ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1849/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin contestația la executare înregistrată la 30 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, contestatorii M.T., M.A., M.T.T. și M.M. au solicitat, în contradictoriu cu intimații A.C., Societatea Civilă de Executori Judecătorești „A. și C.” și A.I., constatarea nulității procesului-verbal din 18 septembrie 2008, întocmit de executorul judecătoresc A.I., precum și a împrejurării că titlul executoriu (sentința civilă nr. 182/2002) nu are la baza niciun titlu de proprietate pentru apartamentul situat în imobilul din București, str. E.P., sector 1. Prin sentința civilă nr. 1576 din 4 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IIl-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului I București.

Împotriva acestei sentinței, contestatorii au declarat recurs, arătând că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ., care atrag competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin decizia civilă nr. 959 din 21 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, reținând că cererea formulată vizează titlul executoriu, respectiv sentința civilă nr. 1576/2008, fiind astfel incidente dispozițiile art. 400 alin. (2) teza I C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat la 9 iulie 2010 pe rolul Tribunalul București, secția a lll-a civilă, care prin sentința civilă nr. 328 din 1 martie 2011 a respins ca neîntemeiată contestația la titlu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 182 din 15 februarie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis acțiunea formulată de reclamantul A.C. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, M.T., M.A., M.T.-fiu și M.M. și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. E.P., sector 1. Totodată, a reținut că prin cererea formulată contestatorii, au formulat critici împotriva titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 182/2002, arătând că acest titlu nu are la bază niciun titlu de proprietate asupra imobilului și că de fapt acest titlu se bazează pe o altă hotărâre judecătorească, anume nr. 10345/1996.

De asemenea, contestatorii au arătat că sunt detentorii/posesorii imobilului ce face obiectul titlului executoriu de 17 ani și că nu Ie-a fost tulburată posesia niciodată de adevăratul proprietar. În continuare, constatând că motivele invocate de contestatori se referă la chestiuni de fond care au fost deja cercetate, atât cu ocazia constituirii titlului executoriu, cât și cu ocazia exercitării căilor de atac, a subliniat că, potrivit art. 399 teza a II-a și art. 400 alin. (2) teza I C. proc. civ., se pot formula cereri privind înțelesul, întinderea și aplicarea titlului executor, dar nu se poate pune din nou în discuție fondul cauzei, ca o consacrare a principiului lucrului judecat statuat de art. 1202 C. civ.

Referitor la celelalte motive ale contestației, care vizează nulitatea procesului verbal din 18 septembrie 2008 întocmit de executorul A.I., prescripția punerii în executare a titlului executori, lipsa cererii de executare, lipsa dovezii de mandatar sau reprezentant al reclamantului A.C., cât și cele referitoare la persoana acestuia (dacă este sau nu decedat), tribunalul a constatat că aceste motive vizează de fapt contestația la executare propriu-zisă, consacrată de art. 399 alin. (1) teza I C. proc. civ., iar nu contestația la titlu, reglementată de art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Or, prin decizia civilă nr. 959 din 21 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca fiind contestație la titlu.

Împotriva acestei sentințe, contestatoarea M.A., în nume personal și în calitate de reprezentant convențional al contestatorilor M.T., M.T.T. și M.M. a declarat recurs, solicitând casarea ei, iar pe fond admiterea contestației astfel cum a fost formulată. În ședința publică din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a considerat legal învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 328/2011, aspect care a fost contestat de către titulara căii de atac, aceasta susținând că recalificarea nu s-a făcut procedural, în sensul că dosarul a fost repartizat unui complet de apel, deși exercitase recurs.

Cu referire la calificarea și înregistrarea căii de atac, curtea de apel a reținut că, potrivit art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificat, repartizarea cauzelor se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, prin programul ECRIS sau prin metoda sistemului ciclic, dacă repartizarea în sistem informatic nu se poate realiza din motive obiective, o singură dată.

Așadar, eventualele erori săvârșite cu prilejul înregistrării cauzei, cum ar fi aceea că dosarul a fost repartizat unui complet de apel, deși în cauză partea a înțeles să declare recurs, în condițiile în care pentru ziua în care a fost acordat primul termen de judecată există configurat complet atât pentru apel, cât și pentru recurs, nu conduce la efectuarea unei alte repartizări aleatorii a cauzei, cu atât mai mult cu cât, din perspectiva instanței, calea de atac pe care potrivit legii o pot exercita contestatorii este apelul, iar nu recursul. Astfel, curtea de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 959R din 21 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, obiectul cererii de chemare în judecată a fost calificat drept contestație la titlu, titlul executoriu fiind reprezentat de sentința civilă nr. 182/2002, pronunțată de Tribunalul București.

Potrivit dispozițiilor art. 402 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea prin care s-a soluționat contestația privind înțelesul, întinderea și aplicarea titlului executoriu este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se execută. Or, potrivit deciziei nr. 231 din 24 martie 2008, sentința civilă nr. 182/2002, pronunțată de Tribunalul București a fost atacată de pârâți cu apel, care a fost respins ca nefondat. Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a apreciat calea de atac declarată în această fază procesuală ca fiind apel, iar dosarul a fost repartizat aleatoriu, conform principiului care guvernează criteriile de a alocare a completelor de judecată. Prin decizia civilă nr. 416A din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la 30 septembrie 2008, contestatorii au învestit instanța cu soluționarea unei contestații la executare care inițial a fost calificată ca o contestație la executare propriu-zisă, dispunându-se declinarea competenței în favoarea instanței de executare, respectiv Judecătoria sectorului 1 București. Cu prilejul exercitării recursului împotriva sentinței civile nr. 1576 din 4 noiembrie 2008, prin care Tribunalul București și-a declinat competența în favoarea instanței de executare, față de precizările recurentei-contestatoare M.A.

în sensul că a formulat contestație în primul rând împotriva titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 182/2002, pronunțată de Tribunalul București, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca fiind contestație la titlu, care, potrivit art. 400 alin. (2) teza I C. proc. civ., se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se cere a fi lămurită, în speță Tribunalul București. Prin urmare, în mod corect, cu prilejul rejudecării, tribunalul s-a considerat legal învestit cu soluționarea unei contestații la titlu și s-a raportat în examinarea acesteia la criticile care pot fi subsumate acestui mijloc procesual.

A mai reținut curtea de apel că, potrivit art. 399 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în cadrul contestației la executare propriu-zise sau la titlu, atunci când titlul executoriu emană de la o instanță judecătorească, nu se pot formula apărări de fond împotriva acestuia. De asemenea, curtea de apel a reținut că cele două proceduri reglementate de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. sunt distincte, în sensul că pot fi utilizate pentru motive diferite și atrag competențe distincte de soluționare, astfel că ele nu pot fi utilizate concomitent în cadrul aceluiași dosar nici atunci când instanța de executare este chiar instanța care a pronunțat hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu.

Totodată, având în vedere decizia instanței de recurs, pronunțată în cauză, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în sensul că nu a operat prorogarea de competență a tribunalului cu privire la contestația la executare propriu-zisă. Astfel, a reținut că, deși în practicaua deciziei nr. 959R din 21 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a consemnat declarația recurentei-contestatoare în sensul că „totodată a contestat și actele de executare, ca o consecință a nulității titlului ce a fost pus în executare”, instanța de recurs, statuând cu privire la competența de soluționare în primă instanță a cauzei a avut în vedere în mod exclusiv calificarea contestației drept contestație la titlu.

În consecință, exced naturii juridice a acestei forme de contestație la executare apărările care privesc nulitatea actelor de executare (procesul-verbal din 18 septembrie 2008), existența, modalitatea de întocmire și de comunicare a acestora, întocmirea și conținutul dosarului de executare ori procedura de încuviințare a executării silite. Pentru aceleași considerente, nu se impunea nici atașarea dosarului de executare. A apreciat curtea de apel că aceste susțineri ale apelanților-reclamanți puteau fi analizate în cadrul unei contestații la executare propriu-zise, reglementate de dispozițiile art. 399 alin. (1) teza I și alin. (2 1 ) C. proc. civ., contestație care atrăgea competența prevăzută de art. 400 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv a instanței de executare. Or, reclamanții au recurat sentința prin care contestația fusese declinată în favoarea instanței de executare tocmai în considerarea calificării ei drept contestație la executare propriu-zisă, iar recursul a fost admis, cererea de sesizare a instanței fiind calificată drept contestație la titlu. În ceea ce privește susținerile conform cărora hotărârea judecătorească ce se execută nu se întemeiază pe un titlu de proprietate și se bazează, la rândul său, pe sentința civilă nr. 10345/1996, care și-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripție, conform art. 405 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a reținut că în cadrul contestației la titlu se pot examina acele susțineri care privesc lămurirea, întinderea și aplicarea titlului executoriu în raport de elementele pe care instanța care a pronunțat hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu Ie-a cunoscut la data pronunțării.

Or, lipsa capacității de folosință a creditorului, susținută de apelanții-reclamanți, nu se încadrează în limitele de lămurire a hotărârii și aceasta deoarece, în măsura în care se invocă lipsa capacității de folosință a uneia dintre părți la data judecății care s-a finalizat cu hotărârea ce se execută silit, această critică putea fi valorificată în căile de atac de reformare, în etapa judecății, iar dacă se invocă această excepție în faza executării silite, ea implică exercitarea contestației la executare propriu-zise, în sensul invocării nulității actelor de executare. Constatând că sentința civilă nr. 182/2002 a fost pronunțată la 15 februarie 2002, iar decesul reclamantului A.C.

a survenit, conform mențiunilor cuprinse în certificatul de moștenitor din 19 martie 2002, la 10 martie 2002, procesul fiind continuat în faza apelului cu moștenitorul acestuia, respectiv B.M.A., instanța de apel a subliniat că orice susțineri privitoare la capacitatea de folosință a reclamantului A.C. trebuiau formulate cu prilejul judecății căilor de atac declarate împotriva sentinței civile nr. 182/2002, pronunțată de Tribunalul București. Din perspectiva întinderii titlului executoriu, sub aspectul titularului dreptului de a cere executarea silită, curtea de apel a reținut că acțiunea formulată de reclamantul A.C. a fost admisă, iar ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță a operat transmisiunea pe cale succesorală a legitimării procesuale active în favoarea moștenitoarei reclamantului inițial, astfel că sub acest aspect nu sunt necesare lămuriri ale hotărârii ce se execută silit.

Cum titlul executoriu este o hotărâre judecătorească ce constituie act autentic și se bucură de prezumția de validitate, iar în cadrul contestației la titlu nu se pot pune în discuție probele care au stat la baza pronunțării ei, curtea de apel a reținut că nu prezintă vreo relevanță în această procedură dacă sentința civilă nr. 182/2002 se întemeiază pe vreo altă hotărâre și dacă aceasta din urmă este susceptibilă de executare silită ori și-a pierdut puterea executorie prin prescripție. Aceasta deoarece sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 a constituit chiar una din probele reținute de tribunal în dovedirea calității de proprietar a reclamantului în Dosarul nr. 5763/2000.

A apreciat instanța de apel că posesia ori detenția exercitate de apelanții-reclamanți asupra imobilului în litigiu, ca și validitatea actelor de proprietate nu pot fi examinate în această procedură, care nu are rolul de a corecta eventuale neregularități de fond sau de formă săvârșite în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei lămurire s-a solicitat. Curtea de apel a înlăturat susținerea conform căreia judecătorul care a pronunțat sentința apelată era incompatibil, constatând că judecătorul care a pronunțat sentința civilă nr. 328/2011 pronunțase anterior o sentință de dezînvestire, care a fost casată. Așadar, acesta nu soluționase, în primul ciclu procesual, contestația la titlu, cu atât mai mult cu cât calificase cererea de chemare în judecată drept contestație la executare propriu-zisă.

În acest context, curtea de apel a reținut și că nu a fost dovedită de apelanții-reclamanți încălcarea de către judecătorul fondului a obligației de imparțialitate; de altfel, cererea de recuzare formulată de contestatoarea M.A. la 8 noiembrie 2010 împotriva d-nei judecător I.I. a fost respinsă ca nefondată, iar în apel nu au fost probate aceste susțineri. Împotriva acestei decizii, M.A., M.M., M.T.T. și M.T. au declarat recurs, solicitând casarea ei în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În motivare, recurenții au susținut că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de lege pentru judecarea cauzei în ședință publică, arătând că au fost judecați de o instanță recuzată, iar din încheierea de ședință atacată pe cale separată nu rezultă că apelul ar fi fost susținut în ședință publică.

Au mai arătat recurenții că instanța nu a respectat normele de procedură cu privire la intimata-pârâtă B.A.M., subliniind că aceasta nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu figurează în titlul executor, respectiv sentința nr. 182/2008, nu a fost prezentă niciodată în instanță și nu și-a revendicat nicio calitate, somațiile în dosarul de executare s-au făcut pe numele decedatului A.C., iar încheierea prin care această intimat-pârâtă a fost introdusă în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât calificarea căii de atac putea fi făcută doar de o instanță de recurs, nu de una de apel. Au susținut recurenții că, în acest context, decizia atacată este lovită de nulitate, iar judecătorii care au calificat calea de atac ca fiind apel și au introdus în cauză o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă au dat dovadă de rea-credință.

O altă critică vizează faptul că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de lege privind dezbaterea punctuală a cererii cu care a fost învestită, ceea ce duce la nulitatea ei, subliniind că cele 11 capete de cerere au fost tratate global, cu rea-credință, dar cu scopul evident ca un fals proprietar să nu răspundă alături de executorul judecătoresc pentru ocuparea abuzivă a imobilului în care domiciliază. În final, recurenții au făcut aprecieri cu privire la situația caselor naționalizate și au evocat litigiile în care sunt părți, în contradictoriu cu proprietara imobilului în litigiu. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele: Prima critică este neîntemeiată.

Astfel, recurenții susțin că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de lege pentru judecarea cauzei în ședință publică, arătând că au fost judecați de o instanță recuzată, iar din încheierea de ședință atacată pe cale separată nu rezultă că apelul ar fi fost susținut în ședință publică. Înalta Curte constată însă că cererea de recuzare a fost formulată la termenul din 6 noiembrie 2012, după închiderea dezbaterilor, iar instanța de apel, tocmai în vederea soluționării acestei cereri, a amânat pronunțarea la 13 noiembrie 2012 și, ulterior, la 20 noiembrie 2012. Cum prin încheierea din 14 noiembrie 2012 cererea de recuzare a fost respinsă ca nefondată, nu poate fi primită critica recurenților conform cărora decizia recurată a fost pronunțată de un complet al cărui membri erau recuzați.

În ce privește critica vizând faptul că apelul nu a fost susținut în ședință publică, Înalta Curte constată că în încheierea din 6 noiembrie 2012, când au avut loc dezbaterile în apel, s-a consemnat că apelanta-reclamantă M.A. a declarat că nu înțelege să pună concluzii asupra cererii de apel, întrucât a declarat recurs împotriva măsurii de respingere a cererii de suspendare a judecății și că, în mod normal, instanța trebuia să rămână în pronunțare asupra cererii de suspendare și să se pronunțe prin încheiere. Prin urmare, critica sus-menționată se dovedește a fi nefondată, de vreme ce instanța i-a acordat cuvântul apelantei asupra apelului, dar aceasta a declarat că nu înțelege să își exercite acest drept.

Înalta Curte reamintește părților că legea acordă părților multiple drepturi procedurale, însă le impune și anumite îndatoriri procesuale, printre care acelea de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului și de a-și exercita drepturile procedurale cu bună credință. Recurenții invocă nesusținerea apelului în ședință publică, deși această împrejurare a fost rezultatul voinței lor. Or nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, astfel cum reiese din dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ. Și critica conform căreia instanța nu a respectat normele de procedură cu privire la intimata-pârâtă B.A.M. se dovedește a fi neîntemeiată. Recurenții susțin că intimata-pârâtă B.A.M.

nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu figurează în titlul executor, respectiv sentința nr. 182/2008, nu a fost prezentă niciodată în instanță și nu și-a revendicat nicio calitate, somațiile în dosarul de executare s-au făcut pe numele decedatului A.C., iar încheierea prin care aceasta a fost introdusă în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât calificarea căii de atac putea fi făcută doar de o instanță de recurs, nu de una de apel. Înalta Curte constată însă că această intimată a fost introdusă în cauză față de împrejurarea că la dosarul primei instanțe se află un certificat de moștenitor legal, conform căruia B.A.M. are calitatea de moștenitor a intimatului A.C., decedat. Or, drepturile și obligațiile procedurale pot fi transmise în cursul procesului, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calității procesuale.

Astfel, în cazul persoanelor fizice transmisiunea legală se realizează pe calea succesiunii, moștenitorii preluând poziția procesuală a autorului lor. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a procedat la introducerea în cauză și la citarea moștenitorului intimatului A.C., decedat. În ceea ce privește critica vizând faptul că hotărârea atacată este lovită de nulitate, întrucât calificarea căii de atac putea fi făcută doar de o instanță de recurs, nu de una de apel, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care presupune încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat faptul că recurenții nu indică textul legal care impune măsura calificării căii de atac ca fiind apelul exclusiv de o instanță de recurs, susținerea având acest obiect fiind astfel fără temei legal.

În plus, trebuie reținut că, în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod. Vătămarea nu trebuie însă confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menționat de asemenea că vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă, care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenței acesteia este lăsată la aprecierea instanței.

Or, în cauză, chiar plecând de la ipoteza propusă de recurenți, nu se poate reține că acestora li s-a produs o vătămare, de vreme ce, în speță, hotărârea primei instanțe era supusă apelului, iar mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele produse sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine. Mai mult decât atât, nu se poate reține că prin acordarea unei căi de atac li s-ar fi putut produce părților o vătămare, o astfel de problemă putând fi pusă mai degrabă în cazul suprimării unei căi de atac.

Înalta Curte constată că și critica vizând faptul că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de lege privind dezbaterea punctuală a cererii cu care a fost învestită, constând în tratarea globală și cu rea-credință a celor 11 capete de cerere, este nefondată. Prealabil, trebuie subliniat faptul că, deși recurenții au dezvoltat sus-menționata critică subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aceasta poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin prisma căruia va fi verificată. Astfel, în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va porni de la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod, conform cărora hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni obligatorii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Această concluzie se impune deoarece numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie și atașată de circumstanțele cauzei, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar. Însă, Înalta Curte constată că decizia curții de apel îndeplinește aceste cerințe.

Astfel, prin decizia atacată, instanța de apel a examinat susținerile apelanților, arătând care sunt motivele pentru care apărările care privesc nulitatea actelor de executare (procesul-verbal din 18 septembrie 2008), existența, modalitatea de întocmire și de comunicare a acestora, întocmirea și conținutul dosarului de executare ori procedura de încuviințare a executării silite exced naturii juridice a contestației la titlu, iar susținerile vizând lipsa capacității de folosință a creditorului și faptul că hotărârea judecătorească ce se execută nu are la bază un titlu de proprietate nu privesc lămurirea, întinderea și aplicarea titlului executoriu, pentru a putea fi examinate.

Totodată, curtea de apel a arătat că posesia ori detenția exercitate de apelanții-reclamanți asupra imobilului în litigiu, ca și validitatea actelor de proprietate nu pot fi examinate în contestația la titlu, care nu are rolul de a corecta eventuale neregularități de fond sau de formă săvârșite în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei lămurire s-a solicitat și a înlăturat susținerea conform căreia judecătorul care a pronunțat sentința apelată era incompatibil. Astfel, față de cele reținute în precedent, se poate afirma că decizia atacată este dată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia atacată se dovedește a fi legală, motivele de recurs invocate nejustificând casarea sau modificarea sa, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți M.A., M.M., M.T.T. și M.T. împotriva deciziei civile nr. 416A din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2015.