ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2784/2015

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița Ia data de 21 mai 2014, sub nr. 2847/290/2014, reclamantul B.A.O., în contradictoriu cu pârâta B.M., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună desfacerea căsătoriei înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Bocșa la data de 24 aprilie 1999, din vina ambilor soți în temeiul dispozițiilor art. 379 raportat la dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ. și dispozițiile din C. proc. civ. privind procedura divorțului, precum și revenirea reclamantului la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv acela de „O.". În motivare, reclamatul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 24 aprilie 1999, iar din căsătorie nu au rezultat copii minori.

Totodată, a învederat instanței că ultimul domiciliu comun, înainte de despărțirea în fapt, a fost în Germania, unde au locuit până în 2014. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. b), art. 379 și dispozițiile art. 915 și urm. C. proc. civ. Pârâta nu a formulat întâmpinare în cauză însă a depus note scrise, prin care a învederat instanței faptul că ultimul domiciliu comun al soților a fost în Germania, din 1999 și până în data de ianuarie 2014, când reclamantul a părăsit domiciliul conjugal. Prin sentința civilă nr. 375 din 04 martie 2015, Judecătoria Reșița a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei sectorului 5, București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele: Părțile s-au căsătorit la data de 24 aprilie 1999, iar conform recunoașterii acestora, ultimul domiciliu comun a fost în Germania, în perioada 1999-2014. În prezent, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, niciunul dintre soți nu mai locuiește în România, aspect ce rezultă din relatările pârâtei, inclusiv și din Nota Asociației de Proprietari Bocșa, inclusiv și din procura de reprezentare dată de reclamant avocatului acestuia. Conform dispozițiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., în procedura divorțului, dacă niciunul dintre soți nu are locuința în țară, se poate conveni pentru introducerea cererii de divorț la orice judecătorie din România.

În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența judecătoriei sectorului 5 București. Cum niciunul dintre soți nu mai are locuința efectivă în țară și nici nu a intervenit vreun acord între aceștia care să vizeze introducerea acțiunii la orice judecătorie din România, în raport de dispozițiile legale arătate, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei sectorului 5 București. Investită prin declinare, Judecătoria sectorului 5, București a pronunțat sentința civilă nr. 6936 din 02 octombrie 2015, prin care a admis excepția ne competenței sale teritoriale invocată de reclamant și a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Reșița; constatând ivit conflictul de competență, a înaintat pricina pentru regulator de competență Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În considerentele sentinței, instanța a reținut următoarele: Părțile nu au domiciliul comun în sectorul 5 București, iar în prezent atât reclamantul cât și pârâta locuiesc în străinătate, în Germania, potrivit actelor de identitate depuse la dosar și potrivit susținerilor părților. Potrivit art. 914 alin. (2) [după republicare 915 alin. (2)] C. proc. civ., dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei sectorului 5. În cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul dă în mod expres părților posibilitatea de a. înlătura competența Judecătoriei sectorului 5 București, fără a circumstanția în vreun fel condițiile în care ar putea face acest lucru.

Chiar dacă această interpretare poate părea în contra prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care vorbește despre un „acord" pe care multe instanțe l-au interpretat ca fiind expres, scris, prealabil, ea este similară interpretării date unanim în doctrină și jurisprudență într-un alt caz, cel al prevederilor art. 126 C. proc. civ., care reia art. 19 din vechiul C. proc. civ. Textul art. 126 C. proc. civ. prevede în mod expres că părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care pot dispune să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial, în afară de cazul în care această competență ar fi exclusivă.

Or, în acest caz textul nu se mărginește la a face referire la o convenție a părților, ca art. 915 alin. (2) C. proc. civ., ci circumstanțiază acordul, care trebuie să fie scris sau declarație verbală în fața instanței. Prin urmare, întrucât legiuitorul a urmărit să faciliteze accesul cetățenilor români la instanțe, acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie interpretat în mod restrictiv în sensul că trebuie să fie unul scris, semnat și datat, putând fi și unul tacit, atât timp cât din atitudinea părților rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorț să fie soluționată de instanța sesizată de către reclamant.

În cauză, voința reclamantului de a se judeca la Judecătoria Reșița a devenit evidentă odată cu introducerea acțiunii pe rolul Judecătoriei Reșița, iar pârâta a acceptat competența chiar prin notele de ședință depuse la dosar, aceasta neinvocând excepția necompetenței teritoriale și neridicând alte obiecții cu privire la competența instanței, neconsiderând că este dezavantajată de alegerea reclamantului. Prin urmare, atât timp cât pârâta a acceptat competența Judecătoriei Reșița, neinvocând excepția necompetenței teritoriale a instanței deși avea această posibilitate prin notele depuse la dosar, rezultă că există „acordul" părților privind instanța aleasă să judece cererea, Judecătoria Reșița neavând niciun temei pentru a invoca excepția necompetenței teritoriale.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița la data de 21 mai 2014, sub nr. 2847/290/2014, reclamantul B.A.O., în contradictoriii cu pârâta B.M., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună desfacerea căsătoriei înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Bocșa Ia data de 24 aprilie 1999, din vina ambilor soți. Astfel cum au reținut ambele instanțe aflate în conflict, ultima locuință comună a soților a fost pe teritoriul Germaniei, iar la data introducerii acțiunii de divorț, nici reclamantul și nici pârâta nu mai aveau locuința în România.

În mod corect, ambele instanțe au identificat incidența în cauză a dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează competența teritorială a instanței competente să judece cererea de divorț în care ambele părți nu mai au domiciliul în România. Problema de drept care a determinat însă ivirea prezentului conflict de competență este reprezentată de întetpretarea diferită pe care acestea au dat-o noțiunii de acord utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., republicat. Prin acord se înțelege manifestarea de voință a două sau mai multor persoane făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Din definiția mai sus redată reiese că acordul, ca manifestare a voinței juridice, trebuie făcută cu intenția de produce efecte, exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul reprezentând relevanță juridică deosebită, întrucât numai în prezența acesteia poate fi vorba despre existența consimțământului.

Consimțământul reprezintă manifestarea, exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic. Consimțământul este voința declarată, elementul extern ai voinței juridice. Plecând de la definițiile de mai sus, atât jurisprudența, cât și doctrina au fost constante în a aprecia că manifestarea de voință trebuie să fie una neechivocă, clară și exteriorizată, exprimată într-o formă materială. Manifestarea tacită, echivocă de voință neproducând efecte juridice decât în măsura în care în lege se prevede în mod expres aceasta. Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România.

În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al Municipiului București. Reiese deci, că în situația în care, într-o acțiune de divorț, nici reclamantul, și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei sectorului 5, București. Astfel, pentru ca alegerea de competență să producă efectul extinderii competenței în favoarea instanței alese de părți, este necesar ca înțelegerea părților să fie încheiată în scris și să fie expresă, în sensul că din cuprinsul său să rezulte explicit opțiunea pentru o anumită instanță, iar aceasta să fie determinată în chiar cuprinsul convenției.

Aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauză având în vedere că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu a rezultat existența unui acord expres al ambilor părți prin care să fie manifestată intenția de sesizare a unei anumite instanțe. Or, în lipsa existenței unei astfel de manifestări exprese, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. Simpla alegere a instanței de către reclamant prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Reșița și lipsa invocării excepției necompetenței teritoriale de către pârâtă prin notele scrise, nu poate echivala cu acordul de voință al părților de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, manifestarea tacită de voință nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta.

În această situație, însă, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate. Or, în aplicarea principiului potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, exceptio est strictissimae interpretationis, nu se poate interpreta că, în cauza de față, lipsa invocării excepției necompetenței teritoriale echivalează cu manifestarea tacită de voință în sensul alegerii instanței competente teritorial. Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei având ca obiect divorț, formulată de reclamantul B.A.O., în contradictoriu cu pârâta B.M., în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei având ca obiect divorț, formulată de reclamantul B.A.O., în contradictoriu cu pârâta B.M., în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2015.