ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1523/2017

HOTĂRÂRE

20.10.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1523/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând obligarea acestuia la: plata diferenței de drepturi salariale (salariul lunar în valută) începând cu data de 31 iulie 2012 și până la încheierea misiunii internaționale, respectiv 31 iulie 2016, reprezentând diferența dintre drepturile cuvenite calculate corect în funcție de coeficientul de ierarhizare 4,20 prevăzut în normele juridice active la data plecării în misiunea internațională, respectiv în anexa V capitolul V din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice coroborat cu prevederile anexei nr. 5 la H.G. nr. 172/2003 și H.G. nr. 22/2004 privind trimiterea în misiune permanentă în străinătate a personalului MApN și drepturile salariale primite efectiv; plata diferenței de drepturi în valută reprezentând diferența dintre indemnizația lunară în valută pentru soția B., aflată în întreținere în străinătate, cuvenită pentru perioada 15 august 2012 - 31 iulie 2016 și pentru fiul minor C., precum și pentru fiica minoră D.; plata indemnizației de 25% din salariul în valută pentru exercitarea atribuțiilor suplimentare postului internațional încadrat, respectiv pentru exercitarea atribuțiilor de certificare a tuturor documentelor pentru "bun de plată", conform OMFP nr. 1792/2002 pentru perioada 31 iulie 2012 - 30 iunie 2013.

Pârâtul Ministerul Apărării Naționale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ motivată de faptul că reclamantul este cadru militar în activitate, categorie profesională al cărei statut este reglementat de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, și nu funcționar public pentru a fi incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999.

A mai invocat pârâtul excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și prescripția dreptului la acțiune. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 721/CA din 13 aprilie 2017 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal, cu consecința declinării acțiunii în favoarea secției I Civilă - litigii de muncă a Tribunalului Constanța, reținându-se că reclamantul are calitatea de cadru militar în structurile M.Ap. N., iar potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

S-a avut în vedere că, astfel cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, aceștia nu sunt funcționari publici, raportul dedus prezentei judecăți nu implică exercițiul autorității publice, iar în cauză nu se contestă refuzul de emitere a unui act administrativ pentru ca eventualele litigii cu angajatorul să fie soluționate de instanțele de contencios administrativ.

În lipsa unor norme speciale de natura celor cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițiștilor, care îi califica pe aceștia drept funcționarii publici cu statut special și cărora li se aplică jurisdicția administrativă în litigiile decurgând din raportul de serviciu, militarii sunt supuși, în ceea ce privește drepturile bănești pretinse, jurisdicției instanțelor de drept comun în materia litigiilor de muncă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I Civile a Tribunalului Constanța la data de 12 mai 2017 sub nr. x/2017.

Examinând cu prioritate excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu la termenul din 14 iunie 2017, în temeiul art. 131 C. proc. civ., Tribunalul Constanța, secția I civilă a găsit-o întemeiată iar, prin sentința nr. 1318 din 14 iunie 2017 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța.

A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În pronunțarea acestei hotărâri instanța a reținut că dispozițiile art. 269 din Codul Muncii trebuie interpretate, din punct de vedere procesual, în sensul că prin domiciliu se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește și muncește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu, așa cum rezultă din conținutul art. 155 și urm. din C. proc. civ., este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului lor la apărare.

În speță, s-a arătat, potrivit copiei de pe cartea de identitate atașate la f.24 din dosarul înregistrat inițial la secția de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe, că domiciliul legal al reclamantului este în municipiul Constanța, b-dul x nr. 307, jud. Constanța, dar că în prezent acesta are stabilită în mod legal reședința în mun. București, str. x, până la data de 16 august 2017.

Astfel învestit Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin sentința nr. 5672 din 5 septembrie 2017 a admis excepția necompetenței teritoriale a instantei.

A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

A constatat ivit conflictul negativ de competență.

În baza art. 134 din C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea prezentei cauze catre Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei hotărâri instanța a făcut aplicarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii și a art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, constatând că domiciliul reclamantului, conform actului de identitate este în Municipiul Constanța, județul Constanța, noțiunile de domiciliu și reședință fiind distincte și în planul efectelor juridice pe care le produc.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea conflcitului negativ de competență în temeiul art. 135 C. proc. civ., constată că Tribunalul Constanța este instanța competentă teritorial în soluționarea pricinii pentru motivele ce se vor arăta.

În stabilirea instanței competente teritorial sunt relevante dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2010 și cele ale art. 116 C. proc. civ.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința.

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Potrivit art. 116 C. proc. civ. reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Coroborând evocatele dispoziții legale, se constată că Tribunalul Constanța a fost legal învestit, reclamantul sesizând instanța în circumscripția căreia își are domiciliul și nu pe cea corespunzătoare reședinței sale, opțiunea astfel exprimată fiind în acord cu legea.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte stabilește că Tribunalul Constanța este instanța competentă teritorial în soluționarea pricinii.