ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 558/2014

Decizia nr. 558/2014

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 223/F/

cont din 16 ma

i 2012, Curtea de Apel Pitești,

secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

,

a respins

excepțiile invocate de pârâți privind prescrierea dreptului la acțiune, inadmisibilitatea acțiunii și lipsa interesului legitim al reclamantului; a admis acțiunea formulată de reclamantul

A.

, în contradictoriu cu pârâții

B.

și

SC C. SA

; a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor la data de 17

martie

2000 de către

E.

și a respins acțiunea față de pârâta

D.

, pentru lipsa calității procesuale pasive a acesteia.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a analizat cu prioritate excepțiile invocate de pârâți, reținând următoarele aspecte:

În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului la acțiune, Curtea a reținut că

reclamantul a luat cunoștință de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, la termenul de judecată din 28

noiembrie

2011, în

Dosarul nr. x

/109/2011 al Tribunalului Argeș, ce a avut ca obiect suspendarea executării

unei autorizații de construire.

Reclamantul a formulat plângerea prealabilă, înregistrată

din

09

decembrie

2011 la pârâtul

B.

, solicitând revocarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar prin adresa

din

16

ianuarie

2012 (fila 17-18), pârâtul a comunicat răspunsul, în sensul că nu există motive temeinicie și legale pentru revocarea certificatului, acesta fiind emis în baza documentației întocmite în conformitate cu prev. H

.

G

.

nr.

834/1991 și a Criteriilor

din

1991 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat; la data de 01

februarie

2012, reclamantul a formulat acțiunea, în termenul legal prevăzut de

art.

11

alin. (1)

lit. a)

din Legea

nr.

554/2004.

Curtea a înlăturat susținerea pârâților referitoare la faptul că termenul de 6 luni curge de la data de 08

noiembrie

2001, când dreptul de proprietate asupra terenului din certificat a fost intabulat în cartea funciară, prin încheierea

din

08

noiembrie

2001 a Biroului de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Câmpulung, constatând că, la data intabulării reclamantului în cartea funciară, pârâții nu aveau intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate din certificat, aceasta realizându-se ulterior, după cum rezultă di

n extrasul de pe C.F. (filele 128 -

129).

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea a reținut netemeinicia acesteia, pentru considerentele menționate la analizarea primei excepții.

Reclamantul a luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 martie 2000, la termenul de judecată din 28 noiembrie 2011, în Dosarul nr. x/109/2011 al Tribunalului Argeș, ce a avut ca obiect suspendarea executării unei autorizații de construire (fila 20); reclamantul a formulat plângerea prealabilă, înregistrată din 09 decembrie 2011 la pârâtul B., solicitând revocarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar la data de 01 februarie 2012, a formulat prezenta acțiune, în termenul legal prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepția lipsei interesului legitim al reclamantului în promovarea acțiunii, prima instanță a constatat că interesul legitim al reclamantului rezultă din faptul că, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 2010, este proprietarul terenului în suprafață de 346 mp, și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, iar din expertiza tehnică extrajudiciară efectuată la solicitarea pârâtei SC C. SA, rezultă că terenul intabulat pe numele reclamantului cu nr. cadastrale se suprapune cu imobilul cu nr. cadastral 298, intabulat în C.F., proprietatea SC C. SA, astfel că reclamantul își justifică interesul în promovarea acțiunii.

Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reținut împrejurările potrivit cărora, prin titlul de proprietate din 29 martie 2010, numitul F. a dobândit dreptul de proprietate, conform Legii nr. 247/2005, asupra terenului în litigiu; prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 08 iulie 2010, F. a vândut terenul numiților G. și H., iar prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 21 iulie 2010, același teren a fost vândut de G. și H., reclamantului A. (filele 29-38).

Prin încheierea din 22 iulie 2010, reclamantul și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară a com. Rucăr (fila 39), iar la data intabulării reclamantului în cartea funciară, pârâții nu aveau intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate din certificat, aceasta realizându-se ulterior, după cum rezultă din extrasul de pe C.F. (filele 128 - 129).

În situația în care pârâții ar fi avut intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, anterior intabulării dreptului de proprietate al reclamantului, a reținut judecătorul fondului, aceștia ar fi figurat în baza de date a Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, care a vizat titlul de proprietate obținut de numitul F., pentru același teren. Or, pârâții și-au intabulat dreptul de proprietate ulterior, conform extrasului de carte funciară.

Curtea a mai constatat că în speță, prin H.G. nr. 372/1998, fosta RA I. SA a devenit prin privatizare SC C. SA, iar certificatul de atestare din 17 martie 2000 a fost emis de către E.

Pârâta SC C. SA București și-a înscris dreptul de proprietate din certificat, în mod nedefinitiv în cartea funciară, prin încheierea din 08 noiembrie 2001 a Biroului de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Câmpulung (fila 12), cu număr cadastral, astfel că nu a devenit opozabil terților, conform disp. art. 27 și 32 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data înscrierii și, în consecință, nici reclamantului.

De asemenea, din documentația cadastrală întocmită de pârâtă la 22 iulie 2000, din răspunsul B. la plângerea prealabilă din 16 ianuarie 2012, Curtea a reținut că terenul se află în extravilanul com. Rucăr, așa cum atestă și adresa din 12 martie 2012, emisă de Primăria com. Rucăr (fila 76), din care rezultă că terenul are categoria de vegetație forestieră, iar pârâta își intabulează dreptul de proprietate în C.F. asupra unui teren intravilan (filele 128-129), nesocotind documentația cadastrală anterioară.

Instanța de fond a concluzionat că nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele pârâtei SC C. SA rezultă chiar din actele depuse de aceasta la dosar: din anexa la Decretul nr. 112/1972, nu rezultă că terenul ce a aparținut autorului K. a fost expropriat, cu precizarea punctului respectiv și a vecinătăților; adresa din 1978 se referă la un teren situat în u.a 5 a III Cascoe, iar reclamantul deține terenul în u.a. 5B% Cascoe (fila 30); atât Decizia nr. 138/1972, emisă de Consiliul Popular al Județului Argeș, cât și procesul - verbal din 1973, se referă la un teren în suprafață de 50 mp din com. Rucăr, iar certificatul de atestare este eliberat pentru o suprafață de 96 mp.

În baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că se impune admiterea acțiunii reclamantului față de pârâții B. și SC C. SA, dispunând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurile emis la data de 17 martie 2000 de către E.

Acțiunea a fost respinsă față de pârâta D., pentru lipsa calității procesuale pasive a acesteia, pârâta nefiind emitenta actului atacat.

Împotriva sentinței nr. 223/F/cont din data de 16 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal pârâții B. (având în prezent ca succesor J.) și SC C. SA, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și pe fond respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

S-a învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea instanței de fond s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, că judecătorul fondului a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, și că hotărârea pronunțată de prima instanță este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Cât privește primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., s-a arătat că instanța de fond a fost investită cu soluționarea unei cauze privind anularea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate în baza dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și nu cu o acțiune în revendicare, iar în aceste condiții trebuia să examineze temeinicia cererii de chemare în judecată în cadrul procedurii contenciosului administrativ și numai în limitele verificării legalității emiterii actului administrativ atacat și nu să pună în discuție în fond și în mod direct dreptul de proprietate al pârâtei SC C. SA și al reclamantului prin compararea titlurilor de proprietate ale părților.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. recurenții pârâți au relevat că instanța de fond a interpretat greșit adresa din 28 aprilie 1978, Decretul Consiliului de Stat nr. 112 din 13 aprilie 1972 și Decizia nr. 138 din 18 aprilie 1972 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al județului Argeș, și a ajuns la concluzia greșită că suprafața de 50 mp care face obiectul Deciziei nr. 138/1972 și procesului verbal din 1973 nu ar face parte din suprafața de 96 mp pentru care a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, și că terenul ce a aparținut autorului K. nu a fost expropriat prin Decretul nr. 112/1972 motiv pentru care parte din acesta nu ar fi putut să facă obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Au precizat recurenții că din suprafața de 96 mp care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate doar 23 mp au fost expropriați prin Decretul nr. 112/1972 restul fiind dați în administrarea SN C. SA prin Decizia nr. 138/1972, că cu ocazia întocmirii documentației pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor s-au efectuat măsurători la fața locului și s-a constatat că suprafața împrejmuită, dată în administrare și necesară desfășurării activității conform obiectului de activitate al SN C. SA este de 96 mp și că prima instanță, urmare interpretării greșite a actelor deduse judecății, a confundat amplasamentul terenului în suprafață de 420 mp la care se face referire la liniuța a doua din adresa din 1978 situat în unitatea amenajistică 5a III Cascoe, în raza Ocolului silvic Rucăr, scos doar temporar din circuitul civil, cu amplasamentul terenului dat în administrare potrivit Decretului nr. 112/1972 și Deciziei nr. 138/1972 care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

În fine, referitor la incidența în litigiu a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a susținut că instanța de fond a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor fără să argumenteze în nici un fel încălcarea procedurilor legale de emitere a acestuia, și că judecătorul litigiului în loc să analizeze procedura legală de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a analizat procedura de emitere a Decretului Consiliului de Stat nr. 112 din 13 aprilie 1972 și a Deciziei nr. 13818 aprilie 1972 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Argeș.

Au considerat recurenții că instanța de fond se contrazice cu privire la suprafața de teren dată în administrarea SC C. SA apreciind în funcție de interesul motivării deciziei fie atribuirea unei suprafețe de 50 mp prin Decizia nr. 138 din 18 aprilie 1972 fie atribuirea unei suprafețe de 23 mp prin Decretul nr. 112/1972, evitând de fiecare dată însumarea celor două suprafețe date în administrare prin Decizia nr. 138/1972, respectiv prin Decretul nr. 112/1972, și că s-a respectat întrutotul procedura legală de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 martie 2000 emis de către E. (actualul B.), procedură prevăzută de H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de către societățile comerciale cu capital de stat și Criteriile privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat aprobate din 28 februarie 1992 de Ministerul Economiei și Finanțelor și din 1992 de fostul Minister al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, cu modificările și completările ulterioare.

S-a mai relevat că la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat s-a avut în vedere faptul că imobilul nu era revendicat și că s-a probat, în cauză, cu înscrisurile depuse la dosar (Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 112 din 13 aprilie 1972, Tabelul anexă la decret cuprinzând proprietarii al căror terenuri situate în județul Argeș se expropriază și se trec în proprietatea statului, procesul - verbal din 24 ianuarie 1972 privind punerea în posesie a terenului conform Decretului nr. 112/1972, Adresa Secretariatului General al Consiliului de Miniștri nr. nr. 178/XV din 28 aprilie 1972, prin care se confirmă suprafața din Decretul nr. 112 din 13 aprilie 1972, Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Argeș din 18 aprilie 1972 prin care se transmite în administrarea Direcției de Radio și Televiziune București un teren în suprafață de 50 mp situat în com. Rucăr județul Argeș, procesul - verbal de predare a terenului în suprafață de 50 mp încheiat în data de 10 mai 1973 din 10 mai 1973 la Consiliul Popular al com. Rucăr), existența dreptului de administrare în beneficiul SN C. SA.

Dreptul de administrare directă asupra terenului în discuție, s-a mai arătat, a fost dobândit anterior apariției Legii nr. 15/1990, în temeiul Decretului nr. 112 din 13 aprilie 1972 și a Deciziei nr. 138 din 18 aprilie 1972, iar acest drept de administrare directă s-a transformat, potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990, într-un drept de proprietate, prin îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute în respectivul act normativ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul A. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, motivat de faptul că în mod întemeiat prima instanță a respins excepțiile invocate de pârâte (prescripția dreptului la acțiune, inadmisibilitatea acțiunii și lipsa interesului), și că sunt nefondate motivele de recurs referitoare la pronunțarea hotărârii cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, la schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, precum și la lipsa de temei legal a hotărârii date și la pronunțarea acesteia cu încălcarea și aplicare greșită a legii.

Recursurile declarate împotriva sentinței nr. 223/F/cont din data de 16 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, de către J. (succesorul pârâtului inițial B.) și de către SC C. SA sunt nefondate și urmează a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod întemeiat, prin sentința atacată, interpretând și aplicând corect legea prin raportare la circumstanțele de fapt ale pricinii, instanța de fond a procedat la respingerea ca nefondate a excepțiilor prescripției dreptului la acțiune, inadmisibilității acțiunii și lipsei interesului, invocate de pârâții B. și SC C. SA, la respingerea acțiunii îndreptate de reclamant împotriva D., pentru lipsa calității procesuale pasive a acesteia, și la admiterea acțiunii în contencios administrativ formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SA, cu consecința anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 17 martie 2000 de către E.

Se constată, în primul rând, că judecătorul fondului a reținut judicios, în considerentele hotărârii pronunțate, cu prilejul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune, că reclamantul - care a formulat plângerea prealabilă la data de 9 decembrie 2011 și acțiunea în contencios administrativ la data de 1 februarie 2012 - a luat la cunoștință de certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat în litigiu la termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2011, fixat în Dosarul nr. x/109/2011 al Tribunalului Argeș, iar prin urmare termenul pentru introducerea acțiunii în anularea actului administrativ, prevăzut de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a început să curgă în cazul reclamantului, care are calitatea de terț față de actul administrativ individual în discuție, nu de la data înscrierii în cartea funciară, chiar nedefinitivă (8 noiembrie 2001), ci de la momentul luării efective la cunoștință, în orice modalitate, de existența actului.

Este adevărat că în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, în forma în vigoare la data înscrierii în cartea funciară a certificatului emis la data de 17 martie 2000, înscrierile în cartea funciară deveneau opozabile față de terți de la data înregistrării cererii, însă în materia termenului de introducere a acțiunii în contencios administrativ își găsesc aplicare, cu prioritate, prevederile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, alin. (2) menționat stabilind că pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual (cum este cazul în speță), cererea în anulare poate fi introdusă nu mai târziu de un an de la data comunicării actului (către destinatarul acestuia), data luării la cunoștință (de către terț), data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Se reține, în al doilea rând, că în mod corect și cu o motivare adecvată au fost respinse, prin sentința recurată, excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei interesului legitim privat al reclamantului în promovarea cererii, întrucât, pe de o parte, plângerea prealabilă a fost depusă la pârâtul B. (succesorul emitentului certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, E.) în termen legal, respectiv în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință de existența certificatului, și, pe de altă parte, acțiunea reclamantului s-a întemeiat pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care conferă dreptul oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică printr-un act administrativ, de a se adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului și, dacă este cazul, repararea pagubei cauzate.

Reclamantul s-a prevalat de dreptul său de proprietate asupra terenului care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dobândit în anii 2009 și 2010, iar referitor la această chestiune s-a concluzionat, prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, efectuată de expertul tehnic L. în luna decembrie 2011, la solicitarea SC C. SA, dar și prin adresele din 11 ianuarie 2012 și din 31 ianuarie 2012 emise de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș, că imobilul cu numărul cadastral 298 înscris în cartea funciară devenit proprietatea SN C. SA prin efectul înscrierii în cartea funciară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 martie 2000, se suprapune, în mare parte, cu imobilele aflate în proprietatea reclamantului A.

În susținerea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului pârâții au invocat prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, fără însă a se avea în vedere că prin Decizia nr. 797 din data de 27 septembrie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 707 din 19 octombrie 2007, s-a constatat că textul de lege invocat este neconstituțional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., constând în pronunțarea hotărârii cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, Curtea de Apel Pitești fiind competentă material, în condițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. din 1865, cu modificările și completările ulterioare, și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, să soluționeze în primă instanță acțiunea reclamantului A. prin care s-a solicitat, în mod clar și precis, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 17 martie 2000 de către E.

Susținerile recurenților în sensul că deși instanța de fond a fost investită cu soluționarea unei cauze privind anularea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate în baza dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ s-ar fi realizat prin sentință o discutare în fond și în mod direct a dreptului de proprietate al pârâtei SC C. SA și al reclamantului prin compararea titlurilor de proprietate ale părților, și nu o analizare a legalității procedurii de emitere a actului administrativ atacat, nu pot fi examinate în contextul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât acest motiv de casare are în exclusivitate ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competența de ordine publică a instanțelor judecătorești de a judeca un litigiu concret.

Nu este incident în cauză nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta urmărind desființarea hotărârii judecătorești recurate în acele ipoteze în care instanța a trecut peste voința părților exprimată într-un contract, a interpretat greșit actul de voință al părților sau i-a atribuit un alt înțeles decât cel voit de părți ori a denaturat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ori a schimbat natura nu numai a unui contract ci a oricărui act juridic dedus în justiție, chiar a unui act juridic unilateral.

Or, criticile recurenților vizează în realitate greșita apreciere, de către judecătorul fondului, a probatoriului cu înscrisuri administrat în cauză, respectiv a conținutului adresei din 28 aprilie 1978, Decretului Consiliului de Stat nr. 112 din 13 aprilie 1972 și Deciziei nr. 138 din 18 aprilie 1972 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al județului Argeș, iar acestea, în mod evident, nu pot fi încadrate în tipologia motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În fine, se reține, în litigiu, că nu este fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, în concret a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, dată în aplicarea prevederilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, ”Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”, iar conform art. 1 din H.G. nr. 834/1911, ”Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin Hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea administrativă publică județeană”.

Se constată, în cauză, că prin certificatul din data de 17 martie 2000 emis de E. s-a atestat dreptul de proprietate al SC C. SA asupra suprafeței de teren de 96 mp, trecută în documentația de stabilire și evaluare a terenurilor înregistrată din 8 septembrie 1999 la Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie a județului Argeș, și situată pe teritoriul administrativ al localității Rucăr județul Argeș (Muntele Pleașa), ulterior emițându-se încheierea din 8 noiembrie 2011 prin care s-a înscris dreptul de proprietate al SC C. SA asupra suprafeței de teren de 96 mp în cartea funciară nedefinitivă a localității Rucăr.

Judecătorul fondului a dispus în mod întemeiat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data de 17 martie 2000 emis de E. pe numele SC C. SA, nelegalitatea actului administrativ atacat fiind atrasă însă nu de faptul dobândirii de către reclamant, în cursul anilor 2009 și 2010, a dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren înscrise în C.F. Rucăr, ci de împrejurarea neîntrunirii, la data emiterii actului administrativ cu caracter individual atacat, cerințelor legale prevăzute de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare, și de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat.

Se reține, astfel, în primul rând, că pârâta SC C. SA a justificat atestarea, prin certificat, a dreptului său de proprietate numai asupra suprafeței de 50 mp transmisă din administrarea Comitetului executiv al Consiliului popular al comunei Rucăr în administrarea Direcției de radio și televiziune București prin Decizia nr. 138 din data de 18 aprilie 1972 a Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Argeș.

Însă, cât privește suprafața de 23 mp expropriată și trecută în proprietatea statului prin art. 16 din Decretul nr. 112 din 13 aprilie 1972 al Consiliului de Stat al R.S.R., se constată că aceasta a fost dată în administrarea Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor și nu a Direcției de radio și televiziune București, iar cât privește diferența de 23 mp din suprafața de 96 mp menționată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din data de 17 martie 2000, se constată că pârâta SC C. SA nu a depus niciun act din care să rezulte deținerea acesteia cu titlu valabil, emis anterior apariției Legii nr. 15/1990.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că nu s-a probat în litigiu faptul că suprafața de teren de 73 mp din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din data de 17 martie 2000 este identică, ca amplasament, cu suprafața de 23 mp ce face obiectul art. 16 din Decretul nr. 112 din 13 aprilie 1972 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România., și cu suprafața de 50 mp ce face obiectul Deciziei nr. 138 din 18 aprilie 1972 a Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Argeș, nefiind depuse la dosar planurile de situație ale terenurilor, anexă la Decretul nr. 112/1972 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România și la Decizia nr. 138/1972 a Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Argeș, pentru a se putea proceda la localizarea exactă, pe teren, a translatorului de televiziune Rucăr.

În aceste condiții, constatând că, prin raportare la cele mai sus arătate, nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză, și că este în consecință temeinică și legală hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, cu modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondate a recursurilor declarate împotriva sentinței nr. 223/F/cont din 16 mai 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, de pârâții J. (în calitate de succesor al fostului B.) și SC C. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de J. (în calitate de succesor al fostului B.) și de SC C. SA împotriva sentinței nr. 223/F/cont din 16 mai 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2014