ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1849/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1849/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

contestația la executare înregistrată la 30 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, contestatorii M.T., M.A., M.T.T. și M.M. au solicitat,

în contradictoriu cu intimații A.C., Societatea Civilă de Executori Judecătorești

„A. și C.” și A.I., constatarea nulității procesului-verbal din 18 septembrie 2008,

întocmit de executorul judecătoresc A.I., precum și a împrejurării că titlul executoriu

(sentința civilă nr. 182/2002) nu are la baza niciun titlu de proprietate pentru

apartamentul situat în imobilul din București, str. E.P., sector 1.

Prin sentința civilă nr. 1576 din 4 noiembrie

2008, Tribunalul București, secția a IIl-a civilă, a admis excepția necompetenței

sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

sectorului I București.

Împotriva acestei sentinței, contestatorii

au declarat recurs, arătând că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 400

alin. (2) C. proc. civ., care atrag competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Prin decizia civilă nr. 959 din 21

iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul, a

casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București,

reținând că cererea formulată vizează titlul executoriu, respectiv sentința civilă

nr. 1576/2008, fiind astfel incidente dispozițiile art. 400 alin. (2) teza I C.

proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat la 9 iulie 2010

pe rolul Tribunalul București, secția a lll-a civilă, care prin sentința civilă

nr. 328 din 1 martie 2011 a respins ca neîntemeiată contestația la titlu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că prin sentința civilă nr. 182 din 15 februarie 2002, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților,

a admis acțiunea formulată de reclamantul A.C. în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului București, M.T., M.A., M.T.-fiu și M.M. și a obligat pârâții să lase

reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București,

str. E.P., sector 1.

Totodată, a reținut că prin cererea formulată

contestatorii, au formulat critici împotriva titlului executoriu reprezentat de

sentința civilă nr. 182/2002, arătând că acest titlu nu are la bază niciun titlu

de proprietate asupra imobilului și că de fapt acest titlu se bazează pe o altă

hotărâre judecătorească, anume nr. 10345/1996.

De asemenea, contestatorii au arătat că

sunt detentorii/posesorii imobilului ce face obiectul titlului executoriu de 17

ani și că nu Ie-a fost tulburată posesia niciodată de adevăratul proprietar.

În continuare, constatând că motivele invocate

de contestatori se referă la chestiuni de fond care au fost deja cercetate, atât

cu ocazia constituirii titlului executoriu, cât și cu ocazia exercitării căilor

de atac, a subliniat că, potrivit art. 399 teza a II-a și art. 400 alin. (2) teza

I C. proc. civ., se pot formula cereri privind înțelesul, întinderea și aplicarea

titlului executor, dar nu se poate pune din nou în discuție fondul cauzei, ca o

consacrare a principiului lucrului judecat statuat de art. 1202 C. civ.

Referitor la celelalte motive ale contestației,

care vizează nulitatea procesului verbal din 18 septembrie 2008 întocmit de executorul

A.I., prescripția punerii în executare a titlului executori, lipsa cererii de executare,

lipsa dovezii de mandatar sau reprezentant al reclamantului A.C., cât și cele referitoare

la persoana acestuia (dacă este sau nu decedat), tribunalul a constatat că aceste

motive vizează de fapt contestația la executare propriu-zisă, consacrată de

art. 399 alin. (1) teza I C. proc. civ., iar nu contestația la titlu, reglementată

de art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Or, prin decizia civilă nr. 959

din 21 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat obiectul

cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca fiind contestație

la titlu.

Împotriva acestei sentințe, contestatoarea

M.A., în nume personal și în calitate de reprezentant convențional al contestatorilor

M.T., M.T.T. și M.M. a declarat recurs, solicitând casarea ei, iar pe fond admiterea

contestației astfel cum a fost formulată.

În ședința publică din 3 mai 2011, Curtea

de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

s-a considerat legal învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței

civile nr. 328/2011, aspect care a fost contestat de către titulara căii de atac,

aceasta susținând că recalificarea nu s-a făcut procedural, în sensul că dosarul

a fost repartizat unui complet de apel, deși exercitase recurs.

Cu referire la calificarea și înregistrarea

căii de atac, curtea de apel a reținut că, potrivit art. 95 din Regulamentul de

ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005

a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificat, repartizarea

cauzelor se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, prin programul ECRIS

sau prin metoda sistemului ciclic, dacă repartizarea în sistem informatic nu se

poate realiza din motive obiective, o singură dată.

Așadar, eventualele erori săvârșite cu

prilejul înregistrării cauzei, cum ar fi aceea că dosarul a fost repartizat unui

complet de apel, deși în cauză partea a înțeles să declare recurs, în condițiile

în care pentru ziua în care a fost acordat primul termen de judecată există configurat

complet atât pentru apel, cât și pentru recurs, nu conduce la efectuarea unei alte

repartizări aleatorii a cauzei, cu atât mai mult cu cât, din perspectiva instanței,

calea de atac pe care potrivit legii o pot exercita contestatorii este apelul, iar

nu recursul.

Astfel, curtea de apel a reținut că prin

decizia civilă nr. 959R din 21 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, obiectul cererii de chemare în judecată a fost calificat drept

contestație la titlu, titlul executoriu fiind reprezentat de sentința civilă

nr. 182/2002, pronunțată de Tribunalul București.

Potrivit dispozițiilor art. 402 alin.

(3) C. proc. civ., hotărârea prin care s-a soluționat contestația privind înțelesul,

întinderea și aplicarea titlului executoriu este supusă acelorași căi de atac ca

și hotărârea ce se execută.

Or, potrivit deciziei nr. 231 din 24

martie 2008, sentința civilă nr. 182/2002, pronunțată de Tribunalul București a

fost atacată de pârâți cu apel, care a fost respins ca nefondat.

Având în vedere aceste considerente, curtea

de apel a apreciat calea de atac declarată în această fază procesuală ca fiind apel,

iar dosarul a fost repartizat aleatoriu, conform principiului care guvernează criteriile

de a alocare a completelor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 416A din 20 noiembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului

București la 30 septembrie 2008, contestatorii au învestit instanța cu soluționarea

unei contestații la executare care inițial a fost calificată ca o contestație la

executare propriu-zisă, dispunându-se declinarea competenței în favoarea instanței

de executare, respectiv Judecătoria sectorului 1 București.

Cu prilejul exercitării recursului împotriva

sentinței civile nr. 1576 din 4 noiembrie 2008, prin care Tribunalul București și-a

declinat competența în favoarea instanței de executare, față de precizările recurentei-contestatoare

M.A. în sensul că a formulat contestație în primul rând împotriva titlului executoriu

reprezentat de sentința civilă nr. 182/2002, pronunțată de Tribunalul București,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat obiectul cererii de

chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca fiind contestație la titlu,

care, potrivit art. 400 alin. (2) teza I C. proc. civ., se introduce la instanța

care a pronunțat hotărârea ce se cere a fi lămurită, în speță Tribunalul București.

Prin urmare, în mod corect, cu prilejul

rejudecării, tribunalul s-a considerat legal învestit cu soluționarea unei contestații

la titlu și s-a raportat în examinarea acesteia la criticile care pot fi subsumate

acestui mijloc procesual.

A mai reținut curtea de apel că, potrivit

art. 399 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în cadrul contestației la executare

propriu-zise sau la titlu, atunci când titlul executoriu emană de la o instanță

judecătorească, nu se pot formula apărări de fond împotriva acestuia.

De asemenea, curtea de apel a reținut că

cele două proceduri reglementate de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. sunt distincte,

în sensul că pot fi utilizate pentru motive diferite și atrag competențe distincte

de soluționare, astfel că ele nu pot fi utilizate concomitent în cadrul aceluiași

dosar nici atunci când instanța de executare este chiar instanța care a pronunțat

hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu.

Totodată, având în vedere decizia instanței

de recurs, pronunțată în cauză, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente

dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în sensul că nu a operat prorogarea de competență

a tribunalului cu privire la contestația la executare propriu-zisă.

Astfel, a reținut că, deși în practicaua

deciziei nr. 959R din 21 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a consemnat declarația recurentei-contestatoare în sensul că „totodată

a contestat și actele de executare, ca o consecință a nulității titlului ce a fost

pus în executare”, instanța de recurs, statuând cu privire la competența de soluționare

în primă instanță a cauzei a avut în vedere în mod exclusiv calificarea contestației

drept contestație la titlu.

În consecință, exced naturii juridice a

acestei forme de contestație la executare apărările care privesc nulitatea actelor

de executare (procesul-verbal din 18 septembrie 2008), existența, modalitatea de

întocmire și de comunicare a acestora, întocmirea și conținutul dosarului de executare

ori procedura de încuviințare a executării silite. Pentru aceleași considerente,

nu se impunea nici atașarea dosarului de executare.

A apreciat curtea de apel că aceste susțineri

ale apelanților-reclamanți puteau fi analizate în cadrul unei contestații la executare

propriu-zise, reglementate de dispozițiile art. 399 alin. (1) teza I și alin.

(2

1

)

C. proc. civ., contestație care atrăgea competența prevăzută

de art. 400 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a instanței de executare. Or, reclamanții

au recurat sentința prin care contestația fusese declinată în favoarea instanței

de executare tocmai în considerarea calificării ei drept contestație la executare

propriu-zisă, iar recursul a fost admis, cererea de sesizare a instanței fiind calificată

drept contestație la titlu.

În ceea ce privește susținerile conform

cărora hotărârea judecătorească ce se execută nu se întemeiază pe un titlu de proprietate

și se bazează, la rândul său, pe sentința civilă nr. 10345/1996, care și-a pierdut

puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripție, conform art. 405

alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a reținut că în cadrul contestației la titlu

se pot examina acele susțineri care privesc lămurirea, întinderea și aplicarea titlului

executoriu în raport de elementele pe care instanța care a pronunțat hotărârea judecătorească

ce constituie titlul executoriu Ie-a cunoscut la data pronunțării.

Or, lipsa capacității de folosință a creditorului,

susținută de apelanții-reclamanți, nu se încadrează în limitele de lămurire a hotărârii

și aceasta deoarece, în măsura în care se invocă lipsa capacității de folosință

a uneia dintre părți la data judecății care s-a finalizat cu hotărârea ce se execută

silit, această critică putea fi valorificată în căile de atac de reformare, în etapa

judecății, iar dacă se invocă această excepție în faza executării silite, ea implică

exercitarea contestației la executare propriu-zise, în sensul invocării nulității

actelor de executare.

Constatând că sentința civilă nr. 182/2002

a fost pronunțată la 15 februarie 2002, iar decesul reclamantului A.C. a survenit,

conform mențiunilor cuprinse în certificatul de moștenitor din 19 martie 2002, la

10 martie 2002, procesul fiind continuat în faza apelului cu moștenitorul acestuia,

respectiv B.M.A., instanța de apel a subliniat că orice susțineri privitoare la

capacitatea de folosință a reclamantului A.C. trebuiau formulate cu prilejul judecății

căilor de atac declarate împotriva sentinței civile nr. 182/2002, pronunțată de

Tribunalul București.

Din perspectiva întinderii titlului executoriu,

sub aspectul titularului dreptului de a cere executarea silită, curtea de apel a

reținut că acțiunea formulată de reclamantul A.C. a fost admisă, iar ulterior pronunțării

hotărârii de primă instanță a operat transmisiunea pe cale succesorală a legitimării

procesuale active în favoarea moștenitoarei reclamantului inițial, astfel că sub

acest aspect nu sunt necesare lămuriri ale hotărârii ce se execută silit.

Cum titlul executoriu este o hotărâre judecătorească

ce constituie act autentic și se bucură de prezumția de validitate, iar în cadrul

contestației la titlu nu se pot pune în discuție probele care au stat la baza pronunțării

ei, curtea de apel a reținut că nu prezintă vreo relevanță în această procedură

dacă sentința civilă nr. 182/2002 se întemeiază pe vreo altă hotărâre și dacă aceasta

din urmă este susceptibilă de executare silită ori și-a pierdut puterea executorie

prin prescripție. Aceasta deoarece sentința civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996

a constituit chiar una din probele reținute de tribunal în dovedirea calității de

proprietar a reclamantului în Dosarul nr. 5763/2000.

A apreciat instanța de apel că posesia

ori detenția exercitate de apelanții-reclamanți asupra imobilului în litigiu, ca

și validitatea actelor de proprietate nu pot fi examinate în această procedură,

care nu are rolul de a corecta eventuale neregularități de fond sau de formă săvârșite

în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei lămurire s-a solicitat.

Curtea de apel a înlăturat susținerea conform

căreia judecătorul care a pronunțat sentința apelată era incompatibil, constatând

că judecătorul care a pronunțat sentința civilă nr. 328/2011 pronunțase anterior

o sentință de dezînvestire, care a fost casată. Așadar, acesta nu soluționase, în

primul ciclu procesual, contestația la titlu, cu atât mai mult cu cât calificase

cererea de chemare în judecată drept contestație la executare propriu-zisă.

În acest context, curtea de apel a reținut

și că nu a fost dovedită de apelanții-reclamanți încălcarea de către judecătorul

fondului a obligației de imparțialitate; de altfel, cererea de recuzare formulată

de contestatoarea M.A. la 8 noiembrie 2010 împotriva d-nei judecător I.I. a fost

respinsă ca nefondată, iar în apel nu au fost probate aceste susțineri.

Împotriva acestei decizii, M.A., M.M.,

M.T.T. și M.T. au declarat recurs, solicitând casarea ei în temeiul art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

În motivare, recurenții au susținut că

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de lege pentru judecarea cauzei

în ședință publică, arătând că au fost judecați de o instanță recuzată, iar din

încheierea de ședință atacată pe cale separată nu rezultă că apelul ar fi fost susținut

în ședință publică.

Au mai arătat recurenții că instanța nu

a respectat normele de procedură cu privire la intimata-pârâtă B.A.M., subliniind

că aceasta nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu figurează în titlul executor,

respectiv sentința nr. 182/2008, nu a fost prezentă niciodată în instanță și nu

și-a revendicat nicio calitate, somațiile în dosarul de executare s-au făcut pe

numele decedatului A.C., iar încheierea prin care această intimat-pârâtă a fost

introdusă în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât calificarea căii de

atac putea fi făcută doar de o instanță de recurs, nu de una de apel.

Au susținut recurenții că, în acest context,

decizia atacată este lovită de nulitate, iar judecătorii care au calificat calea

de atac ca fiind apel și au introdus în cauză o persoană lipsită de calitate procesuală

pasivă au dat dovadă de rea-credință.

O altă critică vizează faptul că instanța

a încălcat formele de procedură prevăzute de lege privind dezbaterea punctuală a

cererii cu care a fost învestită, ceea ce duce la nulitatea ei, subliniind că cele

11 capete de cerere au fost tratate global, cu rea-credință, dar cu scopul evident

ca un fals proprietar să nu răspundă alături de executorul judecătoresc pentru ocuparea

abuzivă a imobilului în care domiciliază.

În final, recurenții au făcut aprecieri

cu privire la situația caselor naționalizate și au evocat litigiile în care sunt

părți, în contradictoriu cu proprietara imobilului în litigiu.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor

de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prima critică este neîntemeiată.

Astfel, recurenții susțin că instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute de lege pentru judecarea cauzei în ședință

publică, arătând că au fost judecați de o instanță recuzată, iar din încheierea

de ședință atacată pe cale separată nu rezultă că apelul ar fi fost susținut în

ședință publică.

Înalta Curte constată însă că cererea de

recuzare a fost formulată la termenul din 6 noiembrie 2012, după închiderea dezbaterilor,

iar instanța de apel, tocmai în vederea soluționării acestei cereri, a amânat pronunțarea

la 13 noiembrie 2012 și, ulterior, la 20 noiembrie 2012.

Cum prin încheierea din 14 noiembrie 2012

cererea de recuzare a fost respinsă ca nefondată, nu poate fi primită critica recurenților

conform cărora decizia recurată a fost pronunțată de un complet al cărui membri

erau recuzați.

În ce privește critica vizând faptul că

apelul nu a fost susținut în ședință publică, Înalta Curte constată că în încheierea

din 6 noiembrie 2012, când au avut loc dezbaterile în apel, s-a consemnat că apelanta-reclamantă

M.A. a declarat că nu înțelege să pună concluzii asupra cererii de apel, întrucât

a declarat recurs împotriva măsurii de respingere a cererii de suspendare a judecății

și că, în mod normal, instanța trebuia să rămână în pronunțare asupra cererii de

suspendare și să se pronunțe prin încheiere.

Prin urmare, critica sus-menționată se

dovedește a fi nefondată, de vreme ce instanța i-a acordat cuvântul apelantei asupra

apelului, dar aceasta a declarat că nu înțelege să își exercite acest drept.

Înalta Curte reamintește părților că legea

acordă părților multiple drepturi procedurale, însă le impune și anumite îndatoriri

procesuale, printre care acelea de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului

și de a-și exercita drepturile procedurale cu bună credință.

Recurenții invocă nesusținerea apelului

în ședință publică, deși această împrejurare a fost rezultatul voinței lor. Or nimeni

nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, astfel cum reiese

din dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.

Și critica conform căreia instanța nu a

respectat normele de procedură cu privire la intimata-pârâtă B.A.M. se dovedește

a fi neîntemeiată.

Recurenții susțin că intimata-pârâtă B.A.M.

nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu figurează în titlul executor, respectiv

sentința nr. 182/2008, nu a fost prezentă niciodată în instanță și nu și-a revendicat

nicio calitate, somațiile în dosarul de executare s-au făcut pe numele decedatului

A.C., iar încheierea prin care aceasta a fost introdusă în cauză este lovită de

nulitate absolută, întrucât calificarea căii de atac putea fi făcută doar de o instanță

de recurs, nu de una de apel.

Înalta Curte constată însă că această intimată

a fost introdusă în cauză față de împrejurarea că la dosarul primei instanțe se

află un certificat de moștenitor legal, conform căruia B.A.M. are calitatea de moștenitor

a intimatului A.C., decedat.

Or, drepturile și obligațiile procedurale

pot fi transmise în cursul procesului, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calității

procesuale.

Astfel, în cazul persoanelor fizice transmisiunea

legală se realizează pe calea succesiunii, moștenitorii preluând poziția procesuală

a autorului lor.

Prin urmare, în mod corect instanța de

apel a procedat la introducerea în cauză și la citarea moștenitorului intimatului

A.C., decedat.

În ceea ce privește critica vizând faptul

că hotărârea atacată este lovită de nulitate, întrucât calificarea căii de atac

putea fi făcută doar de o instanță de recurs, nu de una de apel, critică subsumată

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care presupune încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din

același cod, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat

faptul că recurenții nu indică textul legal care impune măsura calificării căii

de atac ca fiind apelul exclusiv de o instanță de recurs, susținerea având acest

obiect fiind astfel fără temei legal.

În plus, trebuie reținut că, în conformitate

cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu operează în mod automat,

ci numai în măsura în care i s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată

în alt mod.

Vătămarea nu trebuie însă confundată cu

interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit

de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma

unui prejudiciu. Trebuie menționat de asemenea că vătămarea nu se reduce strict

la un prejudiciu material, având o sferă mai largă, care include orice prejudiciu

în sens procesual, iar constatarea existenței acesteia este lăsată la aprecierea

instanței.

Or, în cauză, chiar plecând de la ipoteza

propusă de recurenți, nu se poate reține că acestora li s-a produs o vătămare, de

vreme ce, în speță, hotărârea primei instanțe era supusă apelului, iar mijloacele

procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele

produse sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare

de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac

și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o

anumită ordine.

Mai mult decât atât, nu se poate reține

că prin acordarea unei căi de atac li s-ar fi putut produce părților o vătămare,

o astfel de problemă putând fi pusă mai degrabă în cazul suprimării unei căi de

atac.

Înalta Curte constată că și critica vizând

faptul că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de lege privind dezbaterea

punctuală a cererii cu care a fost învestită, constând în tratarea globală și cu

rea-credință a celor 11 capete de cerere, este nefondată.

Prealabil, trebuie subliniat faptul că,

deși recurenții au dezvoltat sus-menționata critică subsumat motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aceasta poate fi circumscrisă motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin prisma căruia va

fi verificată.

Astfel, în analiza motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va porni de la prevederile

art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod, conform cărora hotărârea se dă în numele

legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni obligatorii, motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă

ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu

înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea

lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze

soluția.

Această concluzie se impune deoarece numai

printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie și atașată de circumstanțele

cauzei, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul

și se poate efectua controlul judiciar.

Însă, Înalta Curte constată că decizia

curții de apel îndeplinește aceste cerințe.

Astfel, prin decizia atacată, instanța

de apel a examinat susținerile apelanților, arătând care sunt motivele pentru care

apărările care privesc nulitatea actelor de executare (procesul-verbal din 18 septembrie

2008), existența, modalitatea de întocmire și de comunicare a acestora, întocmirea

și conținutul dosarului de executare ori procedura de încuviințare a executării

silite exced naturii juridice a contestației la titlu, iar susținerile vizând lipsa

capacității de folosință a creditorului și faptul că hotărârea judecătorească ce

se execută nu are la bază un titlu de proprietate nu privesc lămurirea, întinderea

și aplicarea titlului executoriu, pentru a putea fi examinate.

Totodată, curtea de apel a arătat că posesia

ori detenția exercitate de apelanții-reclamanți asupra imobilului în litigiu, ca

și validitatea actelor de proprietate nu pot fi examinate în contestația la titlu,

care nu are rolul de a corecta eventuale neregularități de fond sau de formă săvârșite

în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei lămurire s-a solicitat și a

înlăturat susținerea conform căreia judecătorul care a pronunțat sentința apelată

era incompatibil.

Astfel, față de cele reținute în precedent,

se poate afirma că decizia atacată este dată cu respectarea dispozițiilor art. 261

alin. (1) C. proc. civ., motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și

atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele expuse mai

sus, decizia atacată se dovedește a fi legală, motivele de recurs invocate nejustificând

casarea sau modificarea sa, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a ll-a

C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenții-reclamanți M.A., M.M., M.T.T. și M.T. împotriva deciziei civile

nr. 416A din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22

septembrie 2015.