ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr. 1920/2015

Deliberând, în condițiile an.256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele;

Prin

cererea înregistrată la Judecătoria Caracal sub nr. x/207/2012, ulterior

declinată în favoarea Tribunalului Olt, reclamanții A., B., C., D., E. au

chemat în judecată pe pârâții Municipiul Caracal, prin primar, Consiliul Local

Caracal, F., G., H., I., SC J. SRL, K., SC L. SRL, SC M. SRL, N., SC O. SNC, SC

P. SNC, R., S., T., U., V., solicitând instanței ca prin sentința ce o va

pronunța să constate că titlurile pârâților asupra spațiilor comerciale

numerotate în evidența Municipiului Caracal de la 1 la 8 nu produc efecte juridice

în niciun fel, să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie spațiile ocupate de aceștia în imobilul situat în Caracal,

identificate ca spații comerciale, numerotate în evidențele municipiului

Caracal de la 1 Ia 8.

La termenul din 15 septembrie 2014,

reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că pretenția dedusă judecății este

aceea de a obliga toți pârâții chemați m judecată să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie spațiile ocupate în imobilul situat în Caracal,

numerotate în evidențele Municipiului Caracal de la 1 la 8 și constatarea în

contradictoriu cu toți pârâții a faptului că imobilul a fost preluat de stat în

mod abuziv.

Temeiul de drept indicat de reclamanți

îl constituie dispozițiile art. 480, 481 C. civ. coroborate cu cele ale art.

111 C. proc. civ. și principiile de drept aplicabile.

Prin sentința nr. 1533 din 29

octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, s-a respins

acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a admis

recursul în interesul legi: și s-a decis cu privire Ia acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, că după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun sunt inadmisibile, iar atunci când există un

concurs între legea specială și legea generală, acesta se rezolva în favoarea

legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca

acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Cu atât mai mult este inadmisibilă

prezenta acțiune având în vedere faptul că reclamanții au urmat deja procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, neobțînând restituirea în natură a aceluiași

imobil, restituire solicitată expres prin procedura specială și nici

constatarea nulității contractelor de vârszare-cumparare în baza cărora pârâții

din prezenta cauză au obținut dreptul de proprietate asupra spațiilor

comerciale din imobilul revendicat, iar o eventuală repunere In discuție a

titlurilor acestora ar încălca puterea lucrului judecat, câtă vreme printr-o

hotărâre irevocabilă s-a statuat asupra valabilității contractelor de

vânzare-cumpărare și s-a respins capătul de cerere privind constatarea

caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 1348

din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova a schimbat în tot sentința civilă

nr. 4755/2008 pronunțată de Judecătoria Caracal și a respins acțiunea

reclamanților prin care s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții din prezenta cauză,

respectiv reprezentanții autorității locale administrative și persoanele fizice

pârâte și lipsa titlului statului asupra imobilului care a aparținut autorilor

reclamanților.

De altfel, chiar prin decizia în

interesul legii sus invocată, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai statuat

că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita

ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

Curții Europene a Dreptului Omului (a se vedea Cauza Brumărescu contra

României).

Instanța de fond a reținut că este

inadmisibil și cei de-al doilea capăt de cerere al acțiunii formulate de reclamanți

prin care s-a solicitat a se constata că „titlurile pârâților nu produc efecte

juridice de niciun fel", invocându-se art. 111 C. proc. civ., dispoziții

care prevăd că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea

existenței sau neexistentei unui drept. Această dispoziție nu poate fi folosită

pentru constatarea unei situații de fapt, astfel cum solicită reclamanții.

Prin Decizia nr. 1957 din 20 aprilie

2015, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins excepția nulității

apelului declarat de reclamanții A., B., C., D., E. împotriva sentinței civile

nr. 1533 din 29 octombrie 2014 a Tribunalului Olt.

A respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Olt.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că este nefondată critica prin care se susține că

inadmisibilitatea cererii nu a fost invocată distinct și că nu a fost pusă în

discuția părților, fiind încălcat principiul contradictorialitații părților și

implicit dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ.

Observând lucrările Dosarului nr.

x/207/2012* al Tribunalului Olt, se constată că excepția de inadmisibiiitate a

acțiunii a fost invocată prin întâmpinare de fiecare dintre pârâții Consiliul

Local Caracal, Municipiul Caracal, prin primar, X. și T., întâmpinări ce au

fost comunicate apelanților-reclamanți, așa cum rezultă din încheierea de

ședință din data de 26 martie 2014 (fila 137 dosar fond), astfel încât

apelanții au luat la cunoștință de apărarea invocată de intimați și aveau

posibilitatea sa-și formuleze la rândul lor apărările necesare.

Mai mult, în ședința de judecată de la

29 octombrie 2014 (când cauza a fost luată în pronunțare) reclamanții nu s-au

prezentat în instanță deși aveau termenul în cunoștință, iar cu ocazia

dezbaterilor s-a luat în discuție excepția de inadmisibilitate a acțiunii,

părțile prezente expunându-și punctul de vedere cu privire la această excepție.

În atare situație, critica apelanților

referitoare ia încălcarea principiului contradictorialității, respectiv a

dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ. nu se

confirmă.

Este, de asemenea, nefondată critica

prin care se susține că fn mod greșit prima instanță a refuzat examinarea pe

fond a pretenției reclamanților, determinat exclusiv de aplicarea Deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție este fără echivoc și nu lasă loc de interpretare. Din dispozitivul

și considerentele acestei decizii rezultă clar că acțiunile în revendicare

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun cu privire la bunurile ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001 și pentru care a fost urmată procedura prevăzută de

această lege, sunt inadmisibile, concursul dintre legea specială și legea

generală fiind rezolvat în favoarea legii speciale.

Or, în cauză reclamanții au parcurs

procedura Legii nr. 10/2001 și urmare a finalizării in mod irevocabil a acestei

proceduri a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului

revendicat în prezenta cauză.

Astfel, prin sentința civilă nr. 115

din 08 februarie 2010, Tribunalul Olt a respins excepția invocată de reclamanți

privind inadmisibilitatea cererilor de intervenție formulate de intervenienții

în interes propriu V., R., SC J. SRL și SC O. SNC; a admis excepția invocată de

Primăria municipiului Caracal, Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr.

10/2001 și Consiliul municipiului Caracal privind autoritatea de lucru judecat

și a respins capetele de cerere privind modul de preluare a imobilului și

constatarea nulității actelor de vânzare-cumparare conform art. 1201 C. civ.; a

respins, ca neîntemeiată, contestația reclamanților împotriva Dispoziției nr.

3569 din 26 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului Caracal în temeiul

Legii nr. 10/2001; a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului și

terenului din Caracal, jud. Olt, în integralitatea lor, ca neîntemeiată; a

admis cererile de intervenție formulate; a disjuns capătul de cerere privind

anularea Hotărârilor Consiliului Local Caracal din data de 29 februarie 2000 și

din data de 24 martie 2000 și a înaintat dosarul spre competență soluționare,

secției comerciale și de Contencios administrativ, a Tribunalului Olt.

Prin Decizia civilă nr. 112 din 15

aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis în parte apelul declarat de

apelanții-reclamanți, a schimbat în parte sentința civilă nr. 115 din 08

februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Olt, în sensul ca a respins excepția autorității

de lucru judecat formulată de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001

Caracal, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Au fost respinse, de asemenea,

apelurile formulate de pârâții Primăria municipiului Caracal, Comisia Locală de

aplicare a Legii nr. 10/2001 Caracal și Consiliul Local Caracal.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs reclamanții, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.

1644 din 23 februarie 2011 a admis recursul, a casai decizia și a trimis cauza

spre rejudeeare la aceeași instanță de apel.

Curtea de Apel Craiova, în rejudecarea

cauzei, prin Decizia civilă nr. 304 din 13 septembrie 2011, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de apel an ții-reclamanți și a menținut, ca

temeinică și legala, sentința civila nr. 115/2010 pronunțată de Tribunalul Olt.

Împotriva acestei decizii, reclamanții

au formulat recurs, ce a fost soluționat definitiv și irevocabil de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 5749 din 26 septembrie 2012.

Prin această decizie a fost respinsă

excepția nulității recursului, invocată de intimații V., R., SC P. SNC și SC J.

SRL și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. C.,

D., E. și Y.

Așadar, prin Decizia civilă nr. 5749

din 26 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost

menținută Decizia nr. 304 din 13 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Craiova și implicit sentința civilă nr. 115 din 08 februarie 2010 pronunțată de

Tribunalul Olt, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestația

reclamanților împotriva dispoziției din 26 septembrie 2005 emisă de primarul

municipiului Caracal în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv s-a respins

cererea de retrocedare în natură a imobilului și terenului din Caracal, jud.

Olt, în integralitatea lor.

Mai mult, reclamanții au solicitat în

instanță constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate între reprezentanții autorității administrative locale și persoanele

fizice pârâte și să se constate lipsa titlului statului asupra imobilului ce a

aparținut autorilor reclamanților, iar prin Decizia civilă nr. 1348 din 16

noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis recursul formulat de Statul

român, a modificat Decizia civilă nr. 103 din 19 martie 2009 pronunțată de

Tribunalul Olt, a admis apelul declarat de stat, a schimbat în tot sentința

civilă nr. 4755 din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Caracal și a

respins acțiunea formulata de reclamanți sub ambele capete de cerere.

În aceste condiții, având în vedere

faptul că reclamanții au urmat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

iar cererea de restituire în natură a imobilului din prezenta cauză a fost

respinsă în mod irevocabil, este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, acțiunea

în revendicare pe dreptul comun fiind inadmisibilă, așa cum corect a reținut și

instanța de fond.

În ceea ce privește cererea prin care

s-a solicitat să se constate că titlurile pârâților asupra spațiilor comerciale

nu produc efecte juridice, instanța de apel a reținut că aceasta presupune

cenzurarea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de pârâți,

ceea ce însă nu mai este posibil, deoarece s-ar încălca puterea lucrului

judecat, câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat asupra

valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și s-a respins capătul de

cerere privind constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de

către stat.

Față de această situație, critica

apelanților-reclamanți în sensul că în mod greșit a fost refuzată examinarea pe

fond a pretenției reclamanților este nefondată, Tribunalul Olt făcând o

aplicare corectă a prevederilor art 137 C. proc. civ.

Susținerile referitoare la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului simt lipsite de relevanță juridică,

deoarece cele două cauze invocate, respectiv Matieș împotriva României și

Măria Atanasiu împotriva României nu au aplicabilitate în speța dedusă

judecății.

Este cunoscut că unul dintre

principiile legislative în dreptul român este aplicarea imediată a legii. In

virtutea acestui principiu, instanța de judecată trebuie să aplice legea

existentă în momentul în care soluționează cauza.

Chiar apelanții-reclamanți recunosc un

reviriment al jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, după anul

2010, ca urmare este inutil a se invoca statuările instanței europene anterior

acestei date.

Nu se poate da interpretarea

aplicabilității directe a jurisprudenței Curții Europene, deoarece judecătorul

român are obligația să aplice dreptul infern și doar în măsura în care acesta

nu este conform cu Convenția Europeană, aceasta din urmă își găsește

aplicabilitatea.

Or, statuările Înaltei Curți de

Casație și Justiție date prin Decizia nr. 33/2008 nu contravin practicii

Curții Europene a Dreptului Omului, astfel că susținerile apelanților sub

acest aspect nu se confirmă.

În conformitate cu prevederile art.

3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin

deciziile pronunțate în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru

instanțele de judecată, astfel că, aplicând Decizia nr. 33/2008, prima instanță

nu a făcut altceva decât să respecte prevederile legale menționate.

Prin urmare, critica prin care se

arată că nu este permisă adăugarea la lege, nu este întemeiată, și ca atare

urmează a fi înlăturată.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții A., B. C., D. și E., solicitând schimbarea hotărârii, în

sensul admiterii apelului.

I. Reclamanții au susținut nelegalitatea

deciziei atacate, arătând că motivele pe care se sprijină sunt contradictorii

și străine de natura pricinii; ele sunt contrazise de mențiunile exprese ale

lucrărilor dosarului sau/și de analizele necesar să fi fost efectuate

(dispozițiile art. 304 pct. 7 raportate la dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.).

În cuprinsul apelului, reclamanții au

arătat că la judecata în primă instanță a pricinii au fost încălcate

dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., determinat

de aceea că inadmisibilitatea cererii nu a fost invocată distinct (în mod expres

și explicit), iar ceea ce s-a pus în discuția părților la termenul Ia care au

avut loc dezbaterile a fost fondul pricinii (pag. 2, alin. (3) - practicaua

sentinței). Chestiunea nu a fost pusă în discuția părților nici din oficiu, de

către instanță.

Excepția invocată prin întâmpinare de

către pârâți are o cu totul altă configurare decât ceea ce s-a avut în vedere

prin sentință. în plus, așa cum a fost dezlegată pricina, elementul de

inadmisibilitate apare ca fiind unul care ține chiar de fondul pricinii, iar nu

o excepție în înțelesul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Reținerea deciziei din apel privitoare

la „excepția inadmisîbilității" este în contra mențiunilor încheierii de

ședința întocmite la data la care pricina s-a judecat în primă instanță. În apel

nu s-au făcut cercetări suplimentare cu privire la acest aspect și nici nu a

fost formulată vreo cerere de îndreptare a erorilor din cuprinsul încheierii

care relatează cuprinsul, dezbaterilor la prima instanță.

Deși sentința a stabilit asupra

cererii de o manieră neanalizată în contradictoriu, iar aceasta - fie și numai

la nivel formal - a încălcat principiul contradictorialității procesului civil,

chestiunea a fost menținută în apel, fără argument corect.

Încălcarea principiului

contradictorialității golește de conținut dreptul la un proces echitabil și

ignoră dreptul esențial al părților de a formula apărări cu privire la toate

aspectele care tind să formeze convingerea judecătorului.

Este contradictorie reținerea din

cuprinsul deciziei recurate privitoare la soluție: deși sunt citate pasajele

din cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 care fac trimitere la prioritatea Convenției

Europene a Drepturilor Omului și la necesitatea analizei, acțiunii în

revendicare se concluzionează Incorect ca această decizie ar stabili în sensul

că „acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (...)

sunt Inadmisibile".

Greșeala de judecată constă în aceea

că s-a stabilit în mod incorect (fără să fi făcut obiect de discuție și fără ca

aspectele să fie puse în discuția părților, în contra a ceea ce reiese din

înscrisurile depuse la dosarul pricinii) în sensul ca cererea în revendicarea

bunului este inadmisibilă ca urmare a intervenirii legilor reparațiunii.

Așa cum transpare din considerentele

hotărârilor de fond, teza instituie un impediment la judecată care însă nu ar

putea să fie depășit de niclo manieră în reglementarea în vigoare. O asemenea

susținere este incorectă șî încalcă dreptul ta tribunal, tocmai pentru că

legile speciale nu permit satisfacerea dreptului și pentru că acesta (dreptul

la bun) există, recursul la dreptul comun rămâne permis.

II. Reclamanții susțin nelegalitatea

deciziei pentru o greșită interpretate și aplicare a dispozițiilor legale

incidente în cauză (dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Analiza noțiunii de „titlu" în

ceea ce privește drepturile pârâților asupra bunului este incorectă.

Au fost ignorați parametrii esențiali

pentru aprecierea dreptului reclamanților: aducerea în discuție a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ar fi impus primei instanțe

verificări suplimentare pentru corecta stabilire a ipotezei de drept incidente.

Astfel Curtea Europeană și-a schimbat

în mod evident practica cu privire la drepturile foștilor proprietari de a

obține în natura restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă.

Ilustrată pentru prima data în cauza

Matieș împotriva României, schimbarea de viziune a fost detaliată și subliniată

în cauza pilot Măria Atanasiu și aiții împotriva României.

S-a impus o nuanțare și o evoluție a

noțiunii de „bun" și de „interes patrimonial", care intra sub

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Ceea ce s-a schimbat este aceea că în

prezent nu se mai recunoaște în patrimoniul persoanelor asupra cărora a operat

măsura preluării (sau a moștenitorilor lor) deposedați un „bun", respectiv

un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în

discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în

temeiul legislației adoptate de către un stat, prin care se urmărește

restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior.

Nuanțarea apare ca importanta, pentru

ca în materia consecințelor care decurg din situația premisă avută în vedere de

către instanța europeană, soluțiile sunt diferite.

Această analiză este esențială și se

impune a fi efectuată. Nu a fost cazul în ceea ce privește decizia din apel (și

nici sentința). Nu este exclusă astfel, de plano, cererea în revendicare (ca în

speță).

Noua viziune a Curții este esențială

în cazul acțiunilor în revendicare formulate de către proprietarii imobilelor

preluate abuziv care nu au obținut dreptul la restituirea efectivă a bunului

prin nicîo sentință judecătorească sau decizie administrativă împotriva

foștilor chiriași, care au devenit proprietari și care dețin un

"bun", respectiv dreptul de proprietate asupra imobilului.

Instanța europeană recunoaște

existența Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparație a abuzurilor din

perioada comunistă și a statuat că aceasta nu ar fi contrară Convenției

Europene, în măsura în care exista posibilitatea de a se acorda măsuri

reparatorii prin echivalent.

Aceasta însă numai în condițiile în

care procedura astfel reglementată ar fi una rapidă și echitabilă de

despăgubire.

Decizia recurată ignoră elementele

stabilite ca fiind esențial de analizat, pentru ipoteza în care ar fi fost

antamată chestiunea madmisibilității cererii.

Interesa dacă s-a urmat procedura de

restituire instituita de legea specială, dacă bunul individualizat în cerere

era imul care să poată fi avut în vedere de vreuna dintre legile reparațiunii

și care ar fi impedimentul recunoașterii dreptului de proprietate al

reclamanților.

Situația juridică concretă a

imobilului a rămas Insă una obscură - în ceea ce privește analiza la speță a

pretenției, iar soluția este rezultatul unei abordări neaplicate la cazul

concret.

În considerarea hotărârilor Curții

Europene a Drepturilor Omului nu este permisa adăugarea la lege (și la

interpretarea propusă de instituția europeana). Instituirea unei condiții

suplimentare (în sensul neparcurgerii cailor stabilite de legile speciale ale

reparațiunii) ca element necesar pentru chiar admisibilitatea cererii în

revendicare este nepermisă, excesivă și fără corespondent în practica Curții

Europene.

Constant s-a arătat că

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a

Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reținută.

Doar în ce privește imobilele preluate

în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de aceasta este una

obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.

Pentru cealaltă categorie de imobile,

respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14

februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, întrucât

nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de

acțiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nu trebuie neglijate nici

aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001

nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie

să i se asigure accesul la justiție.

În această situație este însă necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru considerentele ce succed:

I. Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești.

Motivarea hotărârii înseamnă că

aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de

drept care au condus la soluția pronunțată care au legătură directă cu aceasta

și care susțin decizia adoptată.

Printr-o primă critică, recurenții-reclamanți

au invocat nemotivarea hotărârii, arătând ca instanța de apel nu a răspuns cu

argumente valabile motivului de apel privind încălcarea de către prima instanță

a principiului contradictorialității și a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și

(6) C. proc. civ.

În motivarea deciziei recurate, Curtea

de Apel Craiova a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii a fost

invocată prin întâmpinările formulate în cauza, comunicate reclamanților,

dreptul acestora la apărare fiind asigurat. Totodată, s-a reținut că la

termenul când pricina a fost luată în pronunțare, cu ocazia dezbaterilor, părțile

prezente au pus concluzii pe excepția inadmisibilității acțiunii, astfel încât,

sub aspectul analizat, criticile apelanților reclamanți nu se confirmă.

Față de această motivare, recurenții

nu pot susține că instanța de apel nu a analizat cu argumente valabile aspectul

invocat.

Verificând actele și lucrările

dosarului, se confirmă această argumentație, întrucât inadmisibiiitatea

acțiunii în revendicare a fost susținută de către pârâți prin întâmpinări

(comunicate - filele 137 și 149 dosar fond), formulându-se două apărări:

parcurgerea de către reclamanți a procedurii administrative și judiciare

prevăzută de Legea nr. 10/2001 și statuările Înaltei Curți de Casație și

Justiție din decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Aceste apărări au fost

susținute de părțile prezente cu ocazia dezbaterilor în considerarea excepției

inadmisibilității acțiunii, iar considerentele sentinței nr. 1533/2014 a

Tribunalului Olt cuprind motivarea în fapt și în drept cu referire la apărările

și susținerile ce au fost invocate de părțile în litigiu.

Discutarea acestor chestiuni s-a făcut

la termenul de judecată a cauzei, fiind invocate în cauză, iar lipsa

nejustificată a reclamanților-recurenți nu împiedică instanța să dezbată

și să soluționeze toate cererile formulate de părți.

Ca urmare, reclamanții nu pot susține

întemeiat că nu au avut cunoștință de apărările părților adverse privind

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, că instanța de apel ar fi

încălcat principiile contradictorialității și al dreptului la apărare sau ar fi

soluționat pricina cu nerespectarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) C.

proc. civ.

Cea de-a doua critică vizează

motivarea contradictorie sub aspectul analizării șî aplicării în cauză a

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secții unite.

La fila 11 parag. 3 și 4 din hotărâre,

Curtea de Apel Craiova a redat dispozitivul deciziei în interesul Legii nr.

33/2008, pentru ca în parag. 5 să sintetizeze statuările Înaltei Curți ce se

desprind atât din considerentele, cât și din dispozitivul deciziei menționate.

În continuarea acestor considerente,

instanța de apel analizează în concret, la speță, incidența Deciziei nr.

33/2008, reținând că reclamanții aii parcurs deja procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, fiind respinsă cererea de restituire în natură a imobilului.

Totodată, aceștia au promovat în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză o

acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate pentru imobilul în litigiu, respinsă.

Prin urmare, tribunalul a constatat că

Decizia nr. 33/2008 este pe deplin aplicabilă în speță.

Așadar, nu pot fi reținute elemente de

contrarietate a considerentelor deciziei sub aspectul criticat de

recurenții-reclamanți în cadrul acestui motiv de recurs.

Ipoteza reglementată de art. 304 pct.

8 C. proc. civ. se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, aplicarea sa făcându-se atunci când instanța a dat actului juridic

dedus judecății o altă calificare și a comis o denaturare a acestuia -

supunându-l interpretării, i-a atribuit un alt înțeles.

Invocând acest motiv de recurs,

recurenții-reclamanții formulează critici privind greșita respingere, ca

inadmisibilă, a acțiunii în revendicare, considerând că această soluție a

intervenit de plano. In acest context, teza reținuta de instanțele fondului

constituie un impediment la judecată, ce încalcă dreptul la un tribunal.

Aceste susțineri nu pot fi încadrate

în motivul de recurs indicat, ci în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. De altfel, aceste

critici au fost reluate de către reclamanți, sub o altă formulare, și în cadrul

motivului de recurs susținut în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Excepția inadmisibilității

acțiunii s-a impus față de problema de drept care s-a pus în speță, în sensul

dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în alte

condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de Legea

specială nr. 10/2001.

Întrucât imobilul în litigiu face

parte din categoria celor care cad sub incidența Legii nr. 10/200 ls iar

acțiunea de față a fost introdusă de reclamanți după Intrarea în vigoare a

acestei legi, în mod corect instanțele anterioare au avut în vedere, în mod

prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație, reținând că în condițiile

existenței unei legi speciale de reparație, a cărei procedură este obligatoriu

de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, reclamanții nu își pot

valorifica pretențiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului

comun.

Aitfei spus, acțiunea în revendicare

promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din decizia în interesul

Legii nr. 33/2008.

Nu poate fi primita critica

referitoare la încălcarea dreptului reclamanților de acces la un tribunal prin

refuzul de a i se primi cererea de restituire pe calea dreptului comun.

Așa cum a statuat de principiu Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs in

interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări

implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de

apreciere.

Prin aceeași decizie, instanța supremă

a statuat că în concursul dintre legea specială de reparație și legea generală

are prevalentă legea specială.

Nu se poate susține că se încalcă

accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei

norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea

normei anterioare, cu caracter general, operante până la data apariției noii

reglementări.

Or, în privința accesului efectiv,

reclamanții nu au pretins că au fost împiedicați să uzeze de procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea acestora de restituire a

imobilului, formulată în temeiul legii speciale de reparație, fiind soiuționată

pe cale administrativă și contestată în justiție pe căile prevăzute de lege.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar,

acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la im proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție

și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Respectând condiția ca dreptul să fie

efectiv, Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și

chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea

prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod

necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. în

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste exigențe sunt

respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat, în cauza „Goider contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de

acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea

limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu

conținutul oricărui drept."

Deci, se poate constata că prin legea

specială reparatorie au fost reglementate nu numai procedurile administrative

de restituire, dar șl modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în

cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință,

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși

dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea

cu caracter special din legea de reparație oferă cadrul juridic complet pentru

măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat în vechiul regim totalitar.

În cauza „Falmblat contra

României" (hotărârea din .13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141

din 06 martie 2009), Cuitea Europeană a arătat că respingerea, ca inadmisibilă,

a acțiunii nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției

dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 apare drept o cale de atac efectivă.

Or, în cauză, dreptul reclamanților de

acces la o instanță nu a fost afectat în substanța sa, întrucât, așa cum s-a

arătat, aceștia au urmat procedurile judiciare după parcurgerea procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, în vederea obținerii în natură a

imobilului litigios.

Judecata pricinii nu ar putea fi

plasată sub imperiul altor norme juridice, deoarece imobilul în cauza face

parte din categoria imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001.

Numai persoanele aflate în situațiile

de excepție enunțate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive

independente de voința lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele și

condițiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acțiunii în

revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor legale.

Recurenții nu se găsesc mtr-una din

situațiile de excepție și, drept urmare, în cadrul soluționării prezentei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea

prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel ca

restituirea în natură cu privire la imobilul revendicat nu poate fi dispusă.

Concluzia de mai sus se impune

justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate

accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu șî inegal cu privire

la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invoca

împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv,

retrocedarea unor imobile.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca

în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor

deposedați abuziv de stat în regimul comunist, unii să își poată valorifica

drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparație, iar alții să poată

acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține

retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principhdui stabilității și

securității raporturilor juridice.

Pentru valorificarea pretențiilor în

legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte

legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva

dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru

obținerea recunoașterii celor susținute.

Statul român și-a propus să acorde

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului

comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării

unei astfel de reparații a fost aceea ea persoana care se consideră

îndreptățită să redobândească bunul preluat sa formuleze cererea de restituire

în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparație.

În speță, recurenții nu sunt în măsura

sa prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora

să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudența

creata în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabila la care

se referă jurisprudența Curții Europene.

În contextul concret al speței își

găsește aplicabilitatea și principiul electa una via, atâta timp cât prin

cererea de față reclamanții urmăresc aceeași finalitate a obținerii restituirii

în natură a imobilului pentru care au urmat deja procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, pe cale judiciară fiind menținută dispoziția din 26 septembrie

2005 emisă de primarul municipiului Caracal, prin care s-a dispus restituirea

în natură a părților din imobil libere și acordarea de titluri de despăgubiri

pentru părțile din imobil imposibil de restituit în natură.

Din această perspectivă, reclamanții

nu pot solicita o dublă reparație pentru același bun, folosind două căi

procedurale diferite, dintre care una a fost deja finalizată, aeordându-se

măsuri reparatorii într-una din formele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nu este fondată nici critica

recurenților referitoare la categoria de imobile care nu se mai aflau în

proprietatea Statului la data de 14 februarie 2001, pentru care este posibilă

exercitarea unei acțiuni în revendicare.

In ceea ce privește critica

recurenților ce vizează o reanalizare a titlurilor de proprietate deținute de

pârâții cumpărători asupra imobilului în litigiu, această verificare nu poate

fi făcută în cadrul prezentului litigiu, odată ce se impune cu putere de lucru

judecat soluția pronunțată anterior în procesul prin care reclamanții au

solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare prin

care s-a dispus înstrăinarea bunului.

Prin această solicitare,

recurenții-reclamanți tind să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile

judecătorești pronunțate anterior, prin care s-a stabilit irevocabil asupra

acestui aspect litigios, ce nu poate fi reluat și supus judecății în procesul

de față.

Având în vedere principiului puterii

de lucru judecat șl dată fiind legătura dintre materiile litigioase

(suprapunerea acestora, de fapt), nu se pot ignora efectele soluționării

acțiunii formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au

solicitat restituirea în natură a imobilului și care a fost respinsă, soluție

rămasă irevocabilă.

Cum acțiunea în nulitatea titlurilor

de proprietate a fost respinsă, pârâții cumpărători beneficiază de un „bun"

din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, având

titluri de proprietate valabile pentru imobilul în litigiu, drept pentru care

beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții-reclamanți au evocat și

aplicabilitatea în cauză a hotărârii pilot „Măria Atanasiu și alții contra

României", care însă nu îi favorizează, întrucât nu pot opune „bunului

actual" deținut de cumpărători un același „bun", în accepțiunea dată

prin această hotărâre, pentru a solicita o comparare a titlurilor.

Astfel, în cauza „M. Atanasiu și alții

contra României" se arată că un „bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil

o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai câ s-a

recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe

cale judecătorească a nelegalitații titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Cum în cauză, recurenții-reclamanți nu

dețin o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate

anterior formulării acțiunii de față să le restituie în natură imobilul

revendicat, în consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, aceștia

nu dețin un „bun actual" în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se

desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1,

care sa se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului

revendicat și care să susțină pretențiile lor în acțiunea în revendicare, prin

care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Așadar, în speța, pentru părțile din

imobil ce au fost înstrăinate, imposibil de restituit în natură, recurenții

sunt beneficiarii unui drept de creanță, valorificabil în procedura Legii nr.

10/2001, ce a fost urmată de către aceștia.

Având în vedere toate considerentele

reținute, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați cane intimatul X. la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, constând în onorariu de

avocat, conform dovezii depuse la fila 46 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții, A., B., C., D., E. împotriva Deciziei nr. 1957 din

data de 20 aprilie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei de

1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata către intimatul X.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publica, astăzi

29 septembrie 2015.