ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1430/2014

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2011 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta R.A.T. Craiova a chemat în judecată pe pârâtele D.G.F.P. Dolj - A.I.F. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „D.G.F.P. Dolj”) și A.N.A.F. - D.G.A.M.C. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.N.A.F.”), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 8 din 25 ianuarie 2011 și a Deciziei de impunere nr. 951 din 30 iunie 2010, cu consecința exonerării de la plata sumei de 10.646.390 lei, precum și suspendarea Deciziei nr. 951 din 30 iunie 2010, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Hotărârile pronunțate de prima instanță. Prin Încheierea din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Craiova a admis cererea de suspendare și a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 951 din 30 iunie 2010 emisă de D.G.F.P. Dolj, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Prin sentința nr. 623 din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova a respins acțiunea formulată de reclamanta R.A.T. Craiova, reținând, în esență, că suma de 5.176.167 lei, reprezentând T.V.A. aferentă subvențiilor încasate de la Consiliul Local Craiova, pentru gratuitățile și reducerile de tarife acordate unor categorii sociale în perioada 2006- 2008, a fost legal stabilită de organul fiscal. Prima instanță a reținut că, pentru anul 2006, sunt aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (1) lit. a) din C. fisc., în vigoare la 31 decembrie 2006. Pentru perioada 2007-2008, dispozițiile legale aplicabile sunt cele ale art. 137 alin. (1) lit. a) raportat la pct. 18 alin. (1) din aceleași norme, care prevăd includerea în baza de impozitare a subvențiilor primite de la bugetul de stat, bugetele locale sau bugetul comunitar, a celor legate direct de preț, respectiv a celor ce îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: suma subvenției să depindă de volumul bunurilor livrate/serviciilor prestate; suma subvenției să poată fi determinată înainte de desfășurarea activității. În speță, s-a constatat că cerințele arătate sunt îndeplinite, deoarece tarifele pentru bilete, abonamente și legitimațiile de călătorie practicate de R.A.T. Craiova au fost stabilite prin Hotărâri ale Consiliului Local Craiova, fiind eronată susținerea reclamantei în sensul că subvenția poate fi determinată (calculată) doar în luna următoare celei pentru care se solicită. Astfel, ca urmare a faptului că, prin hotărâri emise de consiliul local, în luna curentă pentru luna următoare, este stabilit numărul abonamentelor ce se vor acorda categoriilor de persoane care beneficiază de această facilitate, precum și tariful pe unitatea de măsură a serviciilor, suma totală a subvenției este determinabilă, suma concretă fiind stabilită ulterior în funcție de numărul de persoane care s-a prezentat efectiv pentru ridicarea abonamentelor de călătorie respective, iar exigibilitatea T.V.A. pentru aceste subvenții intervine la data încasării lor de la bugetul local, astfel că în mod corect au fost calculate majorările de întârziere aferente acestei taxe. În consecință, pentru perioada februarie 2006 - noiembrie 2008, subvențiile alocate de Consiliul local Craiova trebuiau incluse de reclamantă în baza de impozitare a T.V.A. În ceea ce privește impozitarea tichetelor cadou acordate tuturor salariaților în lunile iunie 2007 și iunie 2008, acestea sunt asimilate avantajelor de natură salarială și, ca atare, era necesar să fie incluse în veniturile impozabile ale acestora.

Recursul declarat de R.A.T. Craiova Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Craiova a formulat recurs reclamanta Regia Autonomă Transport Craiova, invocând prevederile art. 304 1 raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta - reclamantă a susținut că instanța de fond a respins în mod neîntemeiat acțiunea, reținând în mod greșit faptul că subvențiile acordate trebuiau incluse în baza de impozitare a T.V.A., ignorând faptul că subvențiile respective nu au fost acordate prin hotărâri ale Consiliului local, ci prin diverse legi speciale, precum Legea nr. 448/2006, Legea nr. 341/2004, Legea nr. 44/1994, Decretul - Lege nr. 118/1990 și altele. De asemenea, instanța de fond a reținut în mod greșit că tichetele cadou reprezintă venituri de natură salarială și trebuiau incluse în cadrul veniturilor impozabile. În ceea ce privește includerea subvențiilor acordate de Consiliul Local Craiova, instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile pct. 18 alin. (1) cap. T.V.A. din H.G. nr. 44/2004, reținând în mod greșit îndeplinirea condițiilor cerute, anume ca suma subvenției să poată fi determinată înainte de desfășurarea activității. În ceea ce privește tichetele cadou, recurenta - reclamantă a susținut că instanța de fond a ignorat faptul că acestea nu se regăsesc la pct. 70 din H.G. nr. 44/2004 și nici la art. 55 din C. fisc., unde sunt enumerate avantajele de natură salarială. În concluzie, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii acțiunii și anularea actelor administrativ fiscale și, în subsidiar,casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 3545 din 21 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de R.A.T. Craiova împotriva sentinței nr. 623 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, reținând următoarele: Prin Decizia de impunere nr. 951/2010, în sarcina reclamantei au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de 10.646.390 lei, reprezentând: - 5.176.167 lei T.V.A.; - 4.855.570 lei majorări de întârziere aferente T.V.A., - 74.484 lei impozit pe veniturile din salarii, - 67.797 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe veniturile din salarii, - 52.649 lei contribuția la asigurări sociale datorată de asigurați, - 47.921 lei majorări de întârziere aferente contribuției la asigurări sociale datorată de asigurați, - 36.023 lei contribuția la asigurări sociale de sănătate datorată de asigurați, - 32.789 lei majorări de întârziere aferente contribuției la asigurări sociale de sănătate datorată de asigurați, - 108.068 lei contribuția la asigurări sociale datorată de angajator, - 98.366 lei majorări de întârziere aferente contribuției la asigurări sociale datorată de angajator, - 31.759 lei contribuția la asigurări sociale de sănătate datorată de angajator, - 29.159 lei majorări de întârziere aferente contribuției la asigurări sociale de sănătate datorată de angajator, - 5.453 lei contribuția societății la fondul de risc și accident, - 5.165 lei majorări aferente contribuției societății la fondul de risc și accident, - 4.711 lei contribuția societății la concedii și indemnizații, - 4.288 lei majorări aferente contribuției societății la concedii și indemnizații, - 1.385 lei contribuția societății la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariate, - 1.261 lei majorări aferente contribuției societății la fondul de garantare a creanțelor salariale, - 6.608 lei contribuția societății la fondul de șomaj, - 6.767 lei majorări aferente contribuției societății la fondul de șomaj. În ceea ce privește interpretarea art. 137 alin. (1) lit. a) din C. fisc., recurenta - reclamantă a susținut că subvențiile primite nu intră în baza de impozitare a T.V.A. pentru că nu sunt legate direct de prețul acestei operațiuni. Într-adevăr, potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în forma aplicabilă în vigoare la momentul desfășurării operațiunilor, prevede: „(1) Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din: a) pentru livrări de bunuri și prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la lit. b) și c), din tot ceea ce constituie contrapartidă obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni”. Pentru anul 2006, aceste prevederi au fost explicitate prin pct. 17 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, care precizează: „17. (1) Potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) din C. fisc., subvențiile primite de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, legate direct de prețul bunurilor livrate și/sau al serviciilor prestate, se includ în baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată. Se consideră că subvențiile sunt legate direct de preț dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) prețul livrării/tariful prestării pe unitatea de măsură al bunurilor și/sau al serviciilor este impus prin lege sau prin decizii ale consiliilor locale, inclusiv sau exclusiv taxa pe valoarea adăugată; b) subvenția acordată este concret determinabilă în prețul bunurilor și/sau al serviciilor, respectiv este stabilită pe unitatea de măsură a bunurilor livrate și/sau a serviciilor prestate, în sume absolute sau procentual”. Astfel fiind, în mod corect a reținut prima instanță că sumele primite trebuie incluse în baza de impozitare a T.V.A., subvenția acordată fiind determinabilă în prețul serviciilor de transport public prestate de către regia recurentă. În ceea ce privește perioada ulterioară 2007 - 2008, recurenta - reclamantă a susținut că trebuia să beneficieze de dispozițiile pct. 18 alin. (2) din Normele de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 potrivit cărora subvențiile primite erau excluse din baza de impozitare a T.V.A., susținere care este neîntemeiată. Prin Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2011, A.N.A.F. a respins contestația formulată de regia autonomă, ca neîntemeiată, pentru suma de 10.640.088 lei și, ca nemotivată pentru suma de 6.302 lei. În acțiunea formulată, societatea comercială a criticat actele în litigiu doar în ceea ce privește sumele privind T.V.A. stabilită suplimentar (5.176.167 lei T.V.A. și 4.855.570 lei majorările de întârziere aferente) și, respectiv, sumele privind impozitarea tichetelor cadou acordată salariaților în anii 2007 și 2008, cu ocazia Z.T.P., iar criticile recursului vizează soluția instanței de fond cu privire la aceleași operațiuni economice și aceleași obligații bugetare stabilite suplimentar prin actele fiscale în litigiu. În ceea ce privește criticile referitoare la T.V.A. și majorările de întârziere, acestea au fost apreciate ca fiind neîntemeiate pentru considerentele arătate în continuare. În cauză, nu sunt contestate nici sumele și nici faptul că regia recurentă a primit de la bugetul local subvenții aferente gratuităților și reducerilor de tarife pentru abonamentele acordate anumitor categorii sociale, în perioada 2006 - 2008, litigiul fiind în legătură cu interpretarea dispozițiilor legale incidente. Într-adevăr, pentru anii 2007-2008, prevederile pct. 18 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, care precizează: „18. (1) Potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) din C. fisc., subvențiile primite de la bugetul de stat, bugetele locale sau bugetul legate direct de prețul bunurilor livrate și/sau al serviciilor p restate, se includ în baza de impozitare. Se consideră că subvențiile sunt legate direct de preț dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) suma subvenției să depindă de volumul bunurilor livrate/serviciilor prestate; b) suma subvenției să poată fi determinată înainte de desfășurarea activității. (2) Nu intră în baza de impozitare a taxei subvențiile sau alocațiile primite de la bugetul de stat, de la bugetele locale sau de la bugetul Comunitar care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la alin. (1), cum sunt: subvențiile pentru acoperirea cheltuielilor de transport public local, subvențiile acordate pentru efectuarea de investiții proprii.” Deci, potrivit pct. 18 alin. (2) nu intră în baza de impozitare a T.V.A., între altele, subvențiile de la bugetele locale care nu îndeplinesc condițiile de la alin. (1) pct. 18, cum sunt subvențiile pentru acoperirea cheltuielilor de transport public local, subvențiile acordate pentru efectuarea de investiții proprii. Or, în cauză, este necontestat că T.V.A. a fost calculată pentru subvențiile aferente gratuităților și reducerilor de tarife pentru abonamentele acordate anumitor categorii sociale potrivit unor legi speciale, iar nu pentru acoperirea cheltuielilor de transport sau pentru efectuarea de investiții proprii. În ceea ce privește problema impozitului și contribuțiilor aferente tichetelor cadou oferite salariaților, în sume și condiții necontestate, criticile regiei recurente sunt, de asemenea neîntemeiate. Astfel, în criticile formulate, regia recurentă a susținut că tichetele cadou nu se regăsesc la art. 55 din C. fisc., unde sunt enumerate avantajele de natură salarială, tichetele cadou fiind impozitate abia odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 58/2010. Într-adevăr, prin art. 1 pct. 13 din O.U.G. nr. 58/2010, la art. 55 alin. (3) din C. fisc., după lit. g) a fost introdusă lit. h) cu următorul conținut „tichetele cadou acordate potrivit legii”, dar acest lucru nu justifică afirmația că de la acea dată au fost impozitate tichetele - cadou. Astfel, potrivit art. 55 alin. (3), în forma în vigoare anterior publicării O.U.G. nr. 58/2010, erau considerate venituri din salarii, inclusiv „avantajele, cu excepția celor de la alin. (4), primite în legătură cu activitatea menționată la alin. (1) și (2) includ, însă nu sunt limitate la:” (…), după care erau enumerate exemplificativ, la lit. a) - g) diverse forme de avantaje posibile. Deci, cu alte cuvinte, erau exceptate de la impozitare exclusiv avantajele de la alin. (4) art. 55 din C. fisc., or la acest alineat nu erau incluse și tichetele - cadou, singura situație în care s-ar fi putut susține, cu temei legal, caracterul lor neimpozabil. Faptul că, prin O.U.G. nr. 58/2010, legiuitorul a completat, între altele, art. 55 alin. (3) din C. fisc. nu are explicația pretinsă de regia recurentă, ci pe aceea că legiuitorul a pus, astfel, capăt unor asemenea interpretări.

Contestația în anulare formulată de R.A.T. Craiova Î mpotriva Deciziei nr. 3545 din 21 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, R.A.T. Craiova a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând că, prin decizia atacată, instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs invocate. Totodată, contestatoarea a formulat, în temeiul art. 319 1 C. proc. civ., cerere de suspendare a executării deciziei atacate cu contestație în anulare și a depus Ordinul de plată nr. 1465 din 21 noiembrie 2013 și adresa B.R.D. - G.S.G.G. Craiova din 21 noiembrie 2013 privind consemnarea sumei de 500 lei, cu titlu de cauțiune la dispoziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4829/1/2013. În ceea ce privește motivele contestației în anulare, contestatoarea critică considerentele deciziei, arătând că instanța în mod greșit a reținut că subvenția primită de regia autonomă trebuie inclusă în baza de impozitare a T.V.A., fiind determinabilă în prețul serviciilor de transport public prestate, deși, prin motivele de recurs, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor legale, suma subvențiilor trebuie să fie determinată, aspect care nu a fost analizat de instanță. Se mai arată că instanța de recurs nu s-a pronunțat nici asupra motivelor de recurs referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 97/1999, singurele care reglementează modul de determinare a subvențiilor pentru serviciile publice de transport rutier intern și modul de calcul al acestora. Sub acest aspect, contestatoarea invocă și dispozițiile pct. 18 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, și ale art. 7 din O.G. nr. 97/1999 și expune modul de calcul al subvenției, susținând că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs referitor la faptul că subvenția nu poate fi determinată/calculată decât prin O.G. indicată. În același sens, contestatoare susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs referitor la faptul că organele fiscale nu au analizat îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de textele de lege menționate. Mai susține contestatoarea că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la faptul că suma subvențiilor trebuie să fie determinată pentru a fi inclusă în baza de impozitare a T.V.A., invocând în acest sens prevederile pct. 17 alin. (4) și pct. 18 alin. (1) și (2) din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, conform cărora suma subvenției nu este determinabilă înainte de desfășurarea activității, și adresa din 20 octombrie 2008 a D.G.F.P. Dolj prin care i s-a comunicat îndeplinirea condițiilor impuse de prevederile menționate în cazul transportului urban de călători efectuat pe bază de abonamente gratuite. De asemenea, se susține de către contestatoare faptul că instanța de recurs nu a analizat nici motivul de recurs referitor la faptul că anumite categorii de persoane beneficiau de gratuități în baza unor reglementări speciale - Legea nr. 448/2006, Legea nr. 44/1994, Legea nr. 341/2004, Decretul-Lege nr. 118/1990 - astfel că operațiunile respective nu constituie prestări de servicii cu plată și nu sunt cuprinse în sfera de aplicare a T.V.A., conform art. 129 alin. (5) din Legea nr. 571/2003. II. Considerentele Înaltei Curți 1. Cu privire la cererea de suspendare a executării deciziei ce formează obiectul contestației în anulare Prin încheierea din 27 noiembrie 2013, președintele, secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, analizând, în temeiul art. 403 alin. (4) raportat la art. 319 1 C. proc. civ., cererea de suspendare provizorie a executării deciziei atacate cu contestație în anulare, a respins-o, reținând, în esență, că decizia respectivă nu cuprinde dispoziții susceptibile a fi aduse la îndeplinire pe cale de executare, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele de lege indicate. La termenul de judecată din 12 martie 2014, contestatoarea R.A.T. Craiova a arătat că înțelege să renunțe la cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 3545 din 21 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. 2. Cu privire la contestația în anulare Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată următoarele: R.A.T. Craiova a formulat contestația în anulare în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la unele motive de recurs, în sensul celor expuse la pct. I.5 din prezenta decizie. Conform art. 318 C. proc. civ.: „Art. 318. - Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.” Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Se observă că, în raport cu dispozițiile citate, criticile cuprinse în contestația în anulare se referă, în esență, la omisiunea instanței de recurs de a analiza unele motive de recurs și dezvoltările acestora în considerarea prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 318 C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs. Din expunerea lucrărilor cauzei (pct. I.3 din prezenta decizie), Înalta Curte observă că, în recursul declarat, recurenta R.A.T. Craiova a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Totodată, se observă că instanța de recurs, în realizarea controlului de legalitate și temeinicie al sentinței atacate cu recurs, a analizat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta R.A.T. Craiova, și a analizat hotărârea și prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. În acest sens, instanța de recurs a analizat cauza atât în ceea ce privește T.V.A. stabilită suplimentar și accesoriile aferente, cât și în ceea ce privește impozitarea tichetelor cadou acordate salariaților în anii 2007 și 2008, expunând detaliat motivele de drept pentru care a reținut că sumele primite trebuie incluse în baza de impozitare a T.V.A., subvenția acordată fiind determinabilă în prețul serviciilor de transport public prestate de către regia recurentă, în raport cu dispozițiile art. 55 alin. (3) și (4) și art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în forma aplicabilă în vigoare la momentul desfășurării operațiunilor și ale pct. 17 alin. (1) și pct. 18 alin. (1) și (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Se observă că, în realitate, susținerile contestatoarei în sensul că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat cu privire la motivele de recurs, reprezintă, în fapt, veritabile critici de legalitate și temeinicie a deciziei atacate cu contestație în anulare, prin care R.A.T. Craiova invocă faptul că instanța nu ar fi răspuns punctual unor susțineri și argumente cuprinse în cererea de recurs. Criticile din contestația în anulare referitoare la faptul că instanța nu a răspuns argumentelor cuprinse în cererea de recurs ori nu a răspuns în sensul dorit de recurentă nu pot fi primite, întrucât, din analiza cererii de recurs și a Deciziei nr. 3545 din 21 martie 2013, se observă că hotărârea respectă cerințele impuse de art. 261 alin. (1) cu referire la art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 318 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă. Or, analiza aspectelor de fapt și de drept, invocate de contestatoare, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei. În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența C.E.D.O., în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de R.A.T. Craiova.