ÎCCJ, decizie (scj.ro #127737)

Reprezentarea prin consilier juridic a uneia dintre părțile în proces. Conținutul sintagmei ”cheltuieli de judecată”. Sumele ce pot fi solicitate cu acest titlu.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Dezbateri. Cheltuieli de judecată.

Index alfabetic :

consilier juridic

contract de muncă

salariu

C.proc.civ. din 1865, art. 274

Legea nr. 514/2003

Potrivit art. 3 alin.(2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, având, între atribuții, pe aceea de a asigura reprezentarea juridică persoanei cu care are raporturi de muncă.  Prin urmare, consilierul juridic este un salariat care își desfășoară activitatea conform contractului de muncă și fișei postului, ținut fiind de obligația asumată de a-și îndeplini atribuțiile ce îi revin, în aceste atribuții fiind inclusă și obligația de reprezentare juridică a societății în procesele cu terții, iar obligația angajatorului de plată a drepturilor salariale nu își are izvorul în aceste litigii, ci derivă din raportul juridic de muncă.

În consecință, sumele de bani reprezentând indemnizația de delegare a consilierului juridic și contravaloarea salariului încasat de acesta în zilele în care s-a deplasat la instanță pentru termenele de judecată ale dosarului, nu constituie cheltuieli efectuate exclusiv în considerarea procesului judiciar, ci drepturi salariale pe care angajatorul le achită propriului salariat în exercitarea sarcinilor sale de serviciu, astfel că acestea exced noțiunii de cheltuieli de judecată astfel cum aceasta este reglementată de legislația procesual civilă.

Secția I civilă, decizia nr. 46 din 20 ianuarie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, la data de 14 februarie 2013, reclamanta X. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC Z. SA și intervenienții A., SC B. SRL, obligarea pârâtei la plata sumei de 710.220,59 lei fără TVA, actualizată cu rata inflației și dobânda legală de la data de 07.02.2012 și până la momentul plății efective, sumă ce reprezintă contravaloarea pagubelor materiale parțiale cauzate prin evenimentul produs la data de 23.09.2011 de către vehiculul cu numărul de înmatriculare DJ X; a sumei de 265.622,50 lei reprezentând penalizări în cuantum de 0.1 % pentru flecare zi de întârziere aplicate la suma de 710.220,59 începând cu data de 07.02.2012 și până la data de 14.02.2013 (374 de zile); penalizări în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere aplicate la suma de 710.220,59 începând cu data introducerii acțiunii, 14.02.2013 și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 3290 din 29 decembrie 2014 Tribunalul Harghita, Secția civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 710.220,59 lei, fără TVA, cu titlu de despăgubiri, penalizări în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere aferente acestei sume, începând cu data de 21 martie 2013, până la data plății efective, precum și suma de 14.499,18 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins capetele de cerere vizând obligarea pârâtei la plata penalizărilor de întârziere pentru perioada 26 ianuarie 2012 – 20 martie 2013, plata dobânzii legale, actualizarea sumei datorate cu rata inflației, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 4.466 lei, reprezentând salariul și indemnizația de delegare a consilierului juridic.

Tribunalul a reținut că în urma accidentului de circulație produs la data de 23 septembrie 2011 a fost avariată rama electrică RE 3004, proprietatea reclamantei, aceasta fiind lovită de autotractorul cu număr de înmatriculare DJ X, proprietatea intervenientei forțate societatea B. SRL, condus de intervenientul forțat A. Accidentul a avut loc în localitatea Miercurea Ciuc, pe E 578, la km 96+900, la trecerea de nivel cu calea ferată, semnalizată corespunzător.

Potrivit procesului verbal de cercetare la fața locului întocmit de organul de poliție, autotractorul a fost găsit pe partea carosabilă a drumului public, oblic față de axa drumului, primul din vagoanele de călători fiind deraiat de pe linia de tren. Prin Ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, la 26 aprilie 2013, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A., pentru infracțiunea de distrugere și semnalizare falsă, reținându-se că probele în acuzare nu au caracter cert, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției; de asemenea, s-a reținut că învinuitul nu a respectat semnificația indicatorului „stop” și semnalul acustic și vizual la trecerea de cale ferată, nu a oprit să se asigure, fiind surprins de trenul de persoane care circula din Siculeni către Brașov, dar starea de fapt nu a fost confirmată prin probe, dincolo de orice bănuială rezonabilă.

Din raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză a reieșit că autotrenul a oprit pe trecerea de cale ferată din cauza defecțiunii tehnice la sistemul de transmisie, conducătorul auto neputând să îl mai pună în mișcare, iar la venirea trenului, semnalizat prin mijloace acustice și sonore, a încercat, fără rezultat, să îl avertizeze pe conducătorul trenului, cu luminile telefonului mobil, impactul neputând fi evitat. Rama electrică și semiremorca au fost avariate iar expertul a conchis că nici mecanicul de locomotivă și nici conducătorul auto nu aveau posibilitatea de a evita impactul.

La data producerii accidentului, autovehiculul era asigurat, potrivit poliței de asigurare de răspundere civilă auto seria xxx, nr. xxx47390, emisă de pârâta societatea Z. SA, valabilă pentru perioada 25 septembrie 2010 – 24 septembrie 2011.

Prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 43, 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1995, constatând că sunt îndeplinite cerințele acestor norme speciale și că există legătură de cauzalitate între fapta intervenientului forțat A., prepus al intervenientei forțate societatea B. SRL, și prejudiciul suferit de reclamantă, iar intervenienta forțată are calitatea de asigurat al pârâtei.

În privința cuantumului despăgubirilor, prima instanță a făcut trimitere la dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 47 din Ordinul CSA nr. 5/2010, valoarea de inventar a ramei electrice fiind de 5.111.000 lei, contravaloarea manoperei și a materialelor necesare reparării acesteia fiind în sumă de 710.220,59 lei.

Prin urmare, nu au fost primite de instanță susținerile pârâtei referitoare la valoarea ramei electrice, la data producerii accidentului, în sumă de 48.931,39 lei, aceasta reținând și faptul că pârâta nu a respectat termenul de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 5/2010, în condițiile în care reclamanta i-a comunicat pretențiile (despăgubiri în sumă de 710.220,59 lei  fără TVA) prin adresa din 23 ianuarie 2012, față de care pârâta a formulat oferta de despăgubire pentru suma de 48.931,39 lei, numai prin adresa din 20 decembrie 2012.

S-a apreciat că penalizările în procent de 0,1% pe zi de întârziere sunt datorate după 3 luni de la data avizării, 20 decembrie 2012, când i s-a comunicat reclamantei acceptul asigurătorului de a-i plăti despăgubiri, așa încât capătul de cerere privind plata penalizărilor începând cu data de 26 ianuarie 2012 a fost respins.

Au fost respinse capetele de cerere vizând plata dobânzii legale și actualizarea sumei cu rata inflației întrucât, în materia despăgubirilor reglementate de Ordinul CSA nr. 5/2010, este prevăzută o penalizare în cazul neîndeplinirii obligațiilor asigurătorului, instanța considerând că această sancțiune nu poate fi cumulată cu dobânda și actualizarea sumei.

Întrucât reclamanta a solicitat obligarea intervenienților forțați la plata despăgubirilor numai în condițiile în care s-ar stabili că pârâta nu datorează nicio sumă de bani, având în vedere faptul că obligația de plată a pârâtei a fost stabilită și ținând seama de limitele învestirii și de principiul disponibilității, instanța nu a mai analizat această cerere.

Capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 4.466 lei, reprezentând salariu și indemnizația de delegare a consilierului juridic a fost respins deoarece, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, iar potrivit art. 60 alin. (1) din Statutul profesiei de consilier juridic, are dreptul la o remunerație de bază, pentru activitatea sa profesională, această remunerație și indemnizația de delegare acordându-se în mod obișnuit, pentru activitatea desfășurată, și nu în mod separat, pentru unele procese în care reprezintă interesele persoanei juridice angajatoare.

Împotriva sentinței mai sus menționate au formulat apel atât reclamanta cât și pârâta societatea Z. SA.

Reclamanta a arătat că, în condițiile în care a avizat asigurătorul, la data de 25 octombrie 2011, cu privire la producerea evenimentului asigurat, acesta datorează penalizările după expirarea termenului de 3 luni (prevăzut de art. 36 alin. 4 din Ordinul CSA nr. 5/2010), care a început să curgă de la această dată.

A susținut că instanța de fond a confundat avizarea producerii evenimentului asigurat, realizată de asigurat, cu oferta de despăgubire, formulată de asigurător la 20 decembrie 2012, cu încălcarea termenelor legale. Cum despăgubirile trebuie plătite de asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător iar, în cauză, ultimul document, vizând valoarea de inventar a ramei electrice, a fost solicitat de pârâtă și comunicat de reclamantă la data de 25 ianuarie 2012, pârâta datorează penalizări începând cu data de 26 ianuarie 2012 sau începând cu data de 7 februarie 2012, în temeiul art. 37, art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Apreciază că în mod nelegal au fost respinse cheltuielile de judecată în sumă de 4.466 lei, pe motivul statutului de angajat al consilierului juridic, deși reclamanta nu a susținut un alt statut, cheltuielile de judecată solicitate constând tocmai în cheltuiala societății cu salariul și indemnizațiile de delegare acordate consilierului juridic pentru cele 18 termene la care s-a deplasat la instanță; este adevărat că reclamanta a angajat consilierul juridic pentru o multitudine de activități, însă pentru cele 18 termene de judecată societatea a fost lipsită de munca acestuia din cauza faptului că s-a deplasat în altă localitate (la sediul tribunalului); în condițiile în care s-a stabilit culpa procesuală a pârâtei, se impunea ca aceasta să suporte și cheltuielile cauzate reclamantei prin munca depusă de consilierul juridic; indemnizația de delegare, în cuantum de 209 lei, a fost plătită de reclamantă doar pentru deplasarea consilierului juridic la Tribunalul Harghita fiind, așadar, o plată separată cauzată strict de prezentul dosar.

Pârâta a arătat că din considerentele hotărârii rezultă că nici măcar în dosarul penal nr. xxx8/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc nu au putut fi stabilite elemente certe cu privire la vinovăția conducătorului auto.

A susținut că răspunderea civilă este înlăturată când prejudiciul este cauzat de forța majoră sau de un caz fortuit, iar prin raportare la adresa CFR, Sucursala B., una din cauzele accidentului a fost nefuncționarea semnalului de avarie la trecerea la nivel cu calea ferată, precum și a instalației de semnalizare automată, iar, pe de altă parte, defecțiunile survenite la sistemul de frânare, care nu au putut fi prevăzute și nici împiedicate de conducătorul auto - proprietarul vehiculului având inspecția tehnică la zi.

Obligația de despăgubire îi revine asigurătorului conform dispozițiilor legale enunțate de instanță, însă condiția principală este culpa conducătorului auto, nefiind suficientă existența unei fapte ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul.

Prin decizia nr. 473/A din 29 iunie 2015 Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități în cuantum de 0,1% pe fiecare zi de întârziere, aferente sumei de 710.220,59 lei – despăgubiri, începând cu data de 26 ianuarie 2012 și până la data plății efective a despăgubirilor; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.546,96 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că nu a fost învestită cu analizarea modalității de soluționare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și a actualizării pentru suma de 710.220,59 lei. Referitor la fondul cauzei, instanța a reținut că în documentul de constatare din 10 noiembrie 2011, întocmit în dosarul de daune constituit la data de 25 octombrie 2011, societatea Z. SA a făcut referire expresă la data evenimentul din 23.09.2011, enumerând avariile ramei electrice, cu mențiunea că „în cazul în care la demontarea autovehiculului, în vederea reparației, se vor constata și alte avarii produse în exclusivitate în evenimentul asigurat, asiguratul sau persoana păgubită are obligația de a înștiința de îndată reprezentanții Z. pentru a întocmi un proces verbal suplimentar de constatare a pagubelor, cunoscând că în caz contrar Z. refuză despăgubirea acestor pagube” .

Constatările suplimentare au fost cuprinse în procesul verbal din 15 decembrie 2011, cu referire la rama electrică, menționându-se că „după demontarea accesoriilor din postul de conducere al vagonului 3204, în prezența delegatului Z., au rezultat o serie de avarii suplimentare față de procesul verbal din data de 10.11.2011”, care impun înlocuirea unei serii de piese (punctual redate în procesul verbal), devizul estimativ (incluzând manopera și materialele) fiind în sumă totală de 710.220,59 lei. La data de 23 decembrie 2011, pârâta-apelantă a întocmit un nou document de constatare

,

în dosarul de, incluzând și avariile suplimentare, atestând, așadar, că acestea i-au fost aduse la cunoștință de asigurat.

Prin adresele din 23.01.2012, 14.02.2012, 06.03.2012, 12.03.2012 și din 04.05.2012 Depoul CFR B. i-a solicitat pârâtei-apelante acordul pentru remedierea ramei electrice și acceptul de plată pentru devizul estimativ întocmit în urma constatărilor efectuate de către reprezentantul Z.

În convocarea la conciliere din 07.05.2015, reclamanta-apelantă a menționat că i-a comunicat societății de asigurare devizul estimativ încă la data de 23 ianuarie 2012, cerându-i, prin urmare, să urgenteze aprobarea dosarului de daune și acordarea acceptului de plată, conform devizului întocmit în urma constatărilor efectuate de reprezentantul asigurătorului, reclamanta-apelantă invocând disp. art. 26 alin. (1) lit. c) din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Totodată, reclamanta-apelantă a precizat că de abia la data de 15 februarie 2012 i-a fost remis un răspuns prin care i se comunica faptul că dosarul de daune „este la conducere pentru aprobarea sumei”, reclamanta făcând trimitere la disp. art. 36, art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Prin adresa din 20.12.2012, emisă de pârâta-apelantă, s-a comunicat „valoarea maximă a despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei, arătându-se că reprezintă „valoarea reală a vehiculului la data producerii evenimentului”, 23 septembrie 2011.

Instanța de apel a constatat că în raportul de expertiză tehnică auto – probă administrată în prima etapă procesuală, expertul E. a făcut referire concretă la Actul de constatare tehnică după accident din 23 septembrie 2011, întocmit de ing. F., din cadrul SC T. SRL (cu sediul în Miercurea Ciuc), potrivit căruia autotractorul cu numărul de înmatriculare DJ X, era imobilizat (probele funcționale neputând fi efectuate), dar avea motorul în stare de funcționare.

Din probele administrate în cauză rezultă că luminile de semnalizare la trecerea la nivel cu calea ferată funcționau, că, la momentul pătrunderii autotractorului, luminile erau de culoare albă și că blocarea autotractorului pe linia de cale ferată a fost cauzată de o defecțiune tehnică la sistemul de transmisie, impactul neputând fi evitat.

Aceste concluzii au fost confirmate de susținerile pârâtei-apelante care a invocat Ordonanța din 26 aprilie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, dată în dosarul nr. xxx8/P/2012, arătând că nu au putut fi stabilite elemente certe cu privire la vinovăția conducătorului auto, intervenientul-intimat S.I., prepusul intervenientei-intimate SC B. SRL, invocând și faptul că, potrivit raportului de expertiză tehnică auto, cauza de producere a evenimentului rutier a constituit-o apariția unor defecțiuni la sistemul de transmisie al autotrenului, neexistând posibilitatea de evitare a impactului, de către mecanicul de locomotivă sau de către conducătorul auto. De asemenea, pârâta-apelantă confirmă faptul că luminile la trecerea la nivel cu calea ferată funcționau, la momentul pătrunderii autotrenului, acestea fiind de culoare albă, iar, ulterior, când autotrenul era deja imobilizat pe linia ferată din cauza blocării sistemului de frânare, mai precis din cauza „defecțiunilor tehnice apărute la capul tractor”, luminile s-au schimbat în culoarea roșie, intervenind și semnalul sonor.

În acest context, instanța de apel a reținut că afirmațiile anterior redate, cuprinse în cererea de apel formulată de pârâtă, înlătură culpa conducătorului auto.

Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că nu poate ignora raportul juridic născut odată cu încheierea poliței de asigurare de răspundere civilă auto seria xxx nr. xxx47390, pentru autotractorul cu numărul de înmatriculare DJ X, între pârâta-apelantă și SC B. SRL (proprietara autovehiculului), valabilă până la data de 24 septembrie 2011, limita despăgubirii pentru pagubele materiale fiind de 750.000 euro, pentru anul 2011.

Prin urmare, instanța de apel a avut în vedere disp. art. 26 alin. (1) lit. b) din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (Ordin incident, în speță, având în vedere faptul că polița de asigurare a fost valabilă în perioada 25 septembrie 2010 – 24 septembrie 2011, fiind emisă la data de 24 septembrie 2010), referitoare la obligația asigurătorului de a despăgubi partea prejudiciată pentru pagubele materiale suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat și disp. art. 26 alin. (2), referitoare la obligația acordării despăgubirilor, până la limita prevăzută în polița de asigurare, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat.

Această obligație își produce efectele atât în cazul în care prejudiciul a fost produs de dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul (art. 26 alin. 2 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010), cât și în situația în care prejudiciul a fost produs prin fapta lucrului, avându-și cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului (art. 26 alin. 2 pct. 3).

Ipotezele în care obligația asigurătorului de plată a despăgubirilor nu subzistă sunt expres și limitativ prevăzute de art. 27 din Ordinul CSA nr. 5/2010, neputând fi extinse, prin similitudine ori interpretare.

S-a reținut că, de altfel, pârâta nu a invocat niciuna din aceste ipoteze, ci doar forța majoră și cazul fortuit. În speță, pe de o parte, nu s-a dovedit existența unui caz de forță majoră ci, dimpotrivă, susținerile pârâtei-apelante, anterior redate, infirmă o astfel de ipoteză și, pe de altă parte, cazul fortuit nu face parte din cele enumerate în art. 27, așa încât invocarea, de către asigurător, a unui astfel de motiv de exonerare de la plata despăgubirilor nu este relevantă.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a constatat că acestea rezultă din devizul estimativ din 23 ianuarie 2012, întocmit de Depoul CFR B. și comunicat pârâtei-apelante, act care include prețul materialelor și prețul manoperei, cu indicarea clară a fiecărui material necesar (75 de poziții), a cantităților, a prețului, a numărului orelor de manoperă, a tarifului pe oră, a obligațiilor la bugetul de stat și la bugetul asigurărilor sociale de stat, calcule neinfirmate de pârâta-apelantă. S-a apreciat că simpla menționare, de către societatea asigurătoare, a „valorii maxime a despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei, pentru că, în opinia acesteia, reprezintă „valoarea reală a vehiculului la data producerii evenimentului”, 23 septembrie 2011, nu poate primi eficiență juridică.

În privința datei de la care pârâta-apelantă datorează penalitățile de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi, instanța de apel a avut în vedere formularea imperativă cuprinsă în art. 36 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 5/2010,

…asigurătorul RCA este obligat…

, precum și termenul de cel mult 3 luni lăsat la dispoziția acestuia, calculat de la data avizării producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată sau de către asigurat. Or, în cauză, dosarul de daune a fost constituit la data de 25 octombrie 2011, astfel cum pârâta a recunoscut la interogatoriu, aceasta putând, așadar, beneficia de un termen maxim cu de 3 luni pentru a formula oferta de despăgubire, respectiv până la data de 25 ianuarie 2012 – însă, în pofida demersurilor concrete repetate ale reclamantei-apelante,  adresa nr. 7364, prin care pârâta-apelantă i-a comunicat reclamantei-apelante „valoarea maximă a despăgubirii”, în sumă de 48.931,39 lei, a fost emisă numai la data de 20 decembrie 2012.

Prin urmare, având în vedere disp. art. 36 alin. (4), art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 5/2010, s-a apreciat că pârâta datorează penalități de întârziere începând cu data de 26 ianuarie 2012 și până la plata efectivă, integrală a despăgubirilor.

Referitor la suma de 4.466 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constituite din salariul și indemnizația de deplasare acordate consilierului juridic pentru cele 18 zile, corespunzătoare termenelor de judecată în acest dosar, instanța de apel a reținut că argumentul invocat de reclamanta-apelantă, în sensul că este vorba despre o plată separată, cauzată strict de prezentul dosar și că societatea a fost lipsită de munca acestuia din cauza faptului că s-a deplasat în altă localitate, nu este apt să determine admiterea acestei pretenții. Pe de o parte, plata se înscrie în obligațiile asumate de angajator, prin contractul individual de muncă, consilierul juridic având statutul de salariat (art. 3 alin. 2 din Legea nr. 514/2003), atribuțiile sale de serviciu constând în asigurarea apărării drepturilor și intereselor legitime ale persoanei juridice în slujba căreia se află și în conformitate cu Constituția și legile țării (art. 1). Pe de altă parte, faptul că la termenele stabilite în dosar consilierul juridic s-a aflat la instanța de judecată nu poate fi echivalat cu o „absență”, în sens juridic, de la sediul angajatorului, de vreme ce deplasarea în altă localitate a fost determinată tocmai de apărarea intereselor angajatorului, în condițiile în care, potrivit art. 4 din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic asigură reprezentarea persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără drepturile și interesele legitime ale acesteia în raporturile cu autoritățile publice și instituțiile de orice natură.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. reclamanta, arătând că în mod greșit instanța de apel nu a acordat cheltuielile de judecată în sumă totală de 4.937 lei constând în contravaloarea salariului și a indemnizației de delegare a consilierului juridic ce a reprezentat societatea în fond și apel.

Recurenta susține că înlăturarea unor astfel de cheltuieli, prin raportare la statutul de angajat al consilierului juridic, nu își găsește justificarea, atâta vreme cât recurenta-reclamantă nu a contestat această calitate și a arătat că respectivele cheltuielile de judecată reprezintă salariul și indemnizațiile de delegare acordate consilierului juridic pentru cele 20 de termene la care s-a deplasat  la instanța de judecată, în condițiile în  care această deplasare a fost determinată de conduita procesuală a pârâtei, care a înțeles să nu-și îndeplinească obligațiile legale și contractuale.

Având în vedere că în cauză a fost stabilită culpa procesuală a pârâtei, se impunea ca aceasta să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor pe care poziția sa procesuală le-a determinat, respectiv prejudiciul creat recurentei-reclamante prin lipsirea de activitatea consilierului juridic la termenele când s-a deplasat la instanță. Susține că indemnizația de delegare pentru zilele în care deplasarea consilierului juridic a depășit 12 ore este prevăzută în contractul colectiv de muncă și acordurile de muncă încheiate conform Legii nr.62/2011.

Chiar dacă deplasarea consilierului juridic s-a realizat în interesul recurentei-reclamante, pe de o parte, acesta nu a mai putut presta alte activități specifice, iar pe de altă parte, deplasarea a fost determinată de conduita procesuală a pârâtei.

În condițiile în care consilierul juridic nu s-ar fi deplasat la proces, indemnizația de deplasare în cuantum de 293 lei nu ar mai fi fost plătită, iar pentru suma de 4.644 lei (contravaloarea drepturilor salariale) societatea ar fi beneficiat de munca consilierului juridic.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta a criticat soluția instanței de apel doar în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, considerând că, în mod nelegal, nu au fost incluse în această categorie sumele de bani reprezentând indemnizația de delegare/deplasare a consilierului juridic și contravaloarea salariului încasat de acesta în zilele în care s-a deplasat la instanță pentru termenele de judecată ale dosarului pendinte. Se susține că instanța de apel a greșit atunci când nu a reținut că și aceste cheltuieli reprezintă un prejudiciu generat de culpa procesuală a părții căzute în pretenții.

Recurenta a indicat generic, la încadrarea în drept a memoriului de recurs, dispozițiile art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ. Situația premisă a cazului prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ. (interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății) nu se regăsește însă în speță, nefiind menționat un act juridic, în sensul de

negotium iuris

, ce ar fi fost greșit interpretat.

Critica de nelegalitate poate fi încadrată în cazul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., întrucât se pretinde o aplicare greșită a dispozițiilor art.274 alin.(1) C.proc.civ.

Verificând dispozițiile legale incidente în cauză, se constată că instanțele de fond au obligat pârâta, în baza art.274 C.proc.civ., la plata taxelor judiciare de timbru și au respins cererea reclamantei de a include în această categorie cheltuielile efectuate cu consilierul juridic ce a asigurat reprezentarea societății în instanță, respectiv contravaloarea salariului pentru fiecare zi în care a fost prezent în instanță la  termenul de judecată și obligațiile bugetare aferente acestei sume, precum și indemnizația pentru deplasarea consilierului, pe care reclamanta susține că a achitat-o în baza unor acorduri colective de muncă.

Înalta Curte constată că instanțele de fond au pronunțat o soluție corectă, întrucât categoria de cheltuieli pretinsă de reclamantă a fi recuperată în temeiul art.274 C.proc.civ. nu poate fi inclusă în sfera celor apreciate ca fiind ocazionate de proces, în sensul legii procesual civile.

Chiar dacă vechiul cod de procedură civilă, aplicabil în cauză, stabilește doar într-o manieră indirectă în ce constau cheltuielile de judecată, ele trebuie să reprezinte o cheltuială suportată de parte, necesară, din perspectiva sa, pentru buna desfășurare a procesului. Or, în speță, cheltuielile cu salariul consilierului juridic nu au fost determinate direct de existența procesului.

Astfel, așa cum s-a precizat în considerentele deciziei recurate, potrivit art. 3 alin.(2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat, având, între atribuții, pe aceea de a asigura reprezentarea juridică persoanei cu care are raporturi de muncă.

Conform art. 13 și 60 alin.(1) din Statutul profesiei, pentru activitatea depusă, consilierul juridic are dreptul, ca salariat, la o remunerație de bază, stabilită prin negociere. Potrivit art. 60 alin.(2), deosebit de remunerația de bază astfel stabilită, în considerarea specificului muncii și a importanței sociale a serviciilor profesionale, în temeiul art. 25 și 26 din Legea nr. 53/2003, consilierul juridic poate negocia prestații suplimentare în bani reprezentând clauza de mobilitate (atunci când executarea obligațiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil) și clauza de confidențialitate.

Potrivit art. 43 și 44 din Codul muncii, delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Prin urmare, consilierul juridic este un salariat care își desfășoară activitatea conform contractului de muncă și fișei postului, ținut fiind de obligația asumată de a-și îndeplini atribuțiile ce îi revin, în aceste atribuții fiind inclusă și obligația de reprezentare juridică a societății în litigiile cu terții. Îndeplinirea acestei obligații în afara locului său de muncă reprezintă un aspect ce ține de executarea contractului său de muncă, independent de orice împrejurare extrinsecă acestuia, cum este existența, la un moment dat, a unui litigiu în care angajatorul este antrenat și indiferent de modul de soluționare a acestui litigiu, dat fiind că obligația de reprezentare este o obligație de diligență și nu de rezultat.

În speță, reclamanta nu a contestat existența raportului de muncă al consilierului juridic, solicitând chiar drepturile salariale pe care le-a achitat acestuia, în baza contractului de muncă. În ceea ce privește indemnizația de delegare (pe care în recurs a denumit-o fie indemnizație de delegare, fie indemnizație de deplasare, fără a distinge între cele două noțiuni, deși, potrivit H.G. nr.1860/2006 delegarea presupune activitatea în altă localitate, iar deplasarea se face în cadrul aceleiași localități) a invocat un acord colectiv încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr.62/2011 privind dialogul social, între angajator și federațiile sindicale, în vigoare de la 1.04.2015, prin care s-a obligat să achite o astfel de indemnizație de delegare, dacă durata delegării depășește 12 ore.

Astfel, se constată că, după cum chiar recurenta a menționat, obligația de plată a drepturilor salariale în calitate de angajator nu își are izvorul în litigiul pendinte, ci derivă din raportul juridic de muncă. În consecință, cheltuielile salariale, care includ și indemnizația de delegare, nu reprezintă o cheltuială ocazionată de desfășurarea unui anume proces, ci obligația corelativă a angajatorului în orice situație în care este vorba de prestarea muncii pentru care a fost angajat salariatul, în cauză activitatea de consilier juridic. Acesta poate beneficia, potrivit specificului activității, de o clauză de mobilitate remunerată cu un adaos la salariul de bază  sau, cum este cazul în prezenta cauză, de un drept salarial suplimentar pentru ziua de deplasare, care acoperă efortul salariatului de a desfășura aceeași activitate într-o altă localitate, indemnizație a cărei acordare este condiționată de depășirea unei limite temporale în executarea acelei activități.

În consecință, ceea ce pretinde recurenta nu sunt cheltuieli efectuate exclusiv în considerarea procesului judiciar, cum ar fi cheltuieli de transport sau cazare, ci drepturi salariale pe care aceasta le achită propriului salariat în exercitarea sarcinilor sale de serviciu, astfel că acestea exced noțiunii de cheltuieli de judecată astfel cum aceasta este reglementată de legislația procesual civilă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale, nefiind incident art.304 pct.9 C.proc.civ., motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.