ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3221/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 412/2012 din 17 septembrie

2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de

reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F - D.G.F.P.

Constanța și A.N.A.F - D.G.F.P. Constanța - S.A.F - Activitatea de Inspecție

Fiscală, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8007

din 25 iulie 2012 și a raportului de inspecție fiscală din aceeași dată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a apreciat că materialul probator administrat în

cauză a făcut dovada că sunt îndeplinite cumulativ numai primele două condiții

de admisibilitate impuse de lege, cea din urmă condiție nefiind îndeplinită.

Astfel, reclamanta a

formulat contestație împotriva Raportului de inspecție fiscală încheiat la data

de 25 iulie 2012 și a Deciziei de impunere nr. 8007 din 25 iulie 2012 și a

făcut dovada depunerii cauțiunii în cuantum de 500 RON, conform recipisei de

consemnare din 31 august 2012 și în cuantum de 45.262 RON, conform recipisei de

consemnare din 12 septembrie 2012.

În ceea ce privește

luarea măsurii suspendării executării actelor administrative, urmare examinării

celei din urmă condiții, respectiv "luarea măsurii prin examinarea

condițiilor de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 14 cu referire la

art. 15 din Legea nr. 554/2004", curtea de apel a apreciat că aceasta nu

este îndeplinită, întrucât pentru a putea fi suspendată executarea actului

administrativ-fiscal este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu

alte cuvinte, să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a se realiza

prin cerere.

În speță, s-a reținut

că nu s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat deoarece nu rezultă

o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, de care se

bucură actul administrativ-fiscal atacat, atât timp cât reclamanta, prin

motivele invocate, nu a făcut dovada că această primă condiție, prevăzută de

lege, este îndeplinită.

Totodată, instanța a

apreciat că nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită în speță,

deoarece motivele invocate de către reclamantă se referă la prejudiciul pe care

l-ar suporta prin executarea actului, numai din acest punct de vedere, fără a

se evidenția acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care

creează o "îndoială serioasă asupra legalității actelor

administrativ-fiscale atacate".

În speță, reclamanta

nu este amenințată cu producerea unei asemenea pagube, întrucât există

posibilitatea reparării ulterioare a eventualului prejudiciu, prin anularea

actului și restituirea sumelor încasate cu dobânda aferentă.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta SC "S." SRL Constanța a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs s-a reiterat că argumentele invocate de recurenta-reclamantă prin

contestația administrativă conduc la o îndoială puternică și evidentă asupra

prezumției de legalitate, având în vedere încălcarea prevederilor legale în

materia exigibilității și dreptului la deducere al TVA, conform art. 145 alin.

(1) și (2) C. fisc.

S-a arătat că dreptul

de deducere al TVA a luat naștere la momentul exigibilității taxei (art. 145

alin. (1) C. fisc.), orice persoană impozabilă având dreptul să deducă taxa

aferentă achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul

operațiunilor taxabile (art. 145 alin. (2) C. fisc.)

Societatea recurentă

și-a exercitat dreptul de deducere conform art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc.,

respectiv pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost livrate în beneficiul

său de către o altă persoană impozabilă și deține o factură emisă conform

prevederilor art. 155 C. fisc.

Chiar dacă factura

emisă în condițiile art. 155 C. fisc. nu îndeplinește condițiile pentru a fi

considerată document justificativ, recurenta nu poate fi ținută răspunzătoare

individual și în subsidiar pentru plata taxei cu furnizorii săi, deoarece a

dovedit achitarea taxei de către persoana obligată la plata taxei (art. 151

2

alin. (2) C. fisc.).

În sprijinul

punctului său de vedere a invocat soluția dată de Curtea Europeană de Justiție

în Cauza 368/2009, Sentința nr. 558/CA a Tribunalului Constanța în Dosarul nr.

9116/118/2010 și prevederile Directivei 112/2006.

În măsura în care SC

S. SRL ar fi ținut solidar răspunzător cu furnizorii săi s-ar realiza o dublă

impunere, încălcându-se grav principiile fiscalității. În acest context, față

de faptul că statul a sesizat organele de cercetare penală pentru infracțiunea

de evaziune fiscală ar dispărea elementul principal al acestor plângeri -

prejudiciul.

Executarea deciziei

de impunere poate interveni în orice moment și față de cuantumul ridicat al

obligațiilor de plată stabilite în sarcina societății recurente (915.238 RON)

s-ar ajunge la blocajul financiar al acesteia, în condițiile în care are

angajate contracte de credite pentru activitatea de dezvoltator imobiliar, cu

rate la scadență, iar executarea silită ar conduce la imposibilitatea achitării

la termen a acestora, putând prefigura insolvența societății.

Subliniază că prin

cele arătate a dovedit îndeplinirea celor două condiții cerute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de suspendare a executării ca

urmare a admiterii recursului și modificării în tot a sentinței atacate.

Examinând cauza prin

prisma obiectului ei, a normelor legale incidente și a materialului probator

existent la dosar, Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va

respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare:

Cu ocazia verificării

cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 8007 din 25 iulie

2012, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a Raportului

de inspecție fiscală din 25 iulie 2012 întocmit de Direcția Generală a

Finanțelor Publice - Activitatea de Inspecție Fiscală ce a stat la baza

emiterii celui dintâi act administrativ-fiscal, în mod judicios instanța

fondului s-a raportat la dispozițiile legale ce reglementează aceste măsuri de

întrerupere temporară a efectelor actelor în discuție, mai exact la art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia: "în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond", și nu în ultimul rând la dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. t) și ș) din același act normativ care definesc semnificația

termenilor "caz bine justificat" și "pagubă iminentă".

Concluzia la care

judecătorul a ajuns este cea corectă și legală, câtă vreme așa cum s-a arătat

în considerentele sentinței în speță s-a demonstrat numai îndeplinirea

condiției generale referitoare la sesizarea prealabilă a autorității publice

care a emis actele, dar nu și îndeplinirea cumulativă a celor două condiții

impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, care vizează cazul

bine justificat și paguba iminentă.

Astfel, s-a reținut

că posibilitatea producerii unui prejudiciu dacă până la soluționarea

contestației administrative suma reprezentând obligații fiscale suplimentare ar

fi executată nu reprezintă un argument de natură a contura o îndoială serioasă

și evidentă de a răsturna prezumția de legalitate de care se bucură actul

administrativ-fiscal.

În privința celei

de-a doua exigențe legale - paguba iminentă - s-a subliniat că simplul fapt că

"executarea actului administrativ-fiscal afectează într-o anumită măsură

patrimoniul reclamantei" nu poate justifica suspendarea executării sale.

Mai mult, prima

instanță a precizat că regula instituită de Codul de procedură fiscală este

aceea a achitării la scadență a datoriilor, modalitățile de executare silită

constituind doar o măsură subsecventă de încasare a acestora, or în cauză

reclamanta nu este amenințată cu producerea unei asemenea pagube întrucât

există posibilitatea reparării ulterioare a unui eventual prejudiciu prin anularea

actului și restituirea sumelor încasate cu dobânda aferentă.

Instanța de control

judiciar observă că nici în exercitarea căii extraordinare de atac a recursului

în conformitate cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu au fost aduse

nici argumente și nici dovezi suplimentare care să conducă la reformarea

sentinței atacate în sensul cerut de recurentă, aceasta rezumându-se la

reiterarea susținerilor făcute în fața primei instanțe.

În jurisprudența

Înaltei Curți s-a stabilit în mod consecvent că simpla invocare a unor motive

de nelegalitate a unui act administrativ nu constituie prin ea însăși un caz

bine justificat în accepțiunea legii, așa cum de altfel nici contestarea pe

cale administrativă a actului nu poate fi asimilată acestei condiții care se circumscrie

unei evaluări sumare a legalității actului. Este evident așadar că în acest

cadru procesual nu se pot tranșa probleme de fapt și de drept ca cele enunțate

în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs, împrejurarea că actul

administrativ-fiscal este temeinic și legal încheiat putând fi examinată numai

de judecătorul învestit cu o cerere în anulare.

De asemenea, în

practica judiciară a Înaltei Curți s-a subliniat în mod constant că suma ce

reprezintă obligații fiscale stabilite în sarcina unui contribuabil nu este

prin ea însăși o dovadă a unei pagube iminente, iar afirmațiile în legătură cu

eventualele greutăți ivite în desfășurarea activității (spre exemplu existența

unor contracte de credite ale căror rate nu ar putea fi achitate la termen) trebuie

să fie susținute de probe în acest sens.

Înalta Curte

amintește că abordarea instanței de fond este în acord cu principiile cuprinse

în Recomandarea nr. R (89)8 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei

către statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios

administrativ.

În Recomandare se

arată că măsurile de protecție provizorie pot fi îndeosebi acordate dacă

executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave,

reparabile doar cu dificultate și sub condiția existenței unui caz prima facie

împotriva validității actului respectiv.

Cum, în speță, nu se

regăsesc aceste cerințe pentru aplicarea măsurii de protecție provizorie care

îmbracă forma suspendării executării actului, soluția curții de apel va fi menținută,

fiind temeinică și legală.

Având în vedere și

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea

nr. 554/2004, modificată și completată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC "S." SRL Constanța împotriva Sentinței civile nr.

412/2012 din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat

de GGC - AZ