ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2015

Decizia nr. 1920/2015 Deliberând, în condițiile an.256 C. proc.

civ., asupra recursului de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată la Judecătoria Caracal sub nr. x/207/2012, ulterior declinată în favoarea Tribunalului Olt, reclamanții A., B., C., D., E. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Caracal, prin primar, Consiliul Local Caracal, F., G., H., I., SC J. SRL, K., SC L. SRL, SC M. SRL, N., SC O. SNC, SC P. SNC, R., S., T., U., V., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate că titlurile pârâților asupra spațiilor comerciale numerotate în evidența Municipiului Caracal de la 1 la 8 nu produc efecte juridice în niciun fel, să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile ocupate de aceștia în imobilul situat în Caracal, identificate ca spații comerciale, numerotate în evidențele municipiului Caracal de la 1 Ia 8. La termenul din 15 septembrie 2014, reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că pretenția dedusă judecății este aceea de a obliga toți pârâții chemați m judecată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile ocupate în imobilul situat în Caracal, numerotate în evidențele Municipiului Caracal de la 1 la 8 și constatarea în contradictoriu cu toți pârâții a faptului că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv.

Temeiul de drept indicat de reclamanți îl constituie dispozițiile art. 480, 481 C. civ. coroborate cu cele ale art. 111 C. proc. civ. și principiile de drept aplicabile. Prin sentința nr. 1533 din 29 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a admis recursul în interesul legi: și s-a decis cu privire Ia acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun sunt inadmisibile, iar atunci când există un concurs între legea specială și legea generală, acesta se rezolva în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Cu atât mai mult este inadmisibilă prezenta acțiune având în vedere faptul că reclamanții au urmat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neobțînând restituirea în natură a aceluiași imobil, restituire solicitată expres prin procedura specială și nici constatarea nulității contractelor de vârszare-cumparare în baza cărora pârâții din prezenta cauză au obținut dreptul de proprietate asupra spațiilor comerciale din imobilul revendicat, iar o eventuală repunere In discuție a titlurilor acestora ar încălca puterea lucrului judecat, câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 1348 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova a schimbat în tot sentința civilă nr. 4755/2008 pronunțată de Judecătoria Caracal și a respins acțiunea reclamanților prin care s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții din prezenta cauză, respectiv reprezentanții autorității locale administrative și persoanele fizice pârâte și lipsa titlului statului asupra imobilului care a aparținut autorilor reclamanților. De altfel, chiar prin decizia în interesul legii sus invocată, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai statuat că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului (a se vedea Cauza Brumărescu contra României).

Instanța de fond a reținut că este inadmisibil și cei de-al doilea capăt de cerere al acțiunii formulate de reclamanți prin care s-a solicitat a se constata că „titlurile pârâților nu produc efecte juridice de niciun fel", invocându-se art. 111 C. proc. civ., dispoziții care prevăd că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistentei unui drept. Această dispoziție nu poate fi folosită pentru constatarea unei situații de fapt, astfel cum solicită reclamanții. Prin Decizia nr. 1957 din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins excepția nulității apelului declarat de reclamanții A., B., C., D., E. împotriva sentinței civile nr. 1533 din 29 octombrie 2014 a Tribunalului Olt.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Olt. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că este nefondată critica prin care se susține că inadmisibilitatea cererii nu a fost invocată distinct și că nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcat principiul contradictorialitații părților și implicit dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ.

Observând lucrările Dosarului nr. x/207/2012* al Tribunalului Olt, se constată că excepția de inadmisibiiitate a acțiunii a fost invocată prin întâmpinare de fiecare dintre pârâții Consiliul Local Caracal, Municipiul Caracal, prin primar, X. și T., întâmpinări ce au fost comunicate apelanților-reclamanți, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 26 martie 2014 (fila 137 dosar fond), astfel încât apelanții au luat la cunoștință de apărarea invocată de intimați și aveau posibilitatea sa-și formuleze la rândul lor apărările necesare. Mai mult, în ședința de judecată de la 29 octombrie 2014 (când cauza a fost luată în pronunțare) reclamanții nu s-au prezentat în instanță deși aveau termenul în cunoștință, iar cu ocazia dezbaterilor s-a luat în discuție excepția de inadmisibilitate a acțiunii, părțile prezente expunându-și punctul de vedere cu privire la această excepție.

În atare situație, critica apelanților referitoare ia încălcarea principiului contradictorialității, respectiv a dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ. nu se confirmă. Este, de asemenea, nefondată critica prin care se susține că fn mod greșit prima instanță a refuzat examinarea pe fond a pretenției reclamanților, determinat exclusiv de aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este fără echivoc și nu lasă loc de interpretare. Din dispozitivul și considerentele acestei decizii rezultă clar că acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun cu privire la bunurile ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și pentru care a fost urmată procedura prevăzută de această lege, sunt inadmisibile, concursul dintre legea specială și legea generală fiind rezolvat în favoarea legii speciale.

Or, în cauză reclamanții au parcurs procedura Legii nr. 10/2001 și urmare a finalizării in mod irevocabil a acestei proceduri a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului revendicat în prezenta cauză.

Astfel, prin sentința civilă nr. 115 din 08 februarie 2010, Tribunalul Olt a respins excepția invocată de reclamanți privind inadmisibilitatea cererilor de intervenție formulate de intervenienții în interes propriu V., R., SC J. SRL și SC O. SNC; a admis excepția invocată de Primăria municipiului Caracal, Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și Consiliul municipiului Caracal privind autoritatea de lucru judecat și a respins capetele de cerere privind modul de preluare a imobilului și constatarea nulității actelor de vânzare-cumparare conform art. 1201 C. civ.; a respins, ca neîntemeiată, contestația reclamanților împotriva Dispoziției nr. 3569 din 26 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului Caracal în temeiul Legii nr. 10/2001; a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului și terenului din Caracal, jud. Olt, în integralitatea lor, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenție formulate; a disjuns capătul de cerere privind anularea Hotărârilor Consiliului Local Caracal din data de 29 februarie 2000 și din data de 24 martie 2000 și a înaintat dosarul spre competență soluționare, secției comerciale și de Contencios administrativ, a Tribunalului Olt.

Prin Decizia civilă nr. 112 din 15 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis în parte apelul declarat de apelanții-reclamanți, a schimbat în parte sentința civilă nr. 115 din 08 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Olt, în sensul ca a respins excepția autorității de lucru judecat formulată de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Caracal, menținând restul dispozițiilor sentinței. Au fost respinse, de asemenea, apelurile formulate de pârâții Primăria municipiului Caracal, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Caracal și Consiliul Local Caracal. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1644 din 23 februarie 2011 a admis recursul, a casai decizia și a trimis cauza spre rejudeeare la aceeași instanță de apel.

Curtea de Apel Craiova, în rejudecarea cauzei, prin Decizia civilă nr. 304 din 13 septembrie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apel an ții-reclamanți și a menținut, ca temeinică și legala, sentința civila nr. 115/2010 pronunțată de Tribunalul Olt.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat recurs, ce a fost soluționat definitiv și irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 5749 din 26 septembrie 2012. Prin această decizie a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimații V., R., SC P. SNC și SC J. SRL și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. C., D., E. și Y. Așadar, prin Decizia civilă nr. 5749 din 26 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost menținută Decizia nr. 304 din 13 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova și implicit sentința civilă nr. 115 din 08 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Olt, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestația reclamanților împotriva dispoziției din 26 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului Caracal în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv s-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului și terenului din Caracal, jud. Olt, în integralitatea lor.

Mai mult, reclamanții au solicitat în instanță constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între reprezentanții autorității administrative locale și persoanele fizice pârâte și să se constate lipsa titlului statului asupra imobilului ce a aparținut autorilor reclamanților, iar prin Decizia civilă nr. 1348 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis recursul formulat de Statul român, a modificat Decizia civilă nr. 103 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Olt, a admis apelul declarat de stat, a schimbat în tot sentința civilă nr. 4755 din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Caracal și a respins acțiunea formulata de reclamanți sub ambele capete de cerere.

În aceste condiții, având în vedere faptul că reclamanții au urmat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar cererea de restituire în natură a imobilului din prezenta cauză a fost respinsă în mod irevocabil, este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, acțiunea în revendicare pe dreptul comun fiind inadmisibilă, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

În ceea ce privește cererea prin care s-a solicitat să se constate că titlurile pârâților asupra spațiilor comerciale nu produc efecte juridice, instanța de apel a reținut că aceasta presupune cenzurarea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de pârâți, ceea ce însă nu mai este posibil, deoarece s-ar încălca puterea lucrului judecat, câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat asupra valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat. Față de această situație, critica apelanților-reclamanți în sensul că în mod greșit a fost refuzată examinarea pe fond a pretenției reclamanților este nefondată, Tribunalul Olt făcând o aplicare corectă a prevederilor art 137 C. proc.

civ. Susținerile referitoare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului simt lipsite de relevanță juridică, deoarece cele două cauze invocate, respectiv Matieș împotriva României și Măria Atanasiu împotriva României nu au aplicabilitate în speța dedusă judecății. Este cunoscut că unul dintre principiile legislative în dreptul român este aplicarea imediată a legii. In virtutea acestui principiu, instanța de judecată trebuie să aplice legea existentă în momentul în care soluționează cauza. Chiar apelanții-reclamanți recunosc un reviriment al jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, după anul 2010, ca urmare este inutil a se invoca statuările instanței europene anterior acestei date.

Nu se poate da interpretarea aplicabilității directe a jurisprudenței Curții Europene, deoarece judecătorul român are obligația să aplice dreptul infern și doar în măsura în care acesta nu este conform cu Convenția Europeană, aceasta din urmă își găsește aplicabilitatea. Or, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție date prin Decizia nr. 33/2008 nu contravin practicii Curții Europene a Dreptului Omului, astfel că susținerile apelanților sub acest aspect nu se confirmă. În conformitate cu prevederile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțele de judecată, astfel că, aplicând Decizia nr. 33/2008, prima instanță nu a făcut altceva decât să respecte prevederile legale menționate.

Prin urmare, critica prin care se arată că nu este permisă adăugarea la lege, nu este întemeiată, și ca atare urmează a fi înlăturată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B. C., D. și E., solicitând schimbarea hotărârii, în sensul admiterii apelului. I. Reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei atacate, arătând că motivele pe care se sprijină sunt contradictorii și străine de natura pricinii; ele sunt contrazise de mențiunile exprese ale lucrărilor dosarului sau/și de analizele necesar să fi fost efectuate (dispozițiile art. 304 pct. 7 raportate la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). În cuprinsul apelului, reclamanții au arătat că la judecata în primă instanță a pricinii au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (4) și (6) C. proc.

civ., determinat de aceea că inadmisibilitatea cererii nu a fost invocată distinct (în mod expres și explicit), iar ceea ce s-a pus în discuția părților la termenul Ia care au avut loc dezbaterile a fost fondul pricinii (pag. 2, alin. (3) - practicaua sentinței). Chestiunea nu a fost pusă în discuția părților nici din oficiu, de către instanță. Excepția invocată prin întâmpinare de către pârâți are o cu totul altă configurare decât ceea ce s-a avut în vedere prin sentință. în plus, așa cum a fost dezlegată pricina, elementul de inadmisibilitate apare ca fiind unul care ține chiar de fondul pricinii, iar nu o excepție în înțelesul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Reținerea deciziei din apel privitoare la „excepția inadmisîbilității" este în contra mențiunilor încheierii de ședința întocmite la data la care pricina s-a judecat în primă instanță.

În apel nu s-au făcut cercetări suplimentare cu privire la acest aspect și nici nu a fost formulată vreo cerere de îndreptare a erorilor din cuprinsul încheierii care relatează cuprinsul, dezbaterilor la prima instanță. Deși sentința a stabilit asupra cererii de o manieră neanalizată în contradictoriu, iar aceasta - fie și numai la nivel formal - a încălcat principiul contradictorialității procesului civil, chestiunea a fost menținută în apel, fără argument corect. Încălcarea principiului contradictorialității golește de conținut dreptul la un proces echitabil și ignoră dreptul esențial al părților de a formula apărări cu privire la toate aspectele care tind să formeze convingerea judecătorului.

Este contradictorie reținerea din cuprinsul deciziei recurate privitoare la soluție: deși sunt citate pasajele din cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 care fac trimitere la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului și la necesitatea analizei, acțiunii în revendicare se concluzionează Incorect ca această decizie ar stabili în sensul că „acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (...) sunt Inadmisibile". Greșeala de judecată constă în aceea că s-a stabilit în mod incorect (fără să fi făcut obiect de discuție și fără ca aspectele să fie puse în discuția părților, în contra a ceea ce reiese din înscrisurile depuse la dosarul pricinii) în sensul ca cererea în revendicarea bunului este inadmisibilă ca urmare a intervenirii legilor reparațiunii.

Așa cum transpare din considerentele hotărârilor de fond, teza instituie un impediment la judecată care însă nu ar putea să fie depășit de niclo manieră în reglementarea în vigoare. O asemenea susținere este incorectă șî încalcă dreptul ta tribunal, tocmai pentru că legile speciale nu permit satisfacerea dreptului și pentru că acesta (dreptul la bun) există, recursul la dreptul comun rămâne permis. II. Reclamanții susțin nelegalitatea deciziei pentru o greșită interpretate și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză (dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Analiza noțiunii de „titlu" în ceea ce privește drepturile pârâților asupra bunului este incorectă. Au fost ignorați parametrii esențiali pentru aprecierea dreptului reclamanților: aducerea în discuție a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ar fi impus primei instanțe verificări suplimentare pentru corecta stabilire a ipotezei de drept incidente.

Astfel Curtea Europeană și-a schimbat în mod evident practica cu privire la drepturile foștilor proprietari de a obține în natura restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă. Ilustrată pentru prima data în cauza Matieș împotriva României, schimbarea de viziune a fost detaliată și subliniată în cauza pilot Măria Atanasiu și aiții împotriva României. S-a impus o nuanțare și o evoluție a noțiunii de „bun" și de „interes patrimonial", care intra sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Ceea ce s-a schimbat este aceea că în prezent nu se mai recunoaște în patrimoniul persoanelor asupra cărora a operat măsura preluării (sau a moștenitorilor lor) deposedați un „bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior. Nuanțarea apare ca importanta, pentru ca în materia consecințelor care decurg din situația premisă avută în vedere de către instanța europeană, soluțiile sunt diferite. Această analiză este esențială și se impune a fi efectuată.

Nu a fost cazul în ceea ce privește decizia din apel (și nici sentința). Nu este exclusă astfel, de plano, cererea în revendicare (ca în speță). Noua viziune a Curții este esențială în cazul acțiunilor în revendicare formulate de către proprietarii imobilelor preluate abuziv care nu au obținut dreptul la restituirea efectivă a bunului prin nicîo sentință judecătorească sau decizie administrativă împotriva foștilor chiriași, care au devenit proprietari și care dețin un "bun", respectiv dreptul de proprietate asupra imobilului. Instanța europeană recunoaște existența Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparație a abuzurilor din perioada comunistă și a statuat că aceasta nu ar fi contrară Convenției Europene, în măsura în care exista posibilitatea de a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Aceasta însă numai în condițiile în care procedura astfel reglementată ar fi una rapidă și echitabilă de despăgubire. Decizia recurată ignoră elementele stabilite ca fiind esențial de analizat, pentru ipoteza în care ar fi fost antamată chestiunea madmisibilității cererii. Interesa dacă s-a urmat procedura de restituire instituita de legea specială, dacă bunul individualizat în cerere era imul care să poată fi avut în vedere de vreuna dintre legile reparațiunii și care ar fi impedimentul recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților. Situația juridică concretă a imobilului a rămas Insă una obscură - în ceea ce privește analiza la speță a pretenției, iar soluția este rezultatul unei abordări neaplicate la cazul concret.

În considerarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului nu este permisa adăugarea la lege (și la interpretarea propusă de instituția europeana). Instituirea unei condiții suplimentare (în sensul neparcurgerii cailor stabilite de legile speciale ale reparațiunii) ca element necesar pentru chiar admisibilitatea cererii în revendicare este nepermisă, excesivă și fără corespondent în practica Curții Europene. Constant s-a arătat că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reținută. Doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.

Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, întrucât nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acțiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: I. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată care au legătură directă cu aceasta și care susțin decizia adoptată.

Printr-o primă critică, recurenții-reclamanți au invocat nemotivarea hotărârii, arătând ca instanța de apel nu a răspuns cu argumente valabile motivului de apel privind încălcarea de către prima instanță a principiului contradictorialității și a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ. În motivarea deciziei recurate, Curtea de Apel Craiova a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată prin întâmpinările formulate în cauza, comunicate reclamanților, dreptul acestora la apărare fiind asigurat. Totodată, s-a reținut că la termenul când pricina a fost luată în pronunțare, cu ocazia dezbaterilor, părțile prezente au pus concluzii pe excepția inadmisibilității acțiunii, astfel încât, sub aspectul analizat, criticile apelanților reclamanți nu se confirmă.

Față de această motivare, recurenții nu pot susține că instanța de apel nu a analizat cu argumente valabile aspectul invocat. Verificând actele și lucrările dosarului, se confirmă această argumentație, întrucât inadmisibiiitatea acțiunii în revendicare a fost susținută de către pârâți prin întâmpinări (comunicate - filele 137 și 149 dosar fond), formulându-se două apărări: parcurgerea de către reclamanți a procedurii administrative și judiciare prevăzută de Legea nr. 10/2001 și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Aceste apărări au fost susținute de părțile prezente cu ocazia dezbaterilor în considerarea excepției inadmisibilității acțiunii, iar considerentele sentinței nr. 1533/2014 a Tribunalului Olt cuprind motivarea în fapt și în drept cu referire la apărările și susținerile ce au fost invocate de părțile în litigiu.

Discutarea acestor chestiuni s-a făcut la termenul de judecată a cauzei, fiind invocate în cauză, iar lipsa nejustificată a reclamanților-recurenți nu împiedică instanța să dezbată și să soluționeze toate cererile formulate de părți. Ca urmare, reclamanții nu pot susține întemeiat că nu au avut cunoștință de apărările părților adverse privind excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, că instanța de apel ar fi încălcat principiile contradictorialității și al dreptului la apărare sau ar fi soluționat pricina cu nerespectarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ. Cea de-a doua critică vizează motivarea contradictorie sub aspectul analizării șî aplicării în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite.

La fila 11 parag. 3 și 4 din hotărâre, Curtea de Apel Craiova a redat dispozitivul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pentru ca în parag. 5 să sintetizeze statuările Înaltei Curți ce se desprind atât din considerentele, cât și din dispozitivul deciziei menționate. În continuarea acestor considerente, instanța de apel analizează în concret, la speță, incidența Deciziei nr. 33/2008, reținând că reclamanții aii parcurs deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind respinsă cererea de restituire în natură a imobilului. Totodată, aceștia au promovat în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul în litigiu, respinsă.

Prin urmare, tribunalul a constatat că Decizia nr. 33/2008 este pe deplin aplicabilă în speță. Așadar, nu pot fi reținute elemente de contrarietate a considerentelor deciziei sub aspectul criticat de recurenții-reclamanți în cadrul acestui motiv de recurs. Ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, aplicarea sa făcându-se atunci când instanța a dat actului juridic dedus judecății o altă calificare și a comis o denaturare a acestuia - supunându-l interpretării, i-a atribuit un alt înțeles. Invocând acest motiv de recurs, recurenții-reclamanții formulează critici privind greșita respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare, considerând că această soluție a intervenit de plano.

In acest context, teza reținuta de instanțele fondului constituie un impediment la judecată, ce încalcă dreptul la un tribunal. Aceste susțineri nu pot fi încadrate în motivul de recurs indicat, ci în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. De altfel, aceste critici au fost reluate de către reclamanți, sub o altă formulare, și în cadrul motivului de recurs susținut în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. II. Excepția inadmisibilității acțiunii s-a impus față de problema de drept care s-a pus în speță, în sensul dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de Legea specială nr. 10/2001.

Întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria celor care cad sub incidența Legii nr. 10/200 ls iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamanți după Intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanțele anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație, reținând că în condițiile existenței unei legi speciale de reparație, a cărei procedură este obligatoriu de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, reclamanții nu își pot valorifica pretențiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun. Aitfei spus, acțiunea în revendicare promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Nu poate fi primita critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanților de acces la un tribunal prin refuzul de a i se primi cererea de restituire pe calea dreptului comun. Așa cum a statuat de principiu Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs in interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. Prin aceeași decizie, instanța supremă a statuat că în concursul dintre legea specială de reparație și legea generală are prevalentă legea specială.

Nu se poate susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general, operante până la data apariției noii reglementări. Or, în privința accesului efectiv, reclamanții nu au pretins că au fost împiedicați să uzeze de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea acestora de restituire a imobilului, formulată în temeiul legii speciale de reparație, fiind soiuționată pe cale administrativă și contestată în justiție pe căile prevăzute de lege.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la im proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Respectând condiția ca dreptul să fie efectiv, Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Goider contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Deci, se poate constata că prin legea specială reparatorie au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar șl modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din legea de reparație oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat în vechiul regim totalitar. În cauza „Falmblat contra României" (hotărârea din .13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141 din 06 martie 2009), Cuitea Europeană a arătat că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de atac efectivă. Or, în cauză, dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost afectat în substanța sa, întrucât, așa cum s-a arătat, aceștia au urmat procedurile judiciare după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, în vederea obținerii în natură a imobilului litigios.

Judecata pricinii nu ar putea fi plasată sub imperiul altor norme juridice, deoarece imobilul în cauza face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Numai persoanele aflate în situațiile de excepție enunțate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voința lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele și condițiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acțiunii în revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legale. Recurenții nu se găsesc mtr-una din situațiile de excepție și, drept urmare, în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel ca restituirea în natură cu privire la imobilul revendicat nu poate fi dispusă.

Concluzia de mai sus se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu șî inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invoca împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor imobile. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în regimul comunist, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principhdui stabilității și securității raporturilor juridice.

Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ea persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat sa formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparație.

În speță, recurenții nu sunt în măsura sa prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudența creata în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabila la care se referă jurisprudența Curții Europene. În contextul concret al speței își găsește aplicabilitatea și principiul electa una via, atâta timp cât prin cererea de față reclamanții urmăresc aceeași finalitate a obținerii restituirii în natură a imobilului pentru care au urmat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe cale judiciară fiind menținută dispoziția din 26 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului Caracal, prin care s-a dispus restituirea în natură a părților din imobil libere și acordarea de titluri de despăgubiri pentru părțile din imobil imposibil de restituit în natură.

Din această perspectivă, reclamanții nu pot solicita o dublă reparație pentru același bun, folosind două căi procedurale diferite, dintre care una a fost deja finalizată, aeordându-se măsuri reparatorii într-una din formele prevăzute de Legea nr. 10/2001. Nu este fondată nici critica recurenților referitoare la categoria de imobile care nu se mai aflau în proprietatea Statului la data de 14 februarie 2001, pentru care este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare. In ceea ce privește critica recurenților ce vizează o reanalizare a titlurilor de proprietate deținute de pârâții cumpărători asupra imobilului în litigiu, această verificare nu poate fi făcută în cadrul prezentului litigiu, odată ce se impune cu putere de lucru judecat soluția pronunțată anterior în procesul prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a dispus înstrăinarea bunului.

Prin această solicitare, recurenții-reclamanți tind să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătorești pronunțate anterior, prin care s-a stabilit irevocabil asupra acestui aspect litigios, ce nu poate fi reluat și supus judecății în procesul de față. Având în vedere principiului puterii de lucru judecat șl dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt), nu se pot ignora efectele soluționării acțiunii formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului și care a fost respinsă, soluție rămasă irevocabilă.

Cum acțiunea în nulitatea titlurilor de proprietate a fost respinsă, pârâții cumpărători beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, având titluri de proprietate valabile pentru imobilul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții-reclamanți au evocat și aplicabilitatea în cauză a hotărârii pilot „Măria Atanasiu și alții contra României", care însă nu îi favorizează, întrucât nu pot opune „bunului actual" deținut de cumpărători un același „bun", în accepțiunea dată prin această hotărâre, pentru a solicita o comparare a titlurilor. Astfel, în cauza „M.

Atanasiu și alții contra României" se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai câ s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalitații titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Cum în cauză, recurenții-reclamanți nu dețin o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate anterior formulării acțiunii de față să le restituie în natură imobilul revendicat, în consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, aceștia nu dețin un „bun actual" în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care sa se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat și care să susțină pretențiile lor în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Așadar, în speța, pentru părțile din imobil ce au fost înstrăinate, imposibil de restituit în natură, recurenții sunt beneficiarii unui drept de creanță, valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost urmată de către aceștia.

Având în vedere toate considerentele reținute, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați cane intimatul X. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, constând în onorariu de avocat, conform dovezii depuse la fila 46 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții, A., B., C., D., E. împotriva Deciziei nr. 1957 din data de 20 aprilie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata către intimatul X. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publica, astăzi 29 septembrie 2015.