ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 102 din 18 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5361/2/2013, s-a dispus, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (Legea nr. 15/1968 modif.) în infracțiunea prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 pct. 2 lit. b) din același cod și condamnarea. inculpatei T.S.A. la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în varianta agravată.

Totodată, față de inculpată s-a făcut aplicarea art. 65 alin. (1) și art. 66 lit. a) și b) C. pen.

De asemenea, inculpata a fost obligată la plata sumei de 36.000 lei cu titlu de despăgubiri civile și la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă D.C.

În final, inculpata a fost obligată la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere că prin rechizitoriul din data de 29 iulie 2013, emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 711/P/2012, înregistrat pe rolul Curții de apel la data de 31 iulie 2013 sub nr. 5361/2/2013, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatei T.S.A., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

În motivarea acrului de sesizare a instanței s-a reținut că, prin plângerea formulată la data de 30 august 2011, partea civilă D.C. a sesizat organele de urmărire penală arătând că, prin folosirea de manopere frauduloase, a fost determinat de inculpata T.S.A. să-i acorde la 08 martie 2010 un împrumut în sumă de 36.000 lei, a cărui restituire a fost garantată cu imobilul situat în București, sector 6, despre care a afirmat că este proprietatea sa, punându-i la dispoziție copii ale titlului de proprietate și ale cărții de identitate, aspect nereal, fiind astfel prejudiciat, motiv pentru care a solicitat efectuarea de cercetări față de inculpată sub aspectul săvârșirii iirfracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 C. pen.

În fapt, partea civilă D.C. a cunoscut-o pe inculpata T.S.A. în cursul anului 2001, prin intermediul unui prieten comun, iar ulterior relația a evoluat devenind prieteni de familie, împrejurare în care i-a solicitat și acordat, cu titlu de împrumut, diferite sume de bani, pe care inculpata i le-a restituit.

În aceste condiții, având în vedere relația de încredere care s-a creat și cunoscând că inculpata T.S.A. este avocat, la începutul anului 2010, la insistențele acesteia, partea civilă D.C. a fost de acord să-i dea cu titlu de împrumut suma de 36.000 lei pentru o perioadă de un an.

În timpul discuțiilor purtate, premergătoare redactării contractului de împrumut, inculpata T.S.A., pentru a-l convinge pe D.C. să-i acorde împrumutul și pentru a-i demonstra că este solvabilă, i-a prezentat un act de vânzare-cumpărare din care rezulta că este proprietara unui imobil (garsonieră), situat în București, sector 6, imobil ce urma să constituie garanție pentru restituirea sumei împrumutate. în realitate, inculpata T.S.A. nu mai era proprietara acestui imobil din anul 1994 însă nu a prezentat această împrejurare părții vătămate D.C.

În realizarea intenției frauduloase, pentru a evita formalitățile necesare unei proceduri notariale, inculpata i-a spus lui D.C. că, în calitate de avocat, are posibilitatea legală de a întocmi înscrisuri cu forță probantă, astfel încât a redactat un contract de împrumut pe care l-a atestat prin încheierea din 08 martie 2010.

În cuprinsul acestui contract prin care partea vătămată D.C., în calitate de împrumutător, i-a dat inculpatei T.S.A. suma de 36.000 lei, cu titlu de împrumut, cu obligația de a o restitui la data de 15 martie 2011, fără dobândă, s-a menționat că în vederea garantării restituirii împrumutului este de acord ca garanția imobiliară asupra garsonierei, proprietatea inculpatei (act de vânzare-cump arare a imobilului tip garsonieră, situat în București, sector 6), să nu fie introdusă în circuitul civil, până la data restituirii integrale a împrumutului, punându-i la dispoziție numitului o copie a titlului de proprietate, pe care învinuita a scris, semnat, ștampilat și datat 08 martie 2010, „conform cu originalul".

Cu această ocazie a redactării și semnării contractului de împrumut, inculpata T.S.A. i-a remis, pe lângă un exemplar al respectivului contract, o copie a titlului de proprietate asupra imobilului constituit garanție și o copie a cărții sale de identitate, din care rezulta că are domiciliul la adresa unde se afla imobilul, aspect nereal, întrucât s-a constatat ulterior că din anul 2005, imobilul era folosit de fiul soților A.N. și A.A., proprietarii, în drept, ai apartamentului din București, sector 6.

Pentru a-i crea părții vătămate D.C. convingerea că întreaga'activitate este legală și că, în caz de nerestituire a împrumutului, acesta poate să valorifice garanția, inculpata T.S.A. i-a întocmit și eliberat la data de 08 martie 2010, o factură și o chitanță pentru atestarea actelor de împrumut, în calitate de avocat colaborator, având sediul profesional în București, sector 4.

Ulterior încheierii contractului de împrumut și remiterii sumei de 36.000 lei, parte din acești bani fiind scoși de la B.R.D., de pe un cârd de credit, și primirii unui exemplar al contractului și copiilor înscrisurilor indicate, partea vătămată D.C. a procedat la verificarea garanției imobiliare, constatând că la adresa din București, sector 6, nu locuiește inculpata T.S.A., aceasta fiind în proprietatea altor persoane, aspect rezultat din comunicarea făcută de către organele fiscale ale sectorului 6, București.

Constatând că a fost înșelată, partea vătămată D.C. a încercat să ia legătura cu inculpata T.S.A., aceasta evitându-l, în permanență, reușind să se întâlnească cu învinuita o singură dată, când i-a promis că îi va restitui împrumutul acordat, fapt ce nu s-a realizat nici la termenul indicat în contractul de împrumut și anume, 15 martie 2011 și nici ulterior.

În declarațiile date în faza de urmărire penală, partea vătămată D.C. a confirmat aspectele mai sus menționate și a arătat că a încheiat contractul de împrumut, fiind convinsă că inculpata T.S.A. este proprietara imobilului, aceasta prezentându-i documente în acest sens și nu a mers la un birou notarial pentru redactarea și autentificarea contractului întocmit și achitarea taxelor notariale aferente, învinuita nedispunând de bani, aceasta spunându-i că, în calitate de avocat, poate redacta și atesta un astfel de înscris, indicându-i chiar și niște articole din legea privind activitatea avocaților.

De asemenea, partea vătămată D.C. a declarat că dacă ar fi cunoscut că inculpata T.S.A. nu este proprietara imobilului, nu i-ar fi acordat împrumutul, iar atitudinea ulterioară acesteia i-a întărit convingerea că a fost înșelat, aceasta ascunzându-se în permanență, deși personal a făcut demersuri pentru a-și recupera prejudiciul fiicele din urmă sesizând organele de urmărire penală.

S-a reținut prin rechizitoriu că aspectele menționate în plângerea penală și declarațiile părții vătămate D.C. au fost susținute de înscrisurile depuse de aceasta și de declarațiile. martorilor I.M. și A.N., respectiv din verificările efectuate la O.C.P.I. București- B.C.P.I. - sector 6 din care a rezultat că la 14 iulie 2005

a fost înscrisă proprietatea asupra imobilului situat în București, sector 6, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 12 iulie 2005, emis de B.N.P., "D.M.G.", în favoarea numiților A.N. și A.A.

De altfel, din contractul de vânzare - cumpărare autentificat la data de 12 iulie 2005 de către notarul public D.M.G. a rezultat că A.N., căsătorit cu A.A., a cumpărat imobilul din București, sector 6, de la numitul R.O., care la rândul său l-a dobândit de la O.L.I., care l-a cumpărat de la soții M.A.L și M.M., care au intrat în proprietatea acestuia prin cumpărare de la soții T.S.A. și T.M., în anul 1994, fiind cumpărat de aceștia, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 1993, de la numitul F.G., acest ultim înscris fiind cel folosit de inculpata T.S.A. pentru a demonstra că este proprietar asupra imobilului.

La adresa menționată în cartea de identitate folosită de inculpata T.S.A., în fapt, potrivit declarației martorului A.N., dată în faza de urmărire penală, din anul 2005 locuiește fiul acestuia, imobilul nefiind închiriat vreunei alte persoane.

La rândul său, martorul I.M. a declarat, în faza de urmărire penală, că în contextul unor discuții cu inculpata T.S.A., pe care a angajat-o în calitate de avocat să îl reprezinte într-o cauză civilă, a aflat că este proprietara unei garsoniere în cartierul Drumul Taberei, ulterior auzind de la partea vătămată D.C. că acest imobil, cu care i-a garantat restituirea unui împrumut, nu se află în proprietatea inculpatei, fiind locuit de alte persoane.

Deși citată, în mod repetat, de către organele de urmărire penală în vederea audierii, inculpata T.S.A. nu s-a prezentat, comunicând prin intermediul apărătorului ales, la dosar un înscris olograf intitulat „declarație, datat 15 ianuarie 2013", semnat de aceasta cu mențiunea ,Madrid, Spania", prin care nu a recunoscut comiterea faptei, arătând că paguba produsă părții vătămate D.C. nu este generată de o infracțiune, neavând intenția de a-l înșela pe acesta, ci reprezintă o neexecutare la termen a obligației asumate, act semnat sub presiune și constrângere, iar sancțiunea rezultată este cea prevăzută de C. civ.

Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că întreg probatoriul administrat în cauză dovedește intenția frauduloasă a inculpatei T.S.A., care a indus în eroare partea civilă D.C., prezentându-i ca real faptul că este proprietara imobilului din București, sector 6, punându-i la dispoziție înscrisuri în acest sens, astfel încât având convingerea că cele prezentate sunt reale, că în caz de nerestituire a împrumutului acordat are o garanție, acesta a încheiat contractul de împrumut și a remis numitei suma de 36.000 lei, la 08 martie 2010.

Pentru realizarea inducerii în eroare a părții vătămate D.C., inculpata s-a folosit și de faptul că este avocat și are posibilitatea legală de a redacta și atesta înscrisuri cu forță probatorie, tocmai pentru a eluda procedura notarială, sub pretextul lipsei banilor pentru taxele aferente, procedură care presupunea verificarea proprietății.

În cursul cercetării judecătorești inculpata a fost legal citată la adresele din municipiul București, dar și la cea din străinătate pe care a indicat-o în declarația dată la 15 ianuarie 2013 și atașată la dosarul de urmărire penală, fila 48, dar aceasta s-a sustras de la judecată și nu s-a prezentat în fața instanței.

În cursul cercetării judecătorești a fost audiată partea vătămată D.C. care a arătat că își menține plângerea penală formulată împotriva inculpatei, plângere pe care nu înțelege să o retragă sau să se împace cu inculpata, motivând că aceasta l-a indus în eroare, folosindu-se de calitatea sa de avocat și prezentându-i un înscris prin care a dovedit, în mod nereal, că era proprietara unui imobil (garsonieră) și astfel a încheiat contractul de împrumut prin care i-a dat suma de 36.000 lei, sumă pe care pretinde ca inculpata să fie obligată sa i-o achite.

Totodată, au fost audiați martorii I.M. și A.N. care și-au menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale și au mai arătat că, în prezent, nu reiese unde locuiește inculpata care, a susținut ultimul martor, nu a locuit în garsoniera pe care a prezentat-o părții vătămate ca fiind proprietatea sa.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză,

în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, Curtea de apel a constatat că inculpata a indus-o în eroare pe partea vătămată, folosindu-se de calitatea de avocat și arătându-i un înscris ca să-i dovedească că este proprietara unei garsoniere, împrejurare necorespunzătoare realității, determinând-o astfel să încheie un contract de împrumut pe care l-a și atestat în calitate de avocat, cauzându-i astfel un prejudiciu de 36.000 lei, sumă cu care partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză, înainte de citirea actului de sesizare a instanței, apreciind că fapta descrisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

În raport cu data comiterii faptei, 08 martie 2010, dar și eu data soluționării în primă instanță a cauzei s-a constată că a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind N.C.P., lege care este mai favorabilă și care a fost aplicată, întrucât infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani (art. 215 alin. (1), (2) și (3) vechiul C. pen. prevedea pedeapsa de la 3 la 15 ani). Prin urmare, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen. și în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de.art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În raport de persoana inculpatei și împrejurările în care a săvârșit infracțiunea de înșelăciune, profitând și de lipsa de vigilență a părții vătămate care nu a verificat anterior încheierii contractului de împrumut, toată susținerea acesteia, s-a apreciat că se justifică reținerea circumstanței atenuante prev. de art. 75 pct. 2 lit. b) C. pen. în favoarea inculpatei, căreia i s-a dat eficiență juridică corespunzătoare, prin reducerea cuantumului pedepsei.aplicate sub minimul special.

În raport de. aceste criterii și de persoana inculpatei care s-a sustras de.la urmărirea penală și de la cercetarea judecătorească s-a apreciat că se impune ca pedeapsa aplicată să fie executată în regim de detenție, întrucât nu se poate dispune o pedeapsă neprivativă de libertate, atâta timp cât inculpata nu și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prev, de art. 66 lit. a) și b) C. pen. și s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de

36.000 lei către partea civilă cu titlu de despăgubiri civile și la plata sumei de 1.000 lei către aceasta cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva sentinței penale nr. 102 din 18 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5361/2/2013 au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpata T.S.A.

Prin motivele scrise de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat nelegalitatea hotărârii pronunțate sub aspectul neaplicării, alături de pedeapsa închisorii, a pedepsei complementare constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. în susținerea acestei critici s-a învederat că inculpata a fost condamnată potrivit art. 244 alin. (1) și alin. (2) din N.C.P., situație în care, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, în care se stipulează că în cazul succesiunii de legi intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă.

Prin urmare, pedeapsa accesorie trebuia să urmeze regimul noii legi, în sensul că nu ar fi putut fi aplicată fără stabilirea, în prealabil, a pedepsei complementare. Chiar dacă potrivit art. 67 alin. (1) C. pen., aplicarea pedepsei complementare era opțională, atât timp cât instanța de fond a considerat că este necesară aplicarea pedepsei accesorii, ar fi trebuit să aplice și pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Cel de-al doilea motiv de apel al Parchetului a vizat netemeinicia hotărârii instanței de fond, sub aspectul greșitei rețineri a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., în condițiile în care aceste circumstanțe se referă la împrejurări legate de faptă și im la persoana făptuitorului, or instanța de fond a făcut trimitere numai la circumstanțele personale ale inculpatei.

Cât privește gravitatea infracțiunii, procurorul a solicitat să se țină seama de natura infracțiunii, de gradul de pericol social ridicat al acesteia, atât din perspectiva limitelor de pedeapsă, cât și a circumstanțelor în care a fost comisă (inculpata a profitat nu doar de calitatea sa de avocat, calitate menită să ofere încredere în calitatea actelor pe care le întocmea, ci și de relațiile de prietenie cu partea vătămată).

În concluzie, procurorul a apreciat că în mod neîntemeiat a fost reținută circumstanța atenuantă în favoarea inculpatei, sens în care, a solicitat înlăturarea acesteia și aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.

Inculpata, prin motivele scrise de apel, a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, întrucât nu a fost citată nici în faza de urmărire penală și nici cu prilejul judecării în fond a cauzei, pentru a i se da posibilitatea să administreze probatoriul pe care îl consideră necesar în dovedirea nevinovăției sale.

Totodată, a solicitat schimbarea încadrării juridice din art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. în art. 244 alin. (1) C. pen.

Apărătorul din oficiu al inculpatei a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind un litigiu civil și nu o infracțiune.

De asemenea, a solicitat achitarea în baza ari 16 lit. c) C. proc. pen. întrucât din probatoriul administrat în cauză, nu se face dovada vinovăției inculpatei și aplicarea dispozițiilor art. 91 C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 27 martie 2014 și s-a stabilit prim termen de judecată la 13 iunie 2014.

Inculpata a fost citată, pentru termenul din 13 iunie 2014, la cele două adrese menționate în cererea de apel, respectiv la adresa din actul de identitate  precum și la domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură Totodată, a fost citată, prin scrisoare recomandată, la adresa din Spania, indicată în faza de urmărire penală (filele 21-28 din dosar).

Pentru termenul din 13 iunie 2014 inculpata a expediat prin poștă, de la domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură  cerere de amânare a judecării cauzei, pentru a-și angaja un apărător. Din cuprinsul cererii rezultă că a avut cunoștință de termenul stabilit pentru judecata în calea de atac (filele 29, 30 din dosar).

La termenul următor, din 26 septembrie 2014, inculpata a transmis prin email motivele de apel și a încunoștințat instanța că locuiește în Cipru, Limassol, unde a solicitat să i se comunice actele de procedură (fila 35 din dosar).

Pentru termenul din 07 noiembrie 2014, inculpata a fost citată la adresele indicate, inclusiv la ultimul domiciliu ales în vederea comunicării actelor de procedură, din Cipru, prin scrisoare recomandată și s-a dispus efectuarea unor verificări în evidențele A.N.P., D.G.P. a Municipiului București și D.E.P.A.B.D. (filele 36-58. din dosar).

Potrivit dovezii aflate la dosar, inculpata a primit personal citația transmisă prin scrisoare recomandată în Cipru (fila 52 din dosar).

La termenul din 07 noiembrie 2014, inculpata a trimis instanței o nouă cerere de amânare a judecării cauzei arătând că a primit citația prin scrisoare recomandată la data de 21 octombrie 2014, astfel că până la termenul acordat nu are suficient timp pentru a-și cumpăra bilet de avion. Totodată, a invocat că în vederea pregătirii apărării se impune a i se acorda cel puțin 3 0 de zile de la momentul în care a primit citația (fila 59 din dosar).

Având în vedere dispozițiile art. 259 alin. (1)

1

C. proc. pen., judecarea cauzei a fost amânată la 09 ianuarie 2015 și apoi la 20 februarie 2015, pentru a se da posibilitatea inculpatei de a se prezenta la instanța de apel și a-și pregăti apărarea. Totodată, s-a făcut aplicarea art. 353 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul din 20-02.2015, la ora 09.21, inculpata a transmis pe adresa de email a înaltei. Curți o nouă cerere de amânare, arătând că a avut bilet de avion pentru data de 12 februarie 2015 pentru a se prezenta la termenul de judecată din 20 februarie 2015, dar a amânat călătoria. întrucât în noaptea de. 10 februarie 2015 a fost internată în Spitalul din Limassol cu diagnosticele de hepatită virală și viroză respiratorie gravă. De asemenea, a învederat, că solicită amânarea cauzei pentru a i se da posibilitatea să achite prejudiciul către partea vătămată întrucât are acordul de principiu de la B.C. și H.B. pentru

obținerea unui credit. Cererea nu a fost însoțită de acte din care să rezulte veridicitatea aspectelor învederate în susținerea cererii de amânare și a fost prezentată instanței după judecarea apelului (fila 74 din dosar).

Concluzionând, Înalta Curte constată că inculpata â lipsit la toate termenele din apel, deși, din actele dosarului, rezultă că aceasta a avut cunoștință de termenele acordate, astfel că nu a putut fi ascultată.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de Parchetul de pe lansă Curtea de Apel București și inculpată cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, în limitele impuse de art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la solicitarea de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond inculpata a invocat nelegala sa citare la toate termenele de judecată la prima instanță, împrejurare care a împiedicat-o să-și exercite dreptul la apărare.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanța de apel poate dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată, dacă judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte.- De asemenea, rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă.

Verificând actele dosarului din perspectiva criticii formulate, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a reținut că inculpata, deși a avut cunoștință de existența prezentei cauze, s-a sustras judecății, lipsind la toate termenele.

Pe parcursul urmării penale inculpata a precizat că are domiciliul în R., reședința în Spania (fila 48 din dosarul de urmărire penală).

Din actele dosarului rezultă că, în cursul cercetării judecătorești, s-a dispus citarea inculpatei la domiciliul menționat în actul de identitate, confirmat prin verificările efectuate în baza de date privind evidența populației, la adresa indicată de aceasta , dar și la adresa din străinătate, pe care a menționat-o. în declarația dată la 15 ianuarie 2013, atașată la dosarul de urmărire penală, fila 48. Totodată, au fost efectuate verificări în baza de date a A.N.P. și s-a constatat că aceasta nu figurează ca fiind în stare de deținere.

Din dovezile de mdeplinire a procedurii de citare a inculpatei la adresele din România, pentru termenele acordate de către instanța de fond, rezultă că înștiințările au fost afișate.

Începând cu termenul din 05 noiembrie 2013 s-a dispus citarea inculpatei, pentru termenele din 03 decembrie 2013 și 14 ianuarie 2014, la adresele din România și la adresa de reședință din Spania prin scrisoare recomandată.

Citațiile transmise prin scrisoare recomandată la adresa de reședință a inculpatei din Spania au fost returnate întrucât aceasta nu s-a prezentat să le ridice.

De asemenea, inculpata a fost citată prin afișare la sediul Consiliului local al sectorului 3, București.

Prin urmare, se constată că inculpata a fost legal citată.

Totodată, instanța de control judiciar constată că inculpata nu a depus acte din care să rezulte că a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța de fond despre această imposibilitate, deși a invocat prin motivele de apel că s-a aflat într-o astfel de situație.

Ca atare, critica inculpatei vizând nelegala sa citare și cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond sunt neîntemeiate.

În referire la critica vizând greșita sa condamnare, în loc de a fi achitată, inculpata, prin apărător din oficiu, a susținut, în esență, că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind un litigiu civil și nu o infracțiune, iar prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada vinovăției sale, ceea ce impune aplicarea art. 16 lit. b) și c) C. proc. pen.

Sub acest aspect, examinând hotărârea atacată prin raportare la actele dosarului, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat temeinic probele administrate în cauză și a reținut o situație de fapt concordantă sub toate aspectele împrejurărilor ce rezultă din aceste mijloace deprobă.

Înalta Curte, reexaminând ansamblul probatoriu în virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, constată că săvârșirea, cu vinovăție, de către inculpată a infracțiunii deduse judecății .în modalitatea reținută prin hotărârea instanței de fond este confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probe certe și legal administrate.

Prin urmare, Curtea nu va mai relua argumentele și raționamentele instanței de fond care au stat la baza condamnării inculpatei, la care achiesează întrutotul, ci va analiza hotărârea prin prisma criticilor formulate de apelanta inculpată.

Este. adevărat că fapta inculpatei este circumstanțială de existența unor raporturi contractuale, situație în care neexecutarea obligației de restituire a împrumutului ar putea avea natura unui litigiu civil, astfel cum susține aceasta.

Cu toate acestea, activitatea infracțională a inculpatei nu s-a rezumat doar la neîndeplinirea unei obligații contractuale astfel că, ceea ce a conferit conduitei sale atributele unui comportament interzis de norma de mcriminare a fost inducerea în eroare a părții civile, împrejurare în care aceasta din urmă a luat o dispoziție patrimonială păgubitoare.

În concret, înfățișarea unor înscrisuri, care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, au avut drept consecință inducerea în eroare a părții civile și, ca urmare a stării de eroare în care s-a aflat, aceasta a luat dispoziții cu privire la patrimoniul său, acțiune de pe urma căreia a suferit o pagubă.

Așadar,, prezentarea. actului de vânzare-cumpărare din care rezulta că: este proprietara imobilului, ce urma să constituie garanție pentru restituirea sumei împrumutate, precum și a cărții sale de identitate, din care rezulta că are domiciliul la adresa unde se afla imobilul, a reprezentat un act de inducere în eroare a părții civile și a fost determinantă pentru încheierea contractului de împrumut.

La adresa din București, sector 6 - menționată în cartea de identitate, a inculpatei T.S.A., dar.și în actul de

proprietate folosite pentru a garanta împrumutul, locuia din anul 2005 fiul martorului A.N., după cum rezultă din declarațiile acestuia din urmă, precum și din înscrisurile depuse la dosar care atestă că este proprietarul imobilului.

Astfel, din verificările efectuate la O.C.P.I. București - B.C.P.I. - sector 6 a rezultat că la 14 iulie 2005 a fost înscrisă proprietatea asupra imobilului situat în București, sector 6, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 12 iulie 2005, emis de B.N.P., "D.M.G."', în favoarea numiților A.N. și A.A.. Din conținutul acestui contract de vânzare - cumpărare rezultă că A.N., căsătorit cu A.A., a cumpărat imobilul situat la adresa menționată, de la numitul R.O., care la rândul său l-a dobândit de la O.L.L., și acesta din urmă l-a cumpărat de la soții M.A.L. și M.M., care au intrat în proprietatea acestuia prin cumpărare de la soții T.S.A. și T.M., în anul 1994, fiind cumpărat de cei doi soți, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 1993, de la numitul F.G., acest ultim înscris fiind cel folosit de inculpata T.S.A. pentru a demonstra că este proprietar asupra imobilului.

În realizarea intenției frauduloase, pentru a evita formalitățile necesare unei proceduri notariale, care ar fi inclus și verificarea istoricului imobilului, inculpata i-a spus părții civile D.C. că, în calitate de avocat, are posibilitatea legală de a întocmi înscrisuri cu forță probantă, astfel încât a redactat contractul de împrumut pe care l-a atestat prin Încheierea nr. 117 din 08 martie 2010.

Așadar, este dincolo de orice îndoială faptul că a existat o inducere în eroare a părții civile determinantă pentru luarea dispoziției de ordin patrimonial, constând în împrumutarea inculpatei cu suma de 36.000 lei, materializată prin încheierea contractului de împrumut.

Prin urmare, inducerea în eroare a părții civile și producerea unei pagube acesteia realizează tipicitatea mcrinrinării, astfel că susținerile inculpatei în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește cererea de achitare în baza art. 16 lit. c) C. proc. pen. și aceasta este neîntemeiată întrucât probatoriul administrat în cauză conduce la concluzia săvârșirii de către inculpată, cu intenție directă, a infracțiunii de înșelăciune.

În acest sens, împrejurarea inducerii în eroare a părții civile prin înfățișarea unor înscrisuri care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, realizarea intenției frauduloase, prin întocmirea contractului de împrumut cu garanție imobiliară, deși inculpata nu avea această posibilitate legală, dar și producerea pagubei rezultă din coroborarea declarațiilor părții civile cu cele ale martorilor A.N. și I.M., dar și din înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul de împrumut încheiat de partea civilă și inculpată, contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 august 1993 de către notarul public M.T., copia actului de identitate al inculpatei, adresa din 17 octombrie 2012 a O.C.P.I., adresa din 30 ianuarie 2013 a B.N.P., D.M., G. și contractul de vânzare cumpărare autentificat din 12 iulie 2005.

Prin declarația olografă, din 15 ianuarie 2013, transmisă în faza de urmărire penală, inculpata a susținut că nu a existat o inducere în eroare a părții civile, întrucât contractul de împrumut a constituit, în realitate, materializarea în formă scrisă a acordului de voință intervenit anterior între părți, partea civilă cunoscând că inculpata nu are proprietăți în România. Această din urmă susținere este infirmată prin declarația părții civile, dar și a martorului I.M. care a declarat că în contextul unor discuții cu inculpata T.S.A., pe care a angajat-o în calitate de avocat să îl reprezinte într-o cauză civilă, a aflat că este proprietara unei garsoniere în cartierul Drumul Taberei.

Așadar, susținerile inculpatei nu se coroborează cu nici una dintre probele administrate.

Pentru considerentele mai sus menționate, Înalta Curte apreciază că cererea inculpatei de a fi achitată este neîntemeiată.

Cu privire la încadrarea juridică ,,Curtea a constatat că fapta inculpatei care, cu. intenție, a indus-o în eroare pe partea civilă, folosind mijloace frauduloase, cu ocazia încheierii unui contract de împrumut cu garanție imobiliară, în scopul dobândirii, pentru sine,, a unui folos material injust, cu consecința cauzării unei pagube materiale în patrimoniul acesteia, în cuantum de 36.000 lei, întrunește, atât pe latură obiectivă, cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

În ceea ce privește varianta agravată, reținerea acesteia este determinată de prezentarea, de către inculpată, a unei stări de fapt neconforme cu realitatea (respectiv că este proprietara imobilului care a constituit garanția contractului de împrumut), acțiunea menționată fiind susținută de mijloacele frauduloase folosite (actul de proprietate și cartea de identitate), care, într-o măsură esențială, au asigurat succesul acțiunilor sale de inducere în eroare a părții civile.

Prin urmare, solicitarea inculpatei de schimbare a încadrării juridice, prin înlăturarea variantei agravate a comiterii faptei prin folosirea de mijloace frauduloase, este neîntemeiată.

Totodată, se reține că infracțiunea de înșelăciune a fost comisă în varianta specială prevăzută de alin. (3) al art. 215 din. C. pen. anterior, respectiv cu prilejul încheierii unui contract.

În timpul judecării cauzei în primă instanță, a intrat în vigoare N.C.P., care a adus schimbări, printre altele și în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în primă instanță, ca urmare-a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior și C. pen. în vigoare, au impus soluționarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situație tranzitorie.

Instanța de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă pentru inculpată este

legea nouă.

Reexaminând cauza din această perspectivă, se rețin următoarele:

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor,

cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Ca atare, dacă regula este neretroactivitatea legii penale, excepția o constituie

retroactivitatea legii penale mai favorabile, în sensul textului constituțional.

Expresie a principiului constituțional este dispoziția din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă â cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile mai favorabile din legile succesive, în afară condiției.de existență a unei situații tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzației să fie infracțiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât și conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiții, se constată că fapta de înșelăciune, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpată, continuă să fie incriminată în N.C.P., având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, la momentul comiterii faptei de înșelăciune, în modalitatea descrisă, aceasta era incriminată în art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior iar, potrivit N.C.P., se încadrează în art. art. 244 alin. (1) și (2).

Potrivit alin. (1) al art. 215 C. pen. anterior, „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani."

Alin. (2) stipulează că „înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni."

Alin. (3) prevede o variantă specială a modalității tip și anume „inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate."

În N.C.P., în prezent în vigoare, infracțiunea de înșelăciune este incriminată în art. 244, după cum urmează:

„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală."

În primul rând se impune observația că legea nouă prevede posibilitatea împăcării părților, ca și cauză de înlăturare a răspunderii penale însă, în cauză, nu poate opera acest motiv de încetare a procesului penal dat fiind faptul că nu a existat o astfel de manifestare de voință din partea inculpatului și a părții civile.

În continuare, comparând dispozițiile legale anterior menționate, se constată că dispozițiile art. 244 alin. (1) C. pen. au corespondent în art. 215 alin. (1) din C.

pen. anterior, conținutul acestuia fiind preluat cu excepția sintagmei „folos material injust" care a fost înlocuită cu „folos patrimonial injust", în timp ce alin. (2) ale ambelor texte sunt identice.

Totodată, se observă că înșelăciunea săvârșită în condițiile încheierii unui contract sau al executării acestuia nu a mai fost menținută prin noua reglementare, însă acesta nu conduce la concluzia dezincriminării faptei.

Înșelăciunea în varianta specială este dată de săvârșirea infracțiunii tip în anumite condiții, extrinseci conținutului constitutiv, dar atașate laturii obiective, respectiv cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Realizarea acestei condiții nu este necesară pentru existența infracțiunii tip și nu afectează conținutul incriminării.

Condiția este adăugată pentru a crea o variantă specială a infracțiunii tip, iar existența acesteia din urmă, așa cum am arătat, nu depinde de îndeplinirea acestei condiții ci doar existența variantei speciale.

Ca atare, înșelăciunea comisă cu prilejul încheierii unui contract prin folosirea de mijloace frauduloase se încadrează în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Potrivit legii vechi, fapta de înșelăciune, astfel cum a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.

Aceeași faptă, potrivit legii noi, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., sancționată cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani.

Din compararea limitelor de pedeapsă din cele două legi succesive rezultă că, în mod evident, legea nouă este mai favorabilă inculpatei, întrucât a fost redus atât rmnimul cât și maximul prevăzute de legea veche.

Cu toate acestea, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile întrucât nu cuantumul abstract al pedepsei prevăzute de legile succesive este hotărâtor, ci pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a individualizării pedepsei.

Cu prilejul individualizării pedepsei, instanța de fond a apreciat că legea mai favorabilă inculpatei este legea nouă, iar prin reținerea de circumstanțe atenuante a aplicat o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

În raport cu efectul devolutiv integral al apelului, instanța are posibilitatea să examineze cauza din perspectiva modului de individualizare a pedepsei.

În acest context, are în vedere că prin motivele de apel, Parchetul a solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatei, prin înlăturarea circumstanței atenuante prev. de art. 75 pct. 2 lit. b) C. pen., împrejurare ce dă posibilitatea instanței de a aprecia asupra aplicării unei pedepse mai aspre, însă în limitele prevăzute de legea stabilită ca fiind mai favorabilă,

Reexaminând cauza din perspectiva individualizării pedepsei, Înalta Curte apreciază că nu se impunea reținerea circumstanței atenuante prev. de art. 75 pct. 2 lit. b) C. pen. în favoarea inculpatei, așa încât criticile parchetului, sub acest aspect, sunt întemeiate.

Astfel, împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea de înșelăciune,, și anume faptul că inculpata a profitat de lipsa de vigilență a părții vătămate care nu a verificat dacă

înscrisurile reflectă realitatea, nu pot constitui circumstanțe atenuante așa cum a reținut prima instanță. Această împrejurare legată de fapta comisă, nu reduce gravitatea faptei ori periculozitatea inculpatei ci, dimpotrivă, constituie un element care pune în evidență un modus operandi specific acestui gen de infracțiuni. Chiar dacă partea vătămată, din neglijență, nu a verificat realitatea împrejurărilor atestate de înscrisurile prezentate, aceasta a acționat cu bună credință raportându-se la faptul că inculpata era avocat și între ei exista o relație de prietenie, astfel că nu a favorizat prin comportamentul său comiterea

infracțiunii.

Înalta Curte apreciază că funcția de reeducare a pedepsei poate fi realizată numai printr-o justă individualizare a acesteia, ceea ce presupune stabilirea ei într-un cuantum care să țină seama, în egală măsură, de natura și gravitatea faptei dar și de persoana inculpatei.

Pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune se impune a fi stabilită în limitele speciale prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., respectiv închisoarea de la de la unu la 5 ani.

Pentru stabilirea pedepsei, instanța de control judiciar are în vedere gradul concret de pericol social rezultat din modul concret de comiterea faptei descris anterior, calitatea pe care inculpata o avea la momentul comiterii faptelor (aceea de avocat), consecințele acesteia (materializate într-un prejudiciu material care a rămas nerecuperat), datele personale ale inculpatei (în vârstă de 52 de ani, absolventă de studii superioare, lipsită'de antecedente penale).

Totodată, Înalta Curte nu a identificat, în speță, împrejurări pertinente care să justifice acordarea de circumstanțe atenuante judiciare.

În consecință, Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse orientate către mMm corespunde pericolului social concret al faptei și periculozității inculpatei și are în vedere aptitudinea acesteia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și achiesând la considerentele primei instanțe sub acest aspect, al individualizării pedepsei pe baza criteriilor prev. de art. 74 C. pen., Înalta Curte apreciază că o pedeapsă reprezentând minimul special prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și anume un an închisoare, răspunde scopului pedepsei, dar și funcției de reeducare.

În ceea ce privește pedepsele accesorii și complementare, conform normelor tranzitorii, respectiv art. 12 din Legea nr. 187/2012, „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă".

Dispozițiile art. 244 C. pen. nu prevăd obligativitatea aplicării unei pedepse complementare însă instanța de apel, apreciază că sunt îndeplinite condițiile aplicării unei asemenea pedepse, potrivit art. 67 alin. (1) C. pen. Astfel, în raport cu natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările comiterii faptei și persoana inculpatei aplicarea pedepsei complementare este necesară, aceasta fiind nedemnă să exercite funcții publice sau implicând exercițiul autorității de stat, din care să decidă în legătură cu soarta concetățenilor săi.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 C. pen. în vigoare, „pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d)-o) C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară". Din interpretarea textului menționat rezultă că pedepsele accesorii pot fi. aplicate numai dacă a fost stabilită o pedeapsă complementară.

Prin urmare, și cea de-a doua critică a parchetului este întemeiată.

În ceea ce privește individualizarea modului de executare a pedepsei, Înalta Curte de Casație de Justiție apreciază că executarea sancțiunii în regim de detenție este necesară pentru realizarea scopului pedepsei, respectiv prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și conștientizarea de către inculpată, a consecințelor faptei comise, context în care solicitarea acesteia de a se face aplicarea art. 91 apare ca fiind neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente,

în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din. C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă. Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și va desființa, în parte, sentința penală atacată.

Va face aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen. și în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anteriori infracțiunea prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. va condamnă pe inculpata T.S.A. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 67 C. pen. va aplica inculpatei pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 65 C. pen. va aplica inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpata T.S.A. împotriva aceleiași sentințe și, în raport cu această soluție, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., o va obliga la plata, sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva sentinței penale nr. 102/F din 18 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Desființează în parte sentința penală mai sus menționată și, rejudecând:

Face aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen. și în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior în infracțiunea prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. condamnă pe inculpata T.S.A. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 67 C. pen. aplică inculpatei pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an.

În baza art. 65 C. pen. aplică inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpata T.S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Obligă apelanta intimată inculpată T.S.A. la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de Parchet rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2015.