ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2075/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 17 din data de 05 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul cu nr. 5752/104/2012, s-a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. (1969), în infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), iar în baza art. 183 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. (1968), a fost condamnat inculpatul C.R.N. la 4 ani închisoare - pedeapsă principală. În baza art. 71 alin. (1) și (2) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

(1969). În baza art. 86 1 și 86 2 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 7 ani, stabilit de instanță; în baza art. 86 3 alin. (1) C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Olt, unde va anunța în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; va comunica și justifica schimbarea locului de muncă și va comunica informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență; în baza art. 86 3 alin. (3) lit. c) C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul nu va frecventa restaurante, baruri, cluburi și discoteci.

În baza art. 359 C. proc. pen. (1968), i s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 86 4 C. pen. (1969) raportat la art. 83 și 84 C. pen. (1969); în baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii. În baza art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) s-a dedus din pedeapsă reținerea de o zi (respectiv 24 mai 2012 - ora 17,40, la 25 mai 2012 - ora 17,40). În baza art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968), s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi țara, luată prin încheierea nr. 34 din 24 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3306/104/2012.

S-a constatat că inculpatul a achitat despăgubirile civile datorate părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, în cuantum de 16.003,04 lei și despăgubirile civile datorate părții civile Spitalul Județean de Urgență Slatina, în cuantum de 180 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare; a fost obligat inculpatul să achite părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova valoarea actualizării despăgubirilor civile, cu indicele de inflație pe perioada cuprinsă între data producerii prejudiciului și data achitării integrale a acestuia; în baza art. 14 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis în parte cererea și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 25.000 lei daune materiale, către partea civilă A.D.; s-a constatat că inculpatul a achitat în contul daunelor materiale, suma de 14.000 lei; în baza art. 14 C. proc.

pen. (1968) și 1357 C. civ., s-au admis în parte cererile și a fost obligat inculpatul la plata sumelor de câte 20.000 lei daune morale către părțile civile A.D. și A.D.Z. și a sumei de 10.000 lei, cu același titlu, către partea civilă A.D.A.. În baza art. 193 alin. (1) și (2) C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.953 lei cheltuieli judiciare către partea civilă A.D., iar în baza art. 191 C. proc. pen. (1968), la plata sumei de 1750 lei, cu același titlu, către stat, din care, 50 lei onorariu avocat oficiu, suma urmând a fi avansată de Ministerul Justiției către Baroul Olt. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 322/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, a fost trimis în judecată - în stare de libertate - inculpatul C.R.N., pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.

(1969), constând în aceea că, în noaptea de 06 din 07 mai 2012, în timp ce se afla în incinta terasei SC C.A. SNC din comuna G., sat D., jud. Olt, în urma unei discuții contradictorii pe care a avut-o cu victima A.I., care s-a deplasat la masa sa, i-a aplicat o singură lovitură cu pumnul în zona feței, lovitură în urma căreia aceasta a căzut pe suprafața betonată, suferind leziuni traumatice, iar, în final, cu toate îngrijirile medicale acordate, a decedat în timp ce era internată la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova. Audiat de instanța de fond, inculpatul C.R.N.

a declarat că recunoaște și regretă săvârșirea faptei reținute în actul de sesizare și a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care a precizat că le cunoaște și le însușește, menționând, totodată, că nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le-a depus la dosar și, în consecință, a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. (1968). Astfel, instanța de fond a constatat că, în drept, fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, probele administrate dovedind că inculpatul a lovit victima cu intenția de a aplica o corecție, motivat de faptul că a mers la masa sa și i-a reproșat faptul că a intrat cu câinii în local, ocazie cu care și-au adresat injurii și s-au insultat reciproc.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 și 52 C. pen.

(1969), respectiv: limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracțiune, gradul ridicat de pericol social al faptei, prin care s-a suprimat viața unei persoane, împrejurările reale ale săvârșirii acesteia, constând în aceea că victima, fără motive temeinice, a mers la masa inculpatului, și-au adresat reciproc injurii, ocazie cu care a încercat să-l lovească, după care a fost lovit de inculpat o singură dată cu pumnul în zona feței, și circumstanțele personale ale acestuia, care este tânăr, pe parcursul urmăririi penale și al judecății a avut o comportare sinceră în sensul că a recunoscut și regretat fapta comisă, nu are antecedente penale, iar anterior săvârșirii faptei a avut o comportare bună în familie și societate, așa cum a rezultat din caracterizările depuse la dosar, este încadrat în muncă și a ajutat familia victimei, achitând suma de 14.000 lei pentru cheltuielile de înmormântare.

Totodată, s-au avut în vedere și dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. (1968), privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii. În raport cu aceste elemente, instanța de fond a apreciat că, prin condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea - al cărei cuantum să se situeze la minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reducerii acestui minim prevăzut de textul incriminator al art. 183 C. pen. (1969), cu o treime, având în vedere reținerea circumstanței legale prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen. (1968), a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, potrivit dispozițiilor art. 86 1 C. pen. (1969) -, aceasta va fi de natură să-și atingă scopul preventiv educativ urmărit de lege, în condițiile art. 52 C. pen.

(1969) În speță, s-a reținut că datele ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, enunțate anterior, constituie indicii temeinice că acesta își va schimba comportamentul social și fără executarea pedepsei într-un loc de detenție, loc care, oricât de educativ ar fi, ar putea avea și o influență negativă asupra evoluției ulterioare a personalității inculpatului, care este la primul conflict cu legea penală și care a recunoscut și regretat sincer săvârșirea faptei, pe care o consideră ca fiind un accident.

În consecință, la stabilirea cuantumului pedepsei și a modalității de executare a acesteia, instanța de fond a avut în vedere, în afară de datele ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, întreg contextul în care s-a săvârșit fapta, respectiv cu praeterintenție, ca urmare a irascibilității victimei care, așa cum s-a arătat, fiind sub influența băuturilor alcoolice, fără motive justificate a mers la masa inculpatului, a proferat injurii, pretenții exagerate pentru prezența animalelor, moment în care a încercat să-l lovească pe acesta, însă nu a reușit ca urmare a intervenției persoanelor aflate în local, toate coroborate cu echilibrul precar al victimei, datorat în parte și diferenței de nivel de la locul faptei, care a contribuit și ea la consecințele produse.

În speță s-au reținut și aplicat dispozițiile art. 86 3 alin. (1) lit. a), b), c), d), e) și alin. (3) lit. c) C. proc. pen. (1968). Având în vedere că inculpatul, cu chitanțele nr. 1284 din 11 ianuarie 2013 și nr. 0030508 din 14 ianuarie 2013, a achitat părții civile Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova suma de 16.003,04 lei, iar Spitalului Județean de Urgență Slatina suma de 180 lei - reprezentând cheltuieli de spitalizare cu care aceste unități sanitare s-au constituit părți civile în cauză, așa cum rezultă din adresele existente la dosarul cauzei - instanța de fond a luat act de această situație și, față de cererea depusă de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, s-a dispus obligarea inculpatului la achitarea valorii sumei actualizate cu indicele de inflație pe perioada cuprinsă între data producerii prejudiciului și data achitării integrale a acestuia.

S-a mai reținut și faptul că numitul A.D., tatăl victimei A.I., s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 80.000 lei daune materiale și cu suma de 1.300.000 lei daune morale, iar în dovedirea cererii, a depus la dosar, bonurile, chitanțele și facturile fiscale emise cu ocazia procurării de medicamente (pe perioada spitalizării), bunuri, alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, băuturi și alte produse necesare înmormântării și meselor de pomenire a victimei, iar instanța a audiat martorii R.I.M. și M.M.V. Analizând probele administrate în cauză la solicitarea părții civile, pentru dovedirea acțiunii civile, instanța de fond, văzând și dispozițiile art. 14 C. proc. pen. (1968) și art. 1357 C. civ., a apreciat că cererea de despăgubiri civile este întemeiată numai în parte, astfel că a admis-o.

întrucât inculpatul i-a achitat părții civile A.D., după producerea incidentului, suma de 14.000 lei în contul despăgubirilor civile, instanța de fond a luat act de această situație. În speță, s-a reținut că tatăl victimei A.D. s-a constituit parte civilă în cauză și cu suma de 1.300.000 lei daune morale, iar mama și sora victimei au arătat că se constituie parte civilă cu suma de câte 450.000 lei, cu același titlu. Sub aspectul daunelor morale, instanța de fond a reținut ca un fapt incontestabil împrejurarea că infracțiunea săvârșită de inculpat a produs un prejudiciu moral părților civile A.D. și A.D.Z. - părinții victimei A.I. -, precum și părții civile A.D.A. - sora victimei -, prejudiciu care, deși nu poate fi realmente cuantificat, se impune a fi acoperit, așa încât a apreciat ca justă despăgubire acordarea a câte 20.000 lei părinților victimei și a sumei de 10.000 lei surorii victimei, cu titlu de daune morale.

S-a mai reținut că partea civilă a dovedit, cu actele depuse la dosar, că a efectuat cheltuieli judiciare în cuantum de 3953 lei reprezentând procurare carburanți, certificat deces și onorariu avocat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel - în termenul prevăzut de lege - atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât și părțile civile A.D., A.D.Z. și A.D.A.. Ministerul Public a solicitat desființarea hotărârii instanței de fond ca nelegală și netemeinică, sub aspectul pedepsei aplicate inculpatului, motivând, în esență, că această pedeapsă a fost injust individualizată și se impune modificarea cuantumului și, în principal, a modalității de executare, în sensul ca inculpatul să execute pedeapsa într-un loc de detenție, având în vedere că acesta nu a manifestat un regret real.

Părțile civile A.D., A.D.Z. și A.D.A. au solicitat desființarea hotărârii pentru nelegalitate și netemeinicie și, în rejudecare, majorarea cuantumului pedepsei aplicată inculpatului și executarea acesteia prin privare de libertate, conform practicii judiciare în materie. S-a susținut că, în mod greșit, instanța de fond nu a admis cererea de schimbare a încadrării juridice, prin care au solicitat judecarea și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunea prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), neținând seama de faptul că acesta a aplicat o lovitură intensă victimei, într-o zonă vitală a corpului (zona ochiului stâng, prin penetrarea craniului), precum și de celelalte împrejurări ale cauzei, fapta petrecându-se într-un loc public.

Totodată, s-a solicitat majorarea pedepsei aplicate și executarea acesteia într-un loc de detenție, avându-se în vedere periculozitatea deosebită a faptei și a inculpatului. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, părțile civile au solicitat admiterea în totalitate a pretențiilor civile formulate, respectiv să fie obligat inculpatul la plata sumei de 50.000 lei și nu 25.000 lei, cum greșit a stabilit instanța de fond, care nu a ținut seama în acest sens de probele administrate de acestea (înscrisuri și declarații martori) și la plata cheltuielilor de judecată, ce au fost pe deplin dovedite cu actele depuse la dosar.

În final, s-a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale la suma cerută inițial, respectiv 300.000 lei, raportat la consecințele pierderii victimei, a suferințelor fizice și morale datorate acestei pierderi, în condițiile în care victima era o persoană tânără, viața acesteia fiind curmată datorită gestului brutal și incalificabil al inculpatului. Prin Decizia penală nr. 326 din 29 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și părților civile A.D., A.D.Z. și A.D.A., împotriva Sentinței penale nr. 17 din data de 05 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul cu nr. 5752/104/2012, privind pe intimatul-inculpat C.R.N.

A fost desființată sentința, pe latură penală și civilă, au fost înlăturate dispozițiile art. 86 1-3 C. pen. (1969), privind suspendarea sub supraveghere, respectiv dispozițiile art. 71 alin. (5) și s-au aplicat dispozițiile art. 57 C. pen. (1969). Totodată, s-a constatat acoperit în întregime prejudiciul material produs părții civile A.D. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat intimatul-inculpat C.R.N. la 1.200 lei cheltuieli judiciare, către toate părțile civile A.D., A.D.Z. și A.D.A. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că apelurile Ministerului Public și părților civile A.D., A.D.Z. și A.D.A.

sunt fondate, având în vedere că judecătorul fondului nu a ținut seama la individualizarea pedepsei principale de gradul ridicat de pericol social a infracțiunii, de urmarea gravă produsă, respectiv de moartea unei persoane și de împrejurările comiterii ei, împrejurări în care inculpatul nu a avut o conduită preventivă în raport cu starea de ebrietate a victimei. În raport de aceste criterii, Curtea a apreciat că scopul preventiv și educativ al pedepsei, potrivit art. 52 C. pen. (1969), nu se poate realiza prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, neexistând convingerea instanței în raport de persoana sa - deși are studii superioare, nu desfășoară nici o activitate aducătoare de venituri - că acesta nu va mai săvârși alte infracțiuni.

În consecință, a apreciat că se impune înlăturarea dispozițiilor art. 86 1-3 C. pen. (1969) și ale art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) și aplicarea dispozițiile art. 57 C. pen. (1969). Totodată, criticile părților civile pe latură penală vizând schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), au fost apreciate ca fiind nefondate, deoarece s-a considerat dovedit cu certitudine faptul că inculpatul nu a urmărit și nu a acceptat moartea victimei, ci doar vătămarea ei corporală prin lovire cu pumnul, rezultatul mai grav - decesul, ca urmare a dezechilibrării și căderii ei cu capul pe un plan dur, producându-se din culpa inculpatului.

În acest context, s-a apreciat că trebuie să se dea însă prioritate, în cadrul funcționalității elementelor constitutive ale unei infracțiuni, acelor elemente ce exprimă realitatea și nu celor potențiale și care ar rezulta ulterior, după încetarea activității infracționale a inculpatului și independent de voința sa avută la începerii acestei activități. Astfel, culpa inculpatului privind moartea s-a suprapus, în acest caz, cu intenția inițială de a vătăma integritatea corporală a victimei, deoarece, ținând seama de starea de ebrietate a acesteia și de suprafața dură pe care s-a produs conflictul, inculpatul putea și trebuia să prevadă consecințele căderii.

De asemenea, s-a apreciat că nu se justifică majorarea pedepsi principale aplicate inculpatului, deoarece acesta a avut o poziție procesuală sinceră și de regret, iar pe parcursul judecății a acoperit în totalitate pretențiile materiale ale părților civile, așa cum au fost stabilite de instanța de fond, context în care s-a arătat că proporționalizarea pedepsei închisorii a fost făcută temeinic și legal, potrivit art. 72 C. pen. (1969), ținându-se seama de limitele de pedeapsă și de celelalte aspecte anterior menționate. Pe latură civilă instanța de apel a constatat, potrivit înscrisurilor depuse la dosar în calea de atac și necontestate de părțile civile, că întregul prejudiciu material stabilit la fond pentru partea civilă A.D.

a fost acoperit în cursul judecății, prin plata lui voluntară de către inculpat. S-a apreciat că prejudiciul este în suma arătată, deoarece cheltuielile medicale au fost suportate de sistemul public de sănătate, fiind achitate de inculpat, la dosar neexistând dovezi că medicamentele și consumabilele pentru care s-au depus chitanțe au fost folosite în tratamentul victimei. Pe de altă parte, s-a arătat că această parte are dreptul, în cazul în care cheltuielile medicale au fost făcute în procedura de tratare la victimei, să ceară consemnarea lor în fișa medicală și foaia de observație clinică și să ceară decontarea lor de la C.A.S. Dolj și Olt. Neîntemeiată a fost considerată și cererea de acordare a despăgubirilor pentru mâncare cumpărată de la M.D.

Craiova. K.F.C. Craiova, A. SRL Craiova etc., apreciindu-se că un pacient în comă, cum era victima, nu se putea hrăni cu alimentele menționate în cerere. Au fost considerate nefondate și criticile formulate de părțile civile privind majorarea daunelor morale, deoarece acoperirea prejudiciului moral încercat de fiecare dintre aceste părți s-a făcut atât prin acordarea unei sume de bani cât și prin stabilirea în întregime a vinovăției inculpatului în decesul victimei și obligarea lui să execute pedeapsa în detenție, așa cum de altfel își doreau și părțile civile. Aceasta este o modalitate alternativă și nepatrimonială, contribuind efectiv la repararea prejudiciului moral. În ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu apărător C.S.

și I.F., s-a apreciat că este nefondată, întrucât, deși există delegații pentru acești apărători, părțile vătămate nu au depus și actele doveditoare pentru plata onorariului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpatul C.R.N. și părțile civile A.D., A.D.Z. și A.D.A.. Prin motivele de recurs formulate în scris, inculpatul C.R.N., invocând dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 și 17 2 C. proc. pen. (1968), a arătat că prin decizia atacată s-a făcut o greșită aplicare a legii, constând în înlăturarea nejustificată a dispozițiilor art. 86 3 C. pen.

(1969), cu toate că, prin înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada că nu este o persoană violentă, desfășoară o activitate utilă, realizând venituri, până la momentul comiterii faptei a avut un comportament corespunzător, iar după acel moment a fost alături de familia victimei, a recunoscut și a regretat în mod sincer incidentul, aceste aspecte fiind de natură a oferi garanția că reeducarea sa poate avea loc și prin aplicarea unei pedepse neprivative de libertate. Totodată, a mai arătat că în motivarea curții există o vădită contradicție atât cu considerentele instanței de fond cât și cu actele dosarului, neexistând elemente noi care să justifice pronunțarea deciziei atacate, susținerea potrivit căreia nu inculpatul nu desfășoară o activitate aducătoare de venituri fiind infirmată de înscrisurile de la dosar.

Ca atare s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând, menținerea sentinței. În motivele de recurs depuse de apărătorul desemnat din oficiu, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), s-a solicitat, pe de o parte, schimbarea încadrării juridice în art. 195 C. pen., noua reglementarea fiind considerată mai favorabilă, iar, pe de altă parte, menținerea dispozițiilor privind suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere, apreciind că în operațiunea de individualizare a acestei sancțiuni, instanța trebuia să aibă în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), astfel încât aceasta să își atingă scopul de punitate și prevenție.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatului a invocat și cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 și 14 C. proc. pen. (1968), învederând că au fost motivate în fapt în cuprinsul cererii scrise, fără însă a fi indicat temeiul legal, însă primul caz l-a susținut doar prin trimitere la cererea scrisă, iar în privința celui de-al doilea a formulat critici referitoare tot la individualizarea modalității de executare a pedepsei aplicate. Invocând, pe latură penală, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), recurentele părți civile au arătat că, în mod greșit, instanțele inferioare au respins cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

(1969), în infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. (1969) și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), cu toate că din probatoriul administrat în cauză a rezultat intenția indirectă a inculpatului de a ucide, respectiv că acesta a prevăzut rezultatul faptei sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Ca atare, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând, admiterea apelului și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. (1969) și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

(1969). Pe latură civilă, fără a invoca un caz de casare, recurentele părți civile au criticat decizia atacată sub aspectul neacoperirii întregului prejudiciu moral încercat ca urmare a decesului fiului și, respectiv, fratelui, apreciind că valoarea daunelor morale acordate de instanță nu este suficientă pentru a repara trauma psihică suferită, mai ales în contextul în care vinovăția inculpatului nu a fost în întregime stabilită, iar acestuia i s-a aplicat o pedeapsă mult prea blândă. Examinând recursurile formulate de inculpatul C.R.N. și părțile civile A.D., A.D.Z. și A.D.A. prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1. Prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurenților, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), având în vedere dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385 1 - art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, întrucât decizia atacată a fost pronunțată la data de 29 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Verificând, din această perspectivă, îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se constată că motivele de recurs au fost depuse la dosar de către inculpat și părțile civile în termenul legal, respectiv cu 5 zile înaintea primului termen de judecată. Totodată, cu titlu preliminar se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de recurenți pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. (1968), având în vedere modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc.

pen. (1968) stabilește în alineatul 2 că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. (1968). Prin Legea nr. 2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen. (1968), intenția clară a legiuitorului, prin amendarea acestora, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului doar la chestiuni de drept. Având în vedere că unul din cazurile de recurs abrogate prin actul normativ menționat este cel prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. (1968), invocat de apărătorul recurentului inculpat C.R.N. cu ocazia dezbaterilor și susținut prin motivele expuse în scris în cuprinsul memoriului depus la dosar anterior primului termen de judecată, criticile circumscrise acestuia nu vor putea fi analizate de Înalta Curte în lipsa unui caz de casare care să permită pronunțarea unei soluții în sensul solicitat. În realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 385 9 C. proc.

pen. (1968), stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, recurentul inculpat C.R.N. a criticat decizia penală pronunțată în apel sub aspectul modalității de individualizare a executării pedepsei aplicate, situație exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, având în vedere că nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuție conformitatea cu legea a hotărârii atacate, ci doar chestiuni ce țin de aprecierea judecătorului și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de ultim control judiciar.

Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza iii trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată. Din această perspectivă, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte constată că acest caz de casare este incident numai în ipoteza în care, fără a fi invocate elemente ce țin de aprecierea judecătorului, se contestă de către recurent greșita aplicare a normei legale, din punct de vedere al corespondenței dintre aceasta și situația de fapt reținută de instanțele inferioare.

Or, recurentul a criticat soluțiile celor două instanțe tocmai pe motivul că nu s-a clarificat întreaga situație de fapt, cu referire la legătura de cauzalitate și motivul ce l-a determinat să aplice lovitura, aspecte considerate relevante pentru corecta individualizare a pedepsei, context în care Înalta Curte nu va putea proceda la examinarea temeiniciei respectivelor susțineri, fiind vorba de chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul cenzurii instanței de recurs, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, deși recurentul inculpat a invocat ca și temei de casare dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), susținerile sale în sensul greșitei înlăturări a dispozițiilor art. 86 1 - 86 3 C .pen.

(1969), ignorându-se comportamentul său anterior, concomitent și ulterior comiterii faptei, se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. (1968), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, care, așa cum s-a arătat mai sus, a restrâns controlul judiciar exercitat prin intermediul recursului doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de instanțele inferioare, și, ca urmare a acestor modificări, respectivele susțineri nu mai pot forma obiectul examinării în această cale de atac. Totodată, se constată că recurentul inculpat, cu aceeași motivare, a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc.

pen. (1968), însă conținutul acestuia, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 783/2009, publicată în M.Of. 404/15.06.2010, a fost preluat de legiuitor în cuprinsul cazului prevăzut de pct. 17 2 al aceluiași articol, analizat anterior. Analizând criticile invocate pe latura penală de recurentele părți civile, cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen.

(1968), astfel cum au fost detaliate în scris și susținute oral cu ocazia dezbaterilor (solicitându-se schimbarea încadrării juridice dată faptelor și condamnarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii de omor calificat și nu pentru cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), Înalta Curte observă că acestea nu vizează, de fapt, greșita aplicare a legii, în realitate fiind contestate probele administrate în cauză (respectiv declarațiile martorilor audiați, raportul de constatare medico-legală și raportul de necropsie) și situația de fapt reținută de instanțele inferioare (considerându-se că inculpatul a acționat cu intenție indirectă și nu cu praeterintenție, așa cum s-a reținut), aspecte care nu se încadrează în motivul de recurs menționat, putând fi circumscrise cazului de casare de la pct. 18 al art. 385 9 C. proc.

pen. (1968), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013. Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin actul normativ menționat, situație m care criticile formulate de recurentele părți civile A.D., A.D.Z. și A.D.A. nu mai pot face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție în lipsa unui caz de casare prevăzut de lege care să permită pronunțarea unei soluții în sensul cerut de acestea. Mai mult, din examinarea hotărârilor atacate se constată că, față de situația de fapt reținută de instanțele inferioare, recunoscută de inculpat în procedura reglementată de dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. (1968), respectiv că, în noaptea de 06 din 07 mai 2012, în timp ce se afla în incinta terasei SC C.A. SNC din comuna G., sat D., jud. Olt, acesta, în urma unei discuții contradictorii pe care a avut-o cu victima A.I., care s-a deplasat la masa sa, i-a aplicat o singură lovitură cu pumnul în zona feței, lovitură în urma căreia aceasta a căzut pe suprafața betonată, suferind leziuni traumatice, iar, în final, cu toate îngrijirile medicale acordate, a decedat în timp ce era internată la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, încadrarea juridică este corectă. În ceea ce privește criticile formulate de recurentele părți civile cu referire la cuantumul daunelor morale, fără însă a invoca un caz de casare, Înalta Curte constată că, întrucât vizează chestiuni de apreciere a instanței și nu aspecte de legalitate, ele nu pot fi examinate prin prisma niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. (1968), având în vedere modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 2/2013, motiv pentru care nu le va supune analizei sale. 2. Verificând incidența în cauză a prevederilor art. 5 C. pen. și având în vedere și cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of.

nr. 372/20.05.2014, prin care s-a constatat că aceste dispoziții sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, și realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidență în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, instanța de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, vechiul C. pen., acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul C.R.N.

Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru comiterea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. (1969) și sancționată cu pedeapsa închisorii de la 5 ani la 15 ani, care în noua reglementare este incriminată de dispozițiile art. 195 C. pen. și sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 ani la 12 ani. Or, având în vedere că inculpatul și-a recunoscut vinovăția în fața instanței de fond, solicitând judecarea în baza dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen.

(1968), și că i-a fost aplicată, ca efect al reducerii cu o treime a limitelor prevăzute de lege, o pedeapsă principală orientată spre minimul acesteia (3 ani și 8 luni), respectiv 4 ani închisoare, dacă fapta s-ar încadra în noile texte, adaptându-se corespunzător pedeapsa în raport de prevederile privind recunoașterea vinovăției (noile limite fiind între 4 ani și 8 ani închisoare) și s-ar menține criteriile de individualizare operate de instanțele inferioare și care nu mai pot fi cenzurate în recurs, prin aplicarea noului C. pen. se va ajunge la o pedeapsă mai mare decât cea stabilită în temeiul C. pen. anterior, legea veche fiind, astfel, cea care conduce la crearea unei situații mai blânde pentru inculpat.

Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părțile civile A.D., A.D.Z. și A.D.A. și de inculpatul C.R.N. împotriva Deciziei penale nr. 326 din 29 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și, având în vedere că aceștia sunt cei care se află în culpă procesuală, îi va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părțile civile A.D., A.D.Z. și A.D.A. și de inculpatul C.R.N. împotriva Deciziei penale nr. 326 din 29 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentele părți civile la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 275 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 19 iunie 2014. Procesat de GGC - GV