ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 167/2016

Decizia nr. 167/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea sub nr. xxx/327/2015 Ia dara de 02 septembrie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună emiterea unui ordin de protecție împotriva pârâtului, constând în interzicerea oricărui contact inclusiv telefonic cu reclamanta, păstrarea unei distanțe minime determinate față de reclamantă, precum și stabilirea locuinței minorului Ia acesta, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere pentru minor și la respectarea unui program de vizită a minorului. La data de 24 septembrie 2015, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, arătând că reclamanta împreună cu minorul au părăsit reședința din București, sector 4, în prezent reclamanta locuind împreună cu minorul în locuința unei prietene din Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 2849 din 13 octombrie 2015, Judecătoria Tulcea a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat, competența de soluționare a cauzei. în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București. Pentru a pronunța această soluție, a reținut că în raport de dispozițiile 25 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței in familie, la momentul introducerii acțiunii reclamanta nu avea reședința în orașul Tulcea. Prin sentința civilă nr. 15395 din 17 decembrie 2015, Judecătoria sectorului 4 București, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut următoarele: Reclamanta are reședința în Tulcea, jud. Tulcea și acesta este și locuința avută în vedere pentru luarea măsurii de protecție, victima nesoticitând reintegrarea în fostul domiciliu. Este lipsit de relevanță faptul că la momentul introducerii acțiunii, 02 septembrie 2015, reclamanta nu avea încă obținută viza de reședință în cartea de identitate, de vreme ce sensul noțiunii de domiciliu și în accepțiunea noului cod de procedura civiia este acela de locuință statornică a unei persoane, care poate coincide sau nu cu adresa înscrisă în actul de identitate ai acelei persoane. Din susținerile pârâtului rezultă că reclamanta ar fi părăsit domiciliul acestuia din București, sector 4 în cursul lunii iulie 2015 și s-ar fi stabilit în Tulcea, acolo unde locuiește mama sa.

În plus art. 25 din Legea nr. 217/2003 trebuie inteipretat prin prisma scopului urmărit, aceia de a facilita victimei violenței în familie obținerea sprijinului organelor judiciare. Cu privire la conflictul negativ de competență.

Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 25 din Legea nr. 217/2003 ''Cererea pentru emiterea ordinului de protecție este de competența judecătoriei de pe raza teritorială în care își are domiciliul sau reședința victima." Din interpretarea literală a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 217/2003, reiese că, în materia emiterii ordinelor de protecție, legiuitorul a reglementat o competență teritorială ahernativă în favoarea judecătoriei în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința victima-reclamantul, Chestiunea care a atras, însă, ivirea prezentului conflict de competență a fost interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au dat-o noțiunii de domiciliu, respectiv de reședință, inserată în cuprinsul textului legal enunțat.

Noțiunea de domiciliu este definită de ari, 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români potrivit căruia "Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declara, ca are locuința principală". Reședința este definită de dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005 care prevăd că "Reședința este acolo unde persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu". Pentru ca alegerea unu anumit domiciliu sau unei anumite reședințe să producă efecte Juridice, legiuitorul a impus îndeplinirea anumitor formalități. Astfel, potrivit art. 28 din O.U.G.

nr. 97/2005 "(1) Dovada adresei de domiciliu se poate face cu: a) acte încheiate în condițiile de validitate prevăzute de legislația română în vigoare, privind titlul locativ; a) declarația scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau persoană juridică, de primire în spațiu, însoțită de unui dintre documentele prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d): b) declarația pe propria răspundere a solicitantului, însoțită de nota de verificare a polițistului de ordine publică, prin care se certifică existența unui imobil cu destinație de locuință și faptul că solicitantul locuiește efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) și b): c) documentul eliberai de autoritatea administrației publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, gazda ifond acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinație de locuința: d) actul de identitate al unuia dintre părinți sau al reprezentantului său legal ori actul de încredințare, însoții, jupă caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d), în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate.

Conform art. 31 din același act normativ, mențiunea privind stabilirea reședinței se înscrie la cererea persoanei fizice care locuiește mai mult de 15 zile la adresa la care are locuința secundara. Art. 33 prevede că "Mențiunea privind reședința se înscrie pe im document, denumit dovada, de reședință, care va însoți cartea de identitate, cartea electronică de identitate și cartea de identitate provizorie. De asemenea, potrivit art. 39 din același act normativ, (1) Persoanele care își schimbă domiciliul sau își stabilesc reședința sunt obligate să ceară înscrierea în canea de imobil ta noua locuință în termen de 15 zile de la mutare. Din conținutul înscrisurilor atașaie în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv Certificatul medico legai emis de I.N.M.L.

Mina Minovici, aflat la dosarul Judecătoriei Tulcea, fila 6, la data. de 16 martie 2015, reclamanta rezultă avea domiciliul în București. Întrucât din probele administrate în cauză în fața instanțelor de fond, nu a reieșit că până ia momentul sesizării instanței, 02 septembrie 2015, reclamanta să fi îndeplinit formalitățile legale pentru schimbarea domiciliului sau pentru stabilirea unei reședințe în circumscripția teritorială a Judecătoriei Tulcea, se poate susține că la momentul înregistrării acțiunii, aceasta avea domiciliul în București. Este adevărat că în materia emiterii ordinului de protecție în temeiul Legii nr. 217/2003, legiuitorul a reglementat o competență teritorială alternativă, în favoarea judecătoriei în a căreia raza teritoriala se află domiciliul sau reședința reclamantei.

Însă pentru a atrage competența uneia dintre aceste Instanțe, este necesar ca la dosarul cauzei să existe înscrisuri care să ateste că reclamanta are domiciliul sau reședința în circumscripția oricăreia dintre instanțele deopotrivă competentă, așa cum prevăd dispozițiile O.U.G. nr. 97/2005 mai sus enunțate. Or, conform înscrisurilor atașate în susținerea cererii de sesizare a instanței, reiese că la data sesizării instanței reclamanta A. avea domiciliul în București. Împrejurarea că, ulterior sesizării instanței, aceasta a părăsit domiciliul, așa cum susține pârâtul, și și-a stabilit reședința în circumscripția teritorială a Judecătoriei Tulcea, nu poate produce efecte asupra competenței teritoriale ale Judecătoriei sectorului 4 în favoarea căreia urmează a se stabili competența de soluționare a prezentei cauze, din următoarele considerente: Pe de o parte, așa cum impun dispozițiile O.U.G.

nr. 97/2005, dovada reședinței se face cu mențiunile din cuprinsul cărții de identitate. De la dosarul cauzei nu reiese că pârâtul a lacul dovada că reclamanta a îndeplinit formalitățile legale pentru stabilirea reședinței sale în Tulcea, așa cum dispozițiile O.U.G. nr. 97/2005, simpla intenție de a-și stabili reședința într-un anumit loc, nu poate produce efecte juridice în stabilirea competenței teritoriale în favoarea unei anumite instanțe. Pe de altă parte, potrivit dispozițiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., instanța rămâne competentă să judece procesul chiar daca, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul." Prin urmare, față de considerentele arătate, constatând că la momentul sesizării instanței, reclamanta A. avea domiciliul în București, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect emiterea unui ordin de protecție, în favoarea Judecătoriei sector 4 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect emiterea unui ordin de protecție, în favoarea Judecătoriei sector 4 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică atăzi, 27 ianuarie 2016.