma căruia susținerile urmează a fi verificate. În conformitate cu această dispoziție legală, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivele de apel ori prin întâmpinare. Textul art. 292 alin. (1) C. proc. civ. asigură astfel principiul înscris în art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

De aceea, pentru a se stabili dacă un motiv ori un mijloc de apărare a fost invocat cu respectarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. nu este suficient să se verifice dacă acesta a fost arătat în motivele de apel, așa cum textul permite, fără îndoială, ci trebuie examinată măsura în care motivele noi au sau nu aptitudinea de a schimba cauza cererii de chemare în judecată; dacă o asemenea împrejurare se constată, motivele noi invocate în apel nu pot fi primite. În speță, însă, Înalta Curte reține că prin prezentarea, direct în apel, a tranzacției autentificate din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M., apelantul-reclamant nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, care a rămas aceeași: lipsa cauzei sau, în subsidiar, ilicitatea ei; înscrisul nou a fost depus în susținerea dreptului exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului situat în com.

Joița, jud. Giurgiu. În considerarea acestor argumente, nici critica vizând încălcarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată. În continuare, recurentul a prezentat o serie de considerente, pe care a înțeles să le subsumeze atât ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8, cât și celei cuprinse în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că exclusiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății nu se circumscrie ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care sancționează nu interpretarea greșită, în sine, ci numai schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia, concluzie care rezultă cu claritate din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În acest sens, recurentul a criticat considerentele reținute de instanța de apel, care a apreciat că prin tranzacția autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M., membrii familiei S., semnatari ai respectivului înscris, printre care și S.G.G., au recunoscut dreptul exclusiv de proprietate al reclamantului-intimat asupra terenului în suprafață de 40 ha, situat în com.

Joița, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate. În opinia recurentului, respectiva tranzacție a avut doar un caracter de principiu, fără semnificație în măsura în care nu este examinată în coroborare cu celelalte elemente care conturează înțelegerea dintre părți. O asemenea susținere nu poate fi însă primită; ea nici nu se poate circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece, invitând instanța supremă să înlăture conținutul neechivoc al unui înscris autentic, recurentul este cel care tinde, în realitate, la a obține schimbarea înțelesului său lămurit si vădit neîndoielnic.

De aceea, Înalta Curte impune părților concluzia că, reținând că prin tranzacția autentificată din 28 mai 2004 de B.N.P., S.E.M., membrii familiei S., semnatari ai respectivului înscris, printre care și recurentul, au recunoscut dreptul exclusiv de proprietate al intimatului asupra terenului în suprafață de 40 ha, situat în com. Joița, jud. Giurgiu, care fusese restituită conform titlului de proprietate, instanța de apel nu a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al respectivei tranzacții, ci dimpotrivă, i-a dat eficiență, printr-un silogism legal; într-adevăr, deși corespondența dintre părți pare să releve că părțile nu au avut reprezentarea exactă a acestui aspect, prin efectul încheierii tranzacției - a cărei natură juridică este cea a unui partaj voluntar, fără sultă -, intimatul a devenit proprietar exclusiv al respectivului teren, calitate pe care recurentul i-a recunoscut-o.

Cu toate acestea, o atare împrejurare nu dovedește că înscrisul intitulat Accord sur la vente du terrain de Joita, încheiat de părți la data de 18 iulie 2006, ar fi lovit de nulitate pentru lipsa cauzei ori pentru ilicitatea sa. În conformitate cu art. 1704 C. civ., tranzacția este un contract prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască. Scopul tranzacției, prin urmare, constă în intenția părților de a pune capăt unui litigiu existent sau de a preîntâmpina apariția unuia. Modalitatea în care acest scop poate fi obținut reprezintă concesiile reciproce pe care părțile și le fac una alteia; ele pot consta fie în renunțări reciproce la pretenții, fie în prestații noi săvârșite ori doar promise de una din părți în schimbul renunțării de către cealaltă la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Este esențial ca acest drept să fie litigios și/sau îndoielnic cel puțin în concepția părților. Înalta Curte subliniază că nicio dispoziție legală nu I-a împiedicat pe intimat, în calitate de proprietar exclusiv al bunului, ca, în urma vânzării sale, să ofere o sumă de bani recurentului, aceasta fiind prestația sa. În acest context, referirile la art. 1716 alin. (2) C. civ. nu pot fi primite, deoarece acest text de lege are în vedere doar cazul în care tranzacția nu ar cuprinde decât un singur obiect și s-ar dovedi, din documente în urmă descoperite, că una din părți nu avea niciun drept asupra acelui obiect. Or, nu aceasta este ipoteza în speță; intimatul a cunoscut că în urmă cu doar doi ani față de încheierea actului atacat, i se recunoscuse dreptul de proprietate exclusiv asupra imobilului; modalitatea în care părțile au înțeles să-și țină evidența documentelor nu poate să conducă la o concluzie în alt sens.

În schimb, contraprestația recurentului, așa cum s-a consemnat în tranzacție, a constat în validarea donației realizate de G.S. în favoarea celor trei fii ai săi. Scopul, pe de altă parte, l-a constituit preîntâmpinarea unui litigiu: dacă recurentul a avut un vedere un proces prin care să pretindă să i se recunoască drepturi succesorale asupra terenului, intimatul a înțeles să urmărească preîntâmpinarea unui proces prin care partea adversă să fi contestat vânzarea aceluiași teren; pozițiile părților în acest sens au fost exprimate și cu ocazia dezbaterilor în fața Înaltei Curți. În acest context, trebuie reiterată concluzia de mai sus, potrivit căreia este suficient ca dreptul să fie litigios și/sau îndoielnic cel puțin în concepția părților.

Rezultă, așadar, că tranzacția a avut un scop, dar și că acesta a fost unul licit. De aceea, decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 948 și 966-968 C. civ., așa încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte urmează să admită recursul, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. și să modifice în tot decizia atacată, în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul promovat de apelantul S.D. împotriva sentinței primei instanțe. Fiind stabilită astfel culpa intimatului în promovarea prezentului litigiu, acesta va fi obligat, în temeiul art. 274 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc.

civ., la plata către recurent a sumei de 17.969 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-pârât S.G.G. împotriva Deciziei civile nr. 255/A din 19 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în tot decizia atacată, în sensul că: Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant S.D. împotriva sentinței civile nr. 2161 din 26 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Obligă intimatul-reclamant să plătească recurentului-pârât suma de 17.969 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2015.