ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2784/2015

Asupra conflictului de competență de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița Ia data de 21 mai 2014, sub nr.

2847/290/2014, reclamantul B.A.O., în contradictoriu cu pârâta B.M., a

solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună

desfacerea căsătoriei înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei

Bocșa la data de 24 aprilie 1999, din vina ambilor soți în temeiul

dispozițiilor art. 379 raportat la dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ. și

dispozițiile din C. proc. civ. privind procedura divorțului, precum și

revenirea reclamantului la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv acela

de „O.".

În motivare, reclamatul a arătat că

s-a căsătorit cu pârâta la data de 24 aprilie 1999, iar din căsătorie nu au

rezultat copii minori. Totodată, a învederat instanței că ultimul domiciliu

comun, înainte de despărțirea în fapt, a fost în Germania, unde au locuit până

în 2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 373 lit. b), art. 379 și dispozițiile art. 915 și urm. C.

proc. civ.

Pârâta nu a formulat întâmpinare în

cauză însă a depus note scrise, prin care a învederat instanței faptul că

ultimul domiciliu comun al soților a fost în Germania, din 1999 și până în data

de ianuarie 2014, când reclamantul a părăsit domiciliul conjugal.

Prin sentința civilă nr. 375 din 04

martie 2015, Judecătoria Reșița a admis excepția necompetenței sale teritoriale

și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în

favoarea Judecătoriei sectorului 5, București.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut următoarele:

Părțile s-au căsătorit la data de 24

aprilie 1999, iar conform recunoașterii acestora, ultimul domiciliu comun a

fost în Germania, în perioada 1999-2014.

În prezent, din înscrisurile aflate la

dosarul cauzei, niciunul dintre soți nu mai locuiește în România, aspect ce

rezultă din relatările pârâtei, inclusiv și din Nota Asociației de Proprietari

Bocșa, inclusiv și din procura de reprezentare dată de reclamant avocatului

acestuia.

Conform dispozițiilor art. 914 alin. (2)

C. proc. civ., în procedura divorțului, dacă niciunul dintre soți nu are

locuința în țară, se poate conveni pentru introducerea cererii de divorț la

orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț

este de competența judecătoriei sectorului 5 București.

Cum niciunul dintre soți nu mai are

locuința efectivă în țară și nici nu a intervenit vreun acord între aceștia

care să vizeze introducerea acțiunii la orice judecătorie din România, în

raport de dispozițiile legale arătate, competența de soluționare a cauzei

aparține Judecătoriei sectorului 5 București.

Investită prin declinare, Judecătoria

sectorului 5, București a pronunțat sentința civilă nr. 6936 din 02 octombrie

2015, prin care a admis excepția ne competenței sale teritoriale invocată de

reclamant și a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei

Reșița; constatând ivit conflictul de competență, a înaintat pricina pentru

regulator de competență Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În considerentele sentinței, instanța

a reținut următoarele:

Părțile nu au domiciliul comun în

sectorul 5 București, iar în prezent atât reclamantul cât și pârâta locuiesc în

străinătate, în Germania, potrivit actelor de identitate depuse la dosar și

potrivit susținerilor părților.

Potrivit art. 914 alin. (2) [după

republicare 915 alin. (2)] C. proc. civ., dacă nici reclamantul nici pârâtul nu

au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la

orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț

fiind de competența Judecătoriei sectorului 5.

În cuprinsul art. 915 alin. (2) C.

proc. civ., legiuitorul dă în mod expres părților posibilitatea de a. înlătura

competența Judecătoriei sectorului 5 București, fără a circumstanția în vreun

fel condițiile în care ar putea face acest lucru.

Chiar dacă această interpretare poate

părea în contra prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care vorbește

despre un „acord" pe care multe instanțe l-au interpretat ca fiind expres,

scris, prealabil, ea este similară interpretării date unanim în doctrină și

jurisprudență într-un alt caz, cel al prevederilor art. 126 C. proc. civ., care

reia art. 19 din vechiul C. proc. civ.

Textul art. 126 C. proc. civ. prevede

în mod expres că părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute,

și prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la bunuri

și la alte drepturi de care pot dispune să fie judecate de alte instanțe decât

acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial, în afară de cazul în care

această competență ar fi exclusivă. Or, în acest caz textul nu se mărginește la

a face referire la o convenție a părților, ca art. 915 alin. (2) C. proc. civ.,

ci circumstanțiază acordul, care trebuie să fie scris sau declarație verbală în

fața instanței.

Prin urmare, întrucât legiuitorul a

urmărit să faciliteze accesul cetățenilor români la instanțe, acordul prevăzut

de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie interpretat în mod restrictiv în

sensul că trebuie să fie unul scris, semnat și datat, putând fi și unul tacit,

atât timp cât din atitudinea părților rezultă în mod neîndoielnic că sunt de

acord ca cererea de divorț să fie soluționată de instanța sesizată de către

reclamant.

În cauză, voința reclamantului de a se

judeca la Judecătoria Reșița a devenit evidentă odată cu introducerea acțiunii

pe rolul Judecătoriei Reșița, iar pârâta a acceptat competența chiar prin

notele de ședință depuse la dosar, aceasta neinvocând excepția necompetenței

teritoriale și neridicând alte obiecții cu privire la competența instanței,

neconsiderând că este dezavantajată de alegerea reclamantului.

Prin urmare, atât timp cât pârâta a

acceptat competența Judecătoriei Reșița, neinvocând excepția necompetenței

teritoriale a instanței deși avea această posibilitate prin notele depuse la

dosar, rezultă că există „acordul" părților privind instanța aleasă să

judece cererea, Judecătoria Reșița neavând niciun temei pentru a invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Cu privire la conflictul negativ de

competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2

raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Reșița la data de 21 mai 2014, sub nr. 2847/290/2014, reclamantul

B.A.O., în contradictoriii cu pârâta B.M., a solicitat instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța, să se dispună desfacerea căsătoriei înregistrată

în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Bocșa Ia data de 24 aprilie 1999, din

vina ambilor soți.

Astfel cum au reținut ambele instanțe

aflate în conflict, ultima locuință comună a soților a fost pe teritoriul

Germaniei, iar la data introducerii acțiunii de divorț, nici reclamantul și

nici pârâta nu mai aveau locuința în România.

În mod corect, ambele instanțe au

identificat incidența în cauză a dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ.

care reglementează competența teritorială a instanței competente să judece

cererea de divorț în care ambele părți nu mai au domiciliul în România.

Problema de drept care a determinat

însă ivirea prezentului conflict de competență este reprezentată de

întetpretarea diferită pe care acestea au dat-o noțiunii de acord utilizat de

legiuitor în textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., republicat.

Prin acord se înțelege manifestarea de

voință a două sau mai multor persoane făcută cu intenția de a produce efecte

juridice.

Din definiția mai sus redată reiese că

acordul, ca manifestare a voinței juridice, trebuie făcută cu intenția de

produce efecte, exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul reprezentând

relevanță juridică deosebită, întrucât numai în prezența acesteia poate fi

vorba despre existența consimțământului.

Consimțământul reprezintă

manifestarea, exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic.

Consimțământul este voința declarată, elementul extern ai voinței juridice.

Plecând de la definițiile de mai sus,

atât jurisprudența, cât și doctrina au fost constante în a aprecia că

manifestarea de voință trebuie să fie una neechivocă, clară și exteriorizată,

exprimată într-o formă materială. Manifestarea tacită, echivocă de voință

neproducând efecte juridice decât în măsura în care în lege se prevede în mod

expres aceasta.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2)

C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară,

părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din

România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența

Judecătoriei sectorului 5 al Municipiului București.

Reiese deci, că în situația în care,

într-o acțiune de divorț, nici reclamantul, și nici pârâtul nu au locuința în

țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie

din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de

competența Judecătoriei sectorului 5, București.

Astfel, pentru ca alegerea de

competență să producă efectul extinderii competenței în favoarea instanței

alese de părți, este necesar ca înțelegerea părților să fie încheiată în scris

și să fie expresă, în sensul că din cuprinsul său să rezulte explicit opțiunea

pentru o anumită instanță, iar aceasta să fie determinată în chiar cuprinsul

convenției.

Aceste condiții nu sunt îndeplinite în

cauză având în vedere că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu a

rezultat existența unui acord expres al ambilor părți prin care să fie

manifestată intenția de sesizare a unei anumite instanțe. Or, în lipsa

existenței unei astfel de manifestări exprese, nu se poate reține incidența dispozițiilor

art. 915 alin. (2) C. proc. civ.

Simpla alegere a instanței de către

reclamant prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Reșița și

lipsa invocării excepției necompetenței teritoriale de către pârâtă prin notele

scrise, nu poate echivala cu acordul de voință al părților de care se face

vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, așa cum s-a

arătat mai sus, manifestarea tacită de voință nu poate produce efecte juridice

decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. În

această situație, însă, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate.

Or, în aplicarea principiului potrivit

căruia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, exceptio est

strictissimae interpretationis, nu se poate interpreta că, în cauza de față,

lipsa invocării excepției necompetenței teritoriale echivalează cu manifestarea

tacită de voință în sensul alegerii instanței competente teritorial.

Pentru considerentele mai sus arătate,

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei având ca obiect

divorț, formulată de reclamantul B.A.O., în contradictoriu cu pârâta B.M., în

favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei având ca obiect divorț, formulată de reclamantul B.A.O., în

contradictoriu cu pârâta B.M., în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 decembrie 2015.