ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 46/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 46/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Harghita,l secția civilă, sub nr. 770/96/2013 la data de 14 februarie

2013, reclamanta SN T.F.C. C.F.R. C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

SC A.R.A.V.I.G. SA și intervenienții S.I., SC R.C. SRL, obligarea pârâtei la

plata sumei de 710.220,59 lei fără T.V.A., actualizată cu rata inflației și

dobânda legală de la data de 07 februarie 2012 și până la momentul plății

efective, sumă ce reprezintă contravaloarea pagubelor materiale parțiale

cauzate prin evenimentul produs la data de 23 septembrie 2011 de către vehicul;

a sumei de 265.622,50 lei reprezentând penalizări în cuantum de 0,1 % pentru

flecare zi de întârziere aplicate la suma de 710.220,59 începând cu data de 07

februarie 2012 și până la data de 14 februarie 2013 (374 de zile); penalizări

în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere aplicate la suma de

710.220,59 începând cu data introducerii acțiunii, 14 februarie 2013 și până la

data plății efective.

Prin sentința nr. 3290 din

29 decembrie 2014 Tribunalul Harghita, secția civilă, a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 710.220,59 lei, fără T.V.A.,

cu titlu de despăgubiri, penalizări în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere

aferente acestei sume, începând cu data de 21 martie 2013, până la data plății

efective, precum și suma de 14.499,18 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată;

a respins capetele de cerere vizând obligarea pârâtei la plata penalizărilor de

întârziere pentru perioada 26 ianuarie 2012 - 20 martie 2013, plata dobânzii

legale, actualizarea sumei datorate cu rata inflației, precum și obligarea

pârâtei la plata sumei de 4.466 lei, reprezentând salariul și indemnizația de

delegare a consilierului juridic.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că în urma accidentului de circulație produs la data

de 23 septembrie 2011 a fost avariată rama electrică, proprietatea reclamantei,

aceasta fiind lovită de autotractor, proprietatea intervenientei forțate SC

R.C. SRL, condus de intervenientul forțat S.I. Accidentul a avut loc în

localitatea Miercurea Ciuc, la km 96+900, la trecerea de nivel cu calea ferată,

semnalizată corespunzător.

Potrivit procesului verbal

de cercetare la fața locului întocmit de organul de poliție, autotractorul a

fost găsit pe partea carosabilă a drumului public, oblic față de axa drumului,

primul din vagoanele de călători fiind deraiat de pe linia de tren. Prin

Ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, la 26

aprilie 2013, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului S.I.,

pentru infracțiunea de distrugere și semnalizare falsă, reținându-se că probele

în acuzare nu au caracter cert, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției;

de asemenea, s-a reținut că învinuitul nu a respectat semnificația

indicatorului „stop” și semnalul acustic și vizual la trecerea de cale ferată,

nu a oprit să se asigure, fiind surprins de trenul de persoane care circula din

Siculeni către Brașov, dar starea de fapt nu a fost confirmată prin probe,

dincolo de orice bănuială rezonabilă.

Din raportul de expertiză

judiciară efectuat în cauză a reieșit că autotrenul a oprit pe trecerea de cale

ferată din cauza defecțiunii tehnice la sistemul de transmisie, conducătorul

auto neputând să îl mai pună în mișcare, iar la venirea trenului, semnalizat

prin mijloace acustice și sonore, a încercat, fără rezultat, să îl avertizeze

pe conducătorul trenului, cu luminile telefonului mobil, impactul neputând fi

evitat. Rama electrică și semiremorca au fost avariate iar expertul a conchis

că nici mecanicul de locomotivă și nici conducătorul auto nu aveau posibilitatea

de a evita impactul.

La data producerii

accidentului, autovehiculul era asigurat, potrivit Poliței de asigurare de

răspundere civilă auto, emisă de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA, valabilă pentru

perioada 25 septembrie 2010 - 24 septembrie 2011.

Prima instanță a făcut

aplicarea prevederilor art. 43, 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1995, constatând

că sunt îndeplinite cerințele acestor norme speciale și că există legătură de

cauzalitate între fapta intervenientului forțat S.I., prepus al intervenientei

forțate SC R.C. SRL, și prejudiciul suferit de reclamantă, iar intervenienta

forțată are calitatea de asigurat al pârâtei.

În privința cuantumului

despăgubirilor, prima instanță a făcut trimitere la dispozițiile art. 26 alin.

(1) și art. 47 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, valoarea de inventar a ramei

electrice fiind de 5.111.000 lei, contravaloarea manoperei și a materialelor

necesare reparării acesteia fiind în sumă de 710.220,59 lei.

Prin urmare, nu au fost

primite de instanță susținerile pârâtei referitoare la valoarea ramei

electrice, la data producerii accidentului, în sumă de 48.931,39 lei, aceasta

reținând și faptul că pârâta nu a respectat termenul de 3 luni prevăzut de art.

36 alin. (4) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, în condițiile în care reclamanta

i-a comunicat pretențiile (despăgubiri în sumă de 710.220,59 lei fără T.V.A.)

prin adresa din 23 ianuarie 2012, față de care pârâta a formulat oferta de

despăgubire pentru suma de 48.931,39 lei, numai prin adresa din 20 decembrie

2012.

S-a apreciat că penalizările

în procent de 0,1% pe zi de întârziere sunt datorate după 3 luni de la data

avizării, 20 decembrie 2012, când i s-a comunicat reclamantei acceptul

asigurătorului de a-i plăti despăgubiri, așa încât capătul de cerere privind plata

penalizărilor începând cu data de 26 ianuarie 2012 a fost respins.

Au fost respinse capetele

de cerere vizând plata dobânzii legale și actualizarea sumei cu rata inflației

întrucât, în materia despăgubirilor reglementate de Ordinul C.S.A. nr. 5/2010,

este prevăzută o penalizare în cazul neîndeplinirii obligațiilor

asigurătorului, instanța considerând că această sancțiune nu poate fi cumulată cu

dobânda și actualizarea sumei.

Întrucât reclamanta a

solicitat obligarea intervenienților forțați la plata despăgubirilor numai în

condițiile în care s-ar stabili că pârâta nu datorează nicio sumă de bani,

având în vedere faptul că obligația de plată a pârâtei a fost stabilită și ținând

seama de limitele învestirii și de principiul disponibilității, instanța nu a mai

analizat această cerere.

Capătul de cerere privind

obligarea pârâtei la plata sumei de 4.466 lei, reprezentând salariu și

indemnizația de delegare a consilierului juridic a fost respins deoarece,

potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic angajat

în muncă are statut de salariat, iar potrivit art. 60 alin. (1) din Statutul

profesiei de consilier juridic, are dreptul la o remunerație de bază, pentru

activitatea sa profesională, această remunerație și indemnizația de delegare

acordându-se în mod obișnuit, pentru activitatea desfășurată, și nu în mod

separat, pentru unele procese în care reprezintă interesele persoanei juridice

angajatoare.

Împotriva sentinței mai

sus menționate au formulat apel atât reclamanta SN T.F.C. C.F.R. C. SA cât și

pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA.

Reclamanta SN T.F.C.

C.F.R. C. SA a arătat că, în condițiile în care a avizat asigurătorul, la data

de 25 octombrie 2011, cu privire la producerea evenimentului asigurat, acesta

datorează penalizările după expirarea termenului de 3 luni (prevăzut de art. 36

alin. (4) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010), care a început să curgă de la această

dată.

Susține că instanța de

fond a confundat avizarea producerii evenimentului asigurat, realizată de

asigurat, cu oferta de despăgubire, formulată de asigurător la 20 decembrie

2012, cu încălcarea termenelor legale. Cum despăgubirile trebuie plătite de

asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar

stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de

asigurător iar, în cauză, ultimul document, vizând valoarea de inventar a ramei

electrice, a fost solicitat de pârâtă și comunicat de reclamantă la data de 25

ianuarie 2012, pârâta datorează penalizări începând cu data de 26 ianuarie 2012

sau începând cu data de 7 februarie 2012, în temeiul art. 37, art. 36 alin. (1)

din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Apreciază că în mod

nelegal au fost respinse cheltuielile de judecată în sumă de 4.466 lei, pe

motivul statutului de angajat al consilierului juridic, deși reclamanta nu a

susținut un alt statut, cheltuielile de judecată solicitate constând tocmai în

cheltuiala societății cu salariul și indemnizațiile de delegare acordate

consilierului juridic pentru cele 18 termene la care s-a deplasat la instanță;

este adevărat că reclamanta a angajat consilierul juridic pentru o multitudine

de activități, însă pentru cele 18 termene de judecată societatea a fost

lipsită de munca acestuia din cauza faptului că s-a deplasat în altă localitate

(la sediul tribunalului); în condițiile în care s-a stabilit culpa procesuală a

pârâtei, se impunea ca aceasta să suporte și cheltuielile cauzate reclamantei

prin munca depusă de consilierul juridic; indemnizația de delegare, în cuantum

de 209 lei, a fost plătită de reclamantă doar pentru deplasarea consilierului

juridic la Tribunalul Harghita fiind, așadar, o plată separată cauzată strict

de prezentul dosar.

Pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA a

arătat că din considerentele hotărârii rezultă că nici măcar în Dosarul penal nr.

2138/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc nu au putut

fi stabilite elemente certe cu privire la vinovăția conducătorului auto.

A susținut că răspunderea

civilă este înlăturată când prejudiciul este cauzat de forța majoră sau de un

caz fortuit, iar prin raportare la adresa C.F.R. București - Sucursala Brașov,

una din cauzele accidentului a fost nefuncționarea semnalului de avarie la

trecerea la nivel cu calea ferată, precum și a instalației de semnalizare

automată, iar, pe de altă parte, defecțiunile survenite la sistemul de frânare,

care nu au putut fi prevăzute și nici împiedicate de conducătorul auto - proprietarul

vehiculului având inspecția tehnică la zi.

Obligația de despăgubire

îi revine asigurătorului conform dispozițiilor legale enunțate de instanță,

însă condiția principală este culpa conducătorului auto, nefiind suficientă

existența unei fapte ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul.

Prin Decizia nr. 473/A

din 29 iunie 2015 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal a

respins apelul pârâtei

, a admis apelul

reclamantei, a

obligat pârâta să plătească reclamantei penalități în cuantum de 0,1% pe

fiecare zi de întârziere, aferente sumei de 710.220,59 lei - despăgubiri,

începând cu data de 26 ianuarie 2012 și până la data plății efective a

despăgubirilor; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate; a

obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.546,96 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut că

nu a fost învestită cu analizarea

modalității de soluționare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la

plata dobânzii legale și a actualizării pentru suma de 710.220,59 lei.

Referitor la fondul cauzei, instanța a reținut că în documentul de constatare

din 10 noiembrie 2011, întocmit în Dosarul de daune nr. RA/023/080/40110463/104139

R.C.A., constituit la data de 25 octombrie 2011, SC A.R.A.V.I.G. SA a făcut referire

expresă la data evenimentul din 23 septembrie 2011, enumerând avariile ramei

electrice, proprietatea Depoului C.F.R. Brașov, cu mențiunea că „în cazul în

care la demontarea autovehiculului, în vederea reparației, se vor constata și

alte avarii produse în exclusivitate în evenimentul asigurat, asiguratul sau

persoana păgubită are obligația de a înștiința de îndată reprezentanții Asirom

pentru a întocmi un proces verbal suplimentar de constatare a pagubelor, cunoscând

că în caz contrar Asirom refuză despăgubirea acestor pagube”.

Constatările suplimentare

au fost cuprinse în procesul verbal din 15 decembrie 2011 întocmit la Depoul C.F.R.

Brașov, cu referire la rama electrică, menționându-se că „după demontarea

accesoriilor din postul de conducere al vagonului, în prezența delegatului

Asirom, au rezultat o serie de avarii suplimentare față de procesul verbal din

data de 10 noiembrie 2011”, care impun înlocuirea unei serii de piese (punctual

redate în procesul verbal), devizul estimativ (incluzând manopera și

materialele) fiind în sumă totală de 710.220,59 lei.

La data de 23 decembrie

2011, pârâta-apelantă SC A.R.A.V.I.G. SA a întocmit un nou document de

constatare, în Dosarul de daune nr. RA/023/080/40110463/104139 R.C.A.,

incluzând și avariile suplimentare, atestând, așadar, că acestea i-au fost

aduse la cunoștință de asigurat.

Prin adresele din 23

ianuarie 2012, din 14 februarie 2012, din 06 martie 2012, din 12 martie 2012, din

04 mai 2012 Depoul C.F.R. Brașov i-a solicitat pârâtei-apelante acordul pentru

remedierea ramei electrice și acceptul de plată pentru devizul estimativ

întocmit în urma constatărilor efectuate de către reprezentantul Asirom.

În convocarea la

conciliere din 07 mai 2015, reclamanta-apelantă a menționat că i-a comunicat

societății de asigurare devizul estimativ încă la data de 23 ianuarie 2012,

cerându-i, prin urmare, să urgenteze aprobarea dosarului de daune și acordarea

acceptului de plată, conform devizului întocmit în urma constatărilor efectuate

de reprezentantul asigurătorului, reclamanta-apelantă invocând disp. art. 26 alin.

(1) lit. c) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor

privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule. Totodată, reclamanta-apelantă a precizat că de abia

la data de 15 februarie 2012 i-a fost remis un răspuns prin care i se comunica

faptul că dosarul de daune „este la conducere pentru aprobarea sumei”,

reclamanta făcând trimitere la disp. art. 36, art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Prin adresa din 20

decembrie 2012, emisă de pârâta-apelantă înregistrată la Centrul Comercial de

călători Brașov - Biroul Juridic din 3 ianuarie 2013, s-a comunicat „valoarea

maximă a despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei, arătându-se că reprezintă

„valoarea reală a vehiculului la data producerii evenimentului”, 23 septembrie

2011.

Instanța de apel a

constatat că în raportul de expertiză tehnică auto - probă administrată în

prima etapă procesuală, expertul A.G.I. a făcut referire concretă la Actul de

constatare tehnică după accident din 23 septembrie 2011, întocmit de ing. G.C.,

din cadrul SC A. SRL (cu sediul în Miercurea Ciuc), potrivit căruia

autotractorul, era imobilizat (probele funcționale neputând fi efectuate), dar

avea motorul în stare de funcționare.

Din probele administrate

în cauză rezultă că luminile de semnalizare la trecerea la nivel cu calea

ferată funcționau, că, la momentul pătrunderii autotractorului, luminile erau

de culoare albă și că blocarea autotractorului pe linia de cale ferată a fost

cauzată de o defecțiune tehnică la sistemul de transmisie, impactul neputând fi

evitat.

Aceste concluzii au fost confirmate

de susținerile pârâtei-apelante care a invocat Ordonanța din 26 aprilie 2013 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, dată în Dosarul nr. 2138/P/2012,

arătând că nu au putut fi stabilite elemente certe cu privire la vinovăția

conducătorului auto, intervenientul-intimat S.I., prepusul intervenientei-intimate

SC R.C. SRL, invocând și faptul că, potrivit raportului de expertiză tehnică

auto, cauza de producere a evenimentului rutier a constituit-o apariția unor

defecțiuni la sistemul de transmisie al autotrenului, neexistând posibilitatea

de evitare a impactului, de către mecanicul de locomotivă sau de către

conducătorul auto. De asemenea, pârâta-apelantă confirmă faptul că luminile la

trecerea la nivel cu calea ferată funcționau, la momentul pătrunderii

autotrenului, acestea fiind de culoare albă, iar, ulterior, când autotrenul era

deja imobilizat pe linia ferată din cauza blocării sistemului de frânare, mai

precis din cauza „defecțiunilor tehnice apărute la capul tractor”, luminile

s-au schimbat în culoarea roșie, intervenind și semnalul sonor.

În acest context, instanța

de apel a reținut că afirmațiile anterior redate, cuprinse în cererea de apel

formulată de pârâtă, înlătură culpa conducătorului auto.

Cu toate acestea, instanța

de apel a constatat că nu poate ignora raportul juridic născut odată cu

încheierea Poliței de asigurare de răspundere civilă auto, pentru autotractor,

între pârâta-apelantă și SC R.C. SRL (proprietara autovehiculului), valabilă

până la data de 24 septembrie 2011, limita despăgubirii pentru pagubele

materiale fiind de 750.000 euro, pentru anul 2011.

Prin urmare, instanța de

apel a avut în vedere disp. art. 26 alin. (1) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010

pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (Ordin

incident, în speță, având în vedere faptul că polița de asigurare a fost

valabilă în perioada 25 septembrie 2010 - 24 septembrie 2011, fiind emisă la

data de 24 septembrie 2010), referitoare la obligația asigurătorului de a

despăgubi partea prejudiciată pentru pagubele materiale suferite în urma

accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat și disp. art. 26 alin.

(2), referitoare la obligația acordării despăgubirilor, până la limita prevăzută

în polița de asigurare, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de

vehicul, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului

asigurat.

Această obligație își

produce efectele atât în cazul în care prejudiciul a fost produs de

dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul (art. 26 alin.

(2) pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010), cât și în situația în care

prejudiciul a fost produs prin fapta lucrului, avându-și cauza în însușirile,

acțiunea sau inacțiunea vehiculului (art. 26 alin. (2) pct. 3).

Ipotezele în care obligația

asigurătorului de plată a despăgubirilor nu subzistă sunt expres și limitativ

prevăzute de art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, neputând fi extinse, prin

similitudine ori interpretare.

S-a reținut că, de altfel,

pârâta nu a invocat niciuna din aceste ipoteze, ci doar forța majoră și cazul

fortuit. În speță, pe de o parte, nu s-a dovedit existența unui caz de forță

majoră ci, dimpotrivă, susținerile pârâtei-apelante, anterior redate, infirmă o

astfel de ipoteză și, pe de altă parte, cazul fortuit nu face parte din cele

enumerate în art. 27, așa încât invocarea, de către asigurător, a unui astfel

de motiv de exonerare de la plata despăgubirilor nu este relevantă.

Referitor la cuantumul despăgubirilor,

instanța de apel a constatat că acestea rezultă din devizul estimativ din 23

ianuarie 2012, întocmit de Depoul C.F.R. Brașov și comunicat pârâtei-apelante,

act care include prețul materialelor și prețul manoperei, cu indicarea clară a

fiecărui material necesar (75 de poziții), a cantităților, a prețului, a

numărului orelor de manoperă, a tarifului pe oră, a obligațiilor la bugetul de

stat și la bugetul asigurărilor sociale de stat, calcule neinfirmate de

pârâta-apelantă. S-a apreciat că simpla menționare, de către societatea

asigurătoare, a „valorii maxime a despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei,

pentru că, în opinia acesteia, reprezintă „valoarea reală a vehiculului la data

producerii evenimentului”, 23 septembrie 2011, nu poate primi eficiență

juridică.

În privința datei de la

care pârâta-apelantă datorează penalitățile de întârziere în cuantum de 0,1% pe

zi, instanța de apel a avut în vedere formularea imperativă cuprinsă în art. 36

alin. (4) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, (…) asigurătorul R.C.A. este obligat (…),

precum și termenul de cel mult 3 luni lăsat la dispoziția acestuia, calculat de

la data avizării producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată

sau de către asigurat. Or, în cauză, dosarul de daune a fost constituit la data

de 25 octombrie 2011, astfel cum pârâta a recunoscut la interogatoriu, aceasta

putând, așadar, beneficia de un termen maxim cu de 3 luni pentru a formula

oferta de despăgubire, respectiv până la data de 25 ianuarie 2012 - însă, în

pofida demersurilor concrete repetate ale reclamantei-apelante, prin care

pârâta-apelantă i-a comunicat reclamantei-apelante „valoarea maximă a

despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei, a fost emisă numai la data de 20

decembrie 2012.

Prin urmare, având în

vedere disp. art. 36 alin. (4), art. 64 alin. (4) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010,

s-a apreciat că pârâta datorează penalități de întârziere începând cu data de

26 ianuarie 2012 și până la plata efectivă, integrală a despăgubirilor.

Referitor la suma de 4.466

lei, reprezentând cheltuieli de judecată constituite din salariul și indemnizația

de deplasare acordate consilierului juridic pentru cele 18 zile,

corespunzătoare termenelor de judecată în acest dosar, instanța de apel a reținut

că argumentul invocat de reclamanta-apelantă, în sensul că este vorba despre o

plată separată, cauzată strict de prezentul dosar și că societatea a fost

lipsită de munca acestuia din cauza faptului că s-a deplasat în altă

localitate, nu este apt să determine admiterea acestei pretenții. Pe de o parte,

plata se înscrie în obligațiile asumate de angajator, prin contractul

individual de muncă, consilierul juridic având statutul de salariat (art. 3 alin.

(2) din Legea nr. 514/2003), atribuțiile sale de serviciu constând în

asigurarea apărării drepturilor și intereselor legitime ale persoanei juridice

în slujba căreia se află și în conformitate cu Constituția și legile țării (art.

1). Pe de altă parte, faptul că la termenele stabilite în dosar consilierul

juridic s-a aflat la instanța de judecată nu poate fi echivalat cu o „absență”,

în sens juridic, de la sediul angajatorului, de vreme ce deplasarea în altă

localitate a fost determinată tocmai de apărarea intereselor angajatorului, în

condițiile în care, potrivit art. 4 din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic

asigură reprezentarea persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără

drepturile și interesele legitime ale acesteia în raporturile cu autoritățile

publice și instituțiile de orice natură.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

reclamanta SN T.F. C. C.F.R. C. SA-Sucursala de T.F.C. Brașov, arătând că în

mod greșit instanța de apel nu a acordat cheltuielile de judecată în sumă

totală de 4.937 lei constând în contravaloarea salariului și a indemnizației de

delegare a consilierului juridic ce a reprezentat societatea în fond și apel.

Recurenta susține că înlăturarea

unor astfel de cheltuieli, prin raportare la statutul de angajat al

consilierului juridic, nu își găsește justificarea, atâta vreme cât

recurenta-reclamantă nu a contestat această calitate și a arătat că respectivele

cheltuielile de judecată reprezintă salariul și indemnizațiile de delegare

acordate consilierului juridic pentru cele 20 de termene la care s-a deplasat la

instanța de judecată, în condițiile în care această deplasare a fost

determinată de conduita procesuală a pârâtei, care a înțeles să nu-și

îndeplinească obligațiile legale și contractuale.

Având în vedere că în

cauză a fost stabilită culpa procesuală a pârâtei, se impunea ca aceasta să fie

obligată la plata tuturor cheltuielilor pe care poziția sa procesuală le-a

determinat, respectiv prejudiciul creat recurentei-reclamante prin lipsirea de

activitatea consilierului juridic la termenele când s-a deplasat la instanță.

Susține că indemnizația de delegare pentru zilele în care deplasarea

consilierului juridic a depășit 12 ore este prevăzută în contractul colectiv de

muncă și acordurile de muncă încheiate conform Legii nr. 62/2011.

Chiar dacă deplasarea consilierului

juridic s-a realizat în interesul recurentei-reclamante, pe de o parte, acesta

nu a mai putut presta alte activități specifice, iar pe de altă parte,

deplasarea a fost determinată de conduita procesuală a pârâtei.

În condițiile în care

consilierul juridic nu s-ar fi deplasat la proces, indemnizația de deplasare în

cuantum de 293 lei nu ar mai fi fost plătită, iar pentru suma de 4.644 lei

(contravaloarea drepturilor salariale) societatea ar fi beneficiat de munca

consilierului juridic.

Intimata a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta a criticat soluția

instanței de apel doar în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată,

considerând că, în mod nelegal, nu au fost incluse în această categorie sumele

de bani reprezentând indemnizația de delegare/deplasare a consilierului juridic

și contravaloarea salariului încasat de acesta în zilele în care s-a deplasat la

instanță pentru termenele de judecată ale dosarului pendinte. Se susține că instanța

de apel a greșit atunci când nu a reținut că și aceste cheltuieli reprezintă un

prejudiciu generat de culpa procesuală a părții căzute în pretenții.

Recurenta a indicat

generic, la încadrarea în drept a memoriului de recurs, dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ. Situația premisă a cazului prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. (interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății) nu se

regăsește însă în speță, nefiind menționat un act juridic, în sensul de

negotium iuris, ce ar fi fost greșit interpretat.

Critica de nelegalitate

poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât

se pretinde o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând dispozițiile

legale incidente în cauză, se constată că instanțele de fond au obligat pârâta,

în baza art. 274 C. proc. civ., la plata taxelor judiciare de timbru și au

respins cererea reclamantei de a include în această categorie cheltuielile efectuate

cu consilierul juridic ce a asigurat reprezentarea societății în instanță,

respectiv contravaloarea salariului pentru fiecare zi în care a fost prezent în

instanță la termenul de judecată și obligațiile bugetare aferente acestei sume,

precum și indemnizația pentru deplasarea consilierului, pe care reclamanta

susține că a achitat-o în baza unor acorduri colective de muncă.

Înalta Curte constată că instanțele

de fond au pronunțat o soluție corectă, întrucât categoria de cheltuieli

pretinsă de reclamantă a fi recuperată în temeiul art. 274 C. proc. civ. nu

poate fi inclusă în sfera celor apreciate ca fiind ocazionate de proces, în

sensul legii procesual civile.

Chiar dacă vechiul C.

proc. civ., aplicabil în cauză, stabilește doar într-o manieră indirectă în ce

constau cheltuielile de judecată, ele trebuie să reprezinte o cheltuială

suportată de parte, necesară, din perspectiva sa, pentru buna desfășurare a

procesului. Or, în speță, cheltuielile cu salariul consilierului juridic nu au

fost determinate direct de existența procesului.

Astfel, așa cum s-a precizat

în considerentele deciziei recurate, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003

privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul

juridic angajat în muncă are statut de salariat, având, între atribuții, pe

aceea de a asigura reprezentarea juridică persoanei cu care are raporturi de

muncă.

Conform art. 13 și 60

alin. (1) din Statutul profesiei, pentru activitatea depusă, consilierul

juridic are dreptul, ca salariat, la o remunerație de bază, stabilită prin

negociere. Potrivit art. 60 alin. (2), deosebit de remunerația de bază astfel

stabilită, în considerarea specificului muncii și a importanței sociale a

serviciilor profesionale, în temeiul art. 25 și 26 din Legea nr. 53/2003, consilierul

juridic poate negocia prestații suplimentare în bani reprezentând clauza de

mobilitate (atunci când executarea obligațiilor de serviciu de către salariat

nu se realizează într-un loc stabil) și clauza de confidențialitate.

Potrivit art. 43 și

44 C. muncii, delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția

angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare

atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Salariatul delegat are

dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o

indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul

colectiv de muncă aplicabil.

Prin urmare,

consilierul juridic este un salariat care își desfășoară activitatea conform

contractului de muncă și fișei postului, ținut fiind de obligația asumată de

a-și îndeplini atribuțiile ce îi revin, în aceste atribuții fiind inclusă și

obligația de reprezentare juridică a societății în litigiile cu terții.

Îndeplinirea acestei obligații în afara locului său de muncă reprezintă un

aspect ce ține de executarea contractului său de muncă, independent de orice

împrejurare extrinsecă acestuia, cum este existența, la un moment dat, a unui litigiu

în care angajatorul este antrenat și indiferent de modul de soluționare a

acestui litigiu, dat fiind că obligația de reprezentare este o obligație de

diligență și nu de rezultat.

În speță, reclamanta nu

a contestat existența raportului de muncă al consilierului juridic, solicitând

chiar drepturile salariale pe care le-a achitat acestuia, în baza contractului

de muncă. În ceea ce privește indemnizația de delegare (pe care în recurs a

denumit-o fie indemnizație de delegare, fie indemnizație de deplasare, fără a

distinge între cele două noțiuni, deși, potrivit H.G. nr. 1860/2006 delegarea

presupune activitatea în altă localitate, iar deplasarea se face în cadrul

aceleiași localități) a invocat un acord colectiv încheiat în conformitate cu

prevederile Legii nr. 62/2011 privind dialogul social, între angajator și

federațiile sindicale, în vigoare de la 1 aprilie 2015, prin care s-a obligat

să achite o astfel de indemnizație de delegare, dacă durata delegării depășește

12 ore.

Astfel, se constată

că, după cum chiar recurenta a menționat, obligația de plată a drepturilor

salariale în calitate de angajator nu își are izvorul în litigiul pendinte, ci

derivă din raportul juridic de muncă. În consecință, cheltuielile salariale, care

includ și indemnizația de delegare, nu reprezintă o cheltuială ocazionată de

desfășurarea unui anume proces, ci obligația corelativă a angajatorului în

orice situație în care este vorba de prestarea muncii pentru care a fost

angajat salariatul, în cauză activitatea de consilier juridic. Acesta poate

beneficia, potrivit specificului activității, de o clauză de mobilitate

remunerată cu un adaos la salariul de bază sau, cum este cazul în prezenta

cauză, de un drept salarial suplimentar pentru ziua de deplasare, care acoperă

efortul salariatului de a desfășura aceeași activitate într-o altă localitate, indemnizație

a cărei acordare este condiționată de depășirea unei limite temporale în

executarea acelei activități.

În consecință, ceea

ce pretinde recurenta nu sunt cheltuieli efectuate exclusiv în considerarea

procesului judiciar, cum ar fi cheltuieli de transport sau cazare, ci drepturi

salariale pe care aceasta le achită propriului salariat în exercitarea

sarcinilor sale de serviciu, astfel că acestea exced noțiunii de cheltuieli de

judecată astfel cum aceasta este reglementată de legislația procesual civilă.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare

a dispozițiilor legale, nefiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SN T.F. C. C.F.R. C. SA - Sucursala

de T.F.C. Brașov împotriva Deciziei nr. 473/A din 29 iunie 2015 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 ianuarie 2016.