ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3221/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 412/2012 din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F - D.G.F.P. Constanța și A.N.A.F - D.G.F.P. Constanța - S.A.F - Activitatea de Inspecție Fiscală, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8007 din 25 iulie 2012 și a raportului de inspecție fiscală din aceeași dată. Pentru a pronunța această soluție, instanța a apreciat că materialul probator administrat în cauză a făcut dovada că sunt îndeplinite cumulativ numai primele două condiții de admisibilitate impuse de lege, cea din urmă condiție nefiind îndeplinită.

Astfel, reclamanta a formulat contestație împotriva Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 25 iulie 2012 și a Deciziei de impunere nr. 8007 din 25 iulie 2012 și a făcut dovada depunerii cauțiunii în cuantum de 500 RON, conform recipisei de consemnare din 31 august 2012 și în cuantum de 45.262 RON, conform recipisei de consemnare din 12 septembrie 2012. În ceea ce privește luarea măsurii suspendării executării actelor administrative, urmare examinării celei din urmă condiții, respectiv "luarea măsurii prin examinarea condițiilor de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 14 cu referire la art. 15 din Legea nr. 554/2004", curtea de apel a apreciat că aceasta nu este îndeplinită, întrucât pentru a putea fi suspendată executarea actului administrativ-fiscal este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu alte cuvinte, să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a se realiza prin cerere.

În speță, s-a reținut că nu s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat deoarece nu rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, de care se bucură actul administrativ-fiscal atacat, atât timp cât reclamanta, prin motivele invocate, nu a făcut dovada că această primă condiție, prevăzută de lege, este îndeplinită.

Totodată, instanța a apreciat că nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită în speță, deoarece motivele invocate de către reclamantă se referă la prejudiciul pe care l-ar suporta prin executarea actului, numai din acest punct de vedere, fără a se evidenția acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care creează o "îndoială serioasă asupra legalității actelor administrativ-fiscale atacate". În speță, reclamanta nu este amenințată cu producerea unei asemenea pagube, întrucât există posibilitatea reparării ulterioare a eventualului prejudiciu, prin anularea actului și restituirea sumelor încasate cu dobânda aferentă. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC "S." SRL Constanța a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea cererii de recurs s-a reiterat că argumentele invocate de recurenta-reclamantă prin contestația administrativă conduc la o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, având în vedere încălcarea prevederilor legale în materia exigibilității și dreptului la deducere al TVA, conform art. 145 alin. (1) și (2) C. fisc. S-a arătat că dreptul de deducere al TVA a luat naștere la momentul exigibilității taxei (art. 145 alin. (1) C. fisc.), orice persoană impozabilă având dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile (art. 145 alin. (2) C. fisc.) Societatea recurentă și-a exercitat dreptul de deducere conform art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., respectiv pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost livrate în beneficiul său de către o altă persoană impozabilă și deține o factură emisă conform prevederilor art. 155 C. fisc.

Chiar dacă factura emisă în condițiile art. 155 C. fisc. nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerată document justificativ, recurenta nu poate fi ținută răspunzătoare individual și în subsidiar pentru plata taxei cu furnizorii săi, deoarece a dovedit achitarea taxei de către persoana obligată la plata taxei (art. 151 2 alin. (2) C. fisc.). În sprijinul punctului său de vedere a invocat soluția dată de Curtea Europeană de Justiție în Cauza 368/2009, Sentința nr. 558/CA a Tribunalului Constanța în Dosarul nr. 9116/118/2010 și prevederile Directivei 112/2006. În măsura în care SC S. SRL ar fi ținut solidar răspunzător cu furnizorii săi s-ar realiza o dublă impunere, încălcându-se grav principiile fiscalității.

În acest context, față de faptul că statul a sesizat organele de cercetare penală pentru infracțiunea de evaziune fiscală ar dispărea elementul principal al acestor plângeri - prejudiciul. Executarea deciziei de impunere poate interveni în orice moment și față de cuantumul ridicat al obligațiilor de plată stabilite în sarcina societății recurente (915.238 RON) s-ar ajunge la blocajul financiar al acesteia, în condițiile în care are angajate contracte de credite pentru activitatea de dezvoltator imobiliar, cu rate la scadență, iar executarea silită ar conduce la imposibilitatea achitării la termen a acestora, putând prefigura insolvența societății. Subliniază că prin cele arătate a dovedit îndeplinirea celor două condiții cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de suspendare a executării ca urmare a admiterii recursului și modificării în tot a sentinței atacate.

Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente și a materialului probator existent la dosar, Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare: Cu ocazia verificării cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 8007 din 25 iulie 2012, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a Raportului de inspecție fiscală din 25 iulie 2012 întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice - Activitatea de Inspecție Fiscală ce a stat la baza emiterii celui dintâi act administrativ-fiscal, în mod judicios instanța fondului s-a raportat la dispozițiile legale ce reglementează aceste măsuri de întrerupere temporară a efectelor actelor în discuție, mai exact la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia: "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond",

și nu în ultimul rând la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din același act normativ care definesc semnificația termenilor "caz bine justificat" și "pagubă iminentă". Concluzia la care judecătorul a ajuns este cea corectă și legală, câtă vreme așa cum s-a arătat în considerentele sentinței în speță s-a demonstrat numai îndeplinirea condiției generale referitoare la sesizarea prealabilă a autorității publice care a emis actele, dar nu și îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, care vizează cazul bine justificat și paguba iminentă. Astfel, s-a reținut că posibilitatea producerii unui prejudiciu dacă până la soluționarea contestației administrative suma reprezentând obligații fiscale suplimentare ar fi executată nu reprezintă un argument de natură a contura o îndoială serioasă și evidentă de a răsturna prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ-fiscal.

În privința celei de-a doua exigențe legale - paguba iminentă - s-a subliniat că simplul fapt că "executarea actului administrativ-fiscal afectează într-o anumită măsură patrimoniul reclamantei" nu poate justifica suspendarea executării sale. Mai mult, prima instanță a precizat că regula instituită de Codul de procedură fiscală este aceea a achitării la scadență a datoriilor, modalitățile de executare silită constituind doar o măsură subsecventă de încasare a acestora, or în cauză reclamanta nu este amenințată cu producerea unei asemenea pagube întrucât există posibilitatea reparării ulterioare a unui eventual prejudiciu prin anularea actului și restituirea sumelor încasate cu dobânda aferentă.

Instanța de control judiciar observă că nici în exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în conformitate cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu au fost aduse nici argumente și nici dovezi suplimentare care să conducă la reformarea sentinței atacate în sensul cerut de recurentă, aceasta rezumându-se la reiterarea susținerilor făcute în fața primei instanțe. În jurisprudența Înaltei Curți s-a stabilit în mod consecvent că simpla invocare a unor motive de nelegalitate a unui act administrativ nu constituie prin ea însăși un caz bine justificat în accepțiunea legii, așa cum de altfel nici contestarea pe cale administrativă a actului nu poate fi asimilată acestei condiții care se circumscrie unei evaluări sumare a legalității actului.

Este evident așadar că în acest cadru procesual nu se pot tranșa probleme de fapt și de drept ca cele enunțate în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs, împrejurarea că actul administrativ-fiscal este temeinic și legal încheiat putând fi examinată numai de judecătorul învestit cu o cerere în anulare. De asemenea, în practica judiciară a Înaltei Curți s-a subliniat în mod constant că suma ce reprezintă obligații fiscale stabilite în sarcina unui contribuabil nu este prin ea însăși o dovadă a unei pagube iminente, iar afirmațiile în legătură cu eventualele greutăți ivite în desfășurarea activității (spre exemplu existența unor contracte de credite ale căror rate nu ar putea fi achitate la termen) trebuie să fie susținute de probe în acest sens.

Înalta Curte amintește că abordarea instanței de fond este în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (89)8 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ. În Recomandare se arată că măsurile de protecție provizorie pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv. Cum, în speță, nu se regăsesc aceste cerințe pentru aplicarea măsurii de protecție provizorie care îmbracă forma suspendării executării actului, soluția curții de apel va fi menținută, fiind temeinică și legală.

Având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC "S." SRL Constanța împotriva Sentinței civile nr. 412/2012 din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - AZ