ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 131/2016

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin sentința civilă nr. 2627/PI din 19

noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. X/30/2012* a fost

respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu

pârâții Judecătoria Timișoara,Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Timișoara și

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin acțiune

reclamanta a solicitat instanței să constate încălcarea unor drepturi personale

nepatrimoniale și obligarea la repararea prejudiciului cauzat, inclusiv

acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul nepatrimonial,vătămarea

fiind imputabilă autorilor faptelor prejudiciabile. A mai solicitat angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâților, sub forma răspunderii pentru fapta

altuia, în calitate de comitenți pentru prepuși, pentru prejudiciul cauzat de

aceștia în legătură cu atribuțiile și cu scopul funcțiilor încredințate. În

motivare, a enumerat mai multe hotărâri judecătorești, enunțând conținutul

dispozitivului acestora.

În motivarea

sentinței, analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a

reținut că reclamanta A. a invocat nemulțumiri cu privire la modul de

instrumentare a unor cauze ce au format obiectul a trei dosare ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, ale Curții de Apel Timișoara și ale Tribunalului

Timiș.

Susținerile

reclamantei cu privire la pretinsele încălcări de drepturi subiective (drepturi

prezentate doar la nivel general), cu ocazia judecării unor procese în care a

avut calitatea de parte, în sensul nemulțumirii de soluția judiciară adoptată,

nu sunt de natură a antrena răspunderea organelor judiciare, pretinsele

drepturi putând fi valorificate pe calea exercitării căilor de atac, în

condițiile prevăzute de lege. Hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe

reprezintă actul final al judecății care, potrivit prevederilor art. 17 din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările

și completările ulterioare „pot fi desființate sau modificate numai în căile de

atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale",

respectiv în condițiile stabilite de normele procedurale în vigoare.

Or, modalitatea de

instrumentare a cauzelor de către instanțele de judecată este supusă

condițiilor stabilite de codurile de procedură civilă și penală, eventualele

nemulțumiri ale părților putând fi invocate de acestea numai în interiorul

cadrului procesual prevăzut de reglementările legale în vigoare.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta, invocând încălcarea condițiilor de legalitate, a

procedurilor, în condițiile în care la curte a invocat un drept de rezistență

la opresiunea instanțelor și la nesupunere civică, precum și nelegala sa citare

pentru termenul de judecată din 19 noiembrie 2013. A învederat că hotărârile

judecătorești au forța probantă a unor înscrisuri autentice susceptibile de

fals intelectual prin atestările curții și preluate necritic și nejuridic de

celelalte instanțe care fac apologia infracțiunilor și erorilor judiciare

săvârșite cu rea-intenție, și că dispozitivul sentinței nu menționează calea de

atac și nici termenul în care aceasta poate fi declarată.

Prin Decizia civilă nr.

49 din 9 aprilie 2014 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins

apelul, reținând, în esență, următoarele.

Reclamanta a fost

citată la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată. Din examinarea

înscrisurilor de la dosar nu rezultă că aceasta ar fi adus la cunoștința

instanței alegerea unui alt domiciliu în condițiile art. 98 C. proc. civ.,

astfel că nu poate invoca o eventuală mutare de la domiciliul indicat pentru a

obține anularea sentinței. În continuare, instanța de apel a reținut ca întemeiate

susținerile apelantei vizând lipsa din dispozitivul sentinței a mențiunilor

privind calea de atac și termenul în care se poate exercita, apreciind că

această omisiune nu este de natură a atrage nulitatea sentinței. De asemenea, o

verificare a actelor instanțelor pârâte în sensul celor solicitate de

reclamantă în primă instanță echivalează cu examinarea în prezenta pricină a

modului în care aceste instanțe au aplicat și interpretat normele de drept

material și procesual pe o altă cale decât cea reglementată de dispozițiile art.

17 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Hotărârile judecătorești pot fi

desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și

exercitate conform dispozițiilor legale”. Au fost considerate ca nerelevante

susținerile apelantei vizând lipsa personalității juridice a judecătoriei, câtă

vreme justiția se realizează prin judecătorii. Au fost respinse, de asemenea, afirmațiile

privitoare la raporturile dintre Înalta Curte de Casație și Justiție și

celelalte instanțe, lipsa autonomiei și independenței acestora din urmă, pe

motiv că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. La fel, câtă

vreme art. 1 alin. (4) din Constituție statuează principiul separației puterilor

în stat, au fost considerate nefondate afirmațiile apelantei vizând

„înstăpânirea” instanțelor judecătorești de puterea executivă. Totodată, nu au

putut fi primite ca motive de schimbare ori anulare a sentinței nici susținerile

vizând imposibilitatea Consiliului Superior al Magistraturii de a garanta

independența justiției în cauzele acesteia, câtă vreme o atare imposibilitate

nu rezultă din lucrările de la dosar. Pe cale de consecință, nemulțumirile

reclamantei rezultate din modalitatea în care instanțele pârâte au interpretat

și aplicat dispozițiile legale nu pot face obiect al cercetării judecătorești

decât pe căile stabilite de lege, aspect reținut în mod corect de prima

instanță.

Având în vedere că una

dintre condițiile cerute pentru angajarea răspunderii delictuale este

săvârșirea unei fapte ilicite iar, în cauză, reclamanta a invocat ca fapt

ilicit măsurile dispuse de instanțele pârâte, și cum aceste măsuri nu pot fi

calificate în sensul celor solicitate de reclamantă pentru considerentele mai sus-arătate,

în mod corect a reținut prima instanță că pretențiile reclamantei sunt

neîntemeiate.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 3 iunie 2014 sub nr. de

Dosar nr. X/59/2014, revizuenta A. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei

civile nr. 49 din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

în Dosarul nr. X/30/2012* prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii

atacate cu consecința admiterii acțiunii.

Cererea de revizuire

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1, 2 C. proc. civ. - instanța

nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut.

În motivare, revizuenta

a invocat încălcarea condițiilor de legalitate a jurisdicțiilor și a

procedurilor urmate. A mai arătat că, în recurs, a invocat în mod justificat,

un drept de rezistență la opresiunea acestei instanței, precum și dreptul la

nesupunere civică. Nepronunțarea instanței pe aceste solicitări, și altele, încadrează

cererea de revizuire în dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de revizuire, s-a susținut că pronunțarea de către instanța de apel a

dispozitivului hotărârii în care revizuenta este parte adversă, o plasează în

spațiul încălcării independenței instanței, fiind incident art. 322 pct. 1 C.

proc. civ. De asemenea, a invocat,,contradicția prin adaos constând în Curtea

de apel Timișoara din antet, pentru aceste motive în numele legii decide,

Respinge apelul (…) în contradictoriu cu pârâții (…) Curtea de apel Timișoara (…).”

A mai arătat

revizuenta că, în temeiul art. 124 alin. (3) din Constituție, judecătorii B. și

C. nu pot fi independenți așa cum pretind, cât timp Curtea nu dispune de

independență și autonomie financiară, actul de justiție fiind administrat de

Ministerul Justiției, în calitate de serviciu public, iar art. 136 din Legea nr.

304/2004 a fost abrogat prin art. 29 din O.U.G. nr. 103/2013. Se încalcă principiul

1 lit. b) din recomandarea nr. 94 alin. (12) a comitetului de miniștri, care statuează

că „puterea legislativă și cea executivă trebuie să se asigure că judecătorii

sunt independenți și că această independență nu le este afectată în niciun fel ”.

De asemenea, se mai încalcă principiul II, pct. 2 care consacră autoritatea

judecătorilor în sensul că „Judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente și să

fie abilitați să le exercite în vederea îndeplinirii obligațiilor, menținând demnitatea

și autoritatea instanței pe care o reprezintă”.

A arătat că

dispozițiile art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (1) din Constituție sunt încălcate

prin art. 5, 38 alin. (1), 131, 132 alin. (1), (2) din Legea nr. 304/2004, iar art.

34 din Legea nr. 303/2004 nu poate fi respectat. De asemenea, judecătorii nu se

confundă cu completul de judecată, și nici cu instanța.

Revizuenta a mai susținut

că buna constituire a organului antrenează buna utilizare a funcției, prin referire

la celebrul art. 16 din Declarația de la 1789 care prevede „Orice societate

care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor

este lipsită de Constituție.” A mai arătat că judecătorii nu își asumă personal

răspunderea faptelor pentru activitatea pe care o desfășoară. A precizat

totodată că va dezvolta afirmațiile făcute, întrucât erorile judiciare trebuie

sancționate.

În drept, revizuenta

a invocat dispozițiile sus menționate și a solicitat în probațiune înscrisuri, interogatorii,

expertiză de evaluare a sistemului judiciar din punct de vedere al corelării cu

Constituția și C.E.D.O. A mai pretins comunicarea întâmpinărilor.

Prin Încheierea nr. 24

din 17 februarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a dispus

scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea ei spre competentă soluționare la

Curtea de Apel Ploiești, având în vedere că, prin Încheierea nr. 50 din 14

ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. X/1/2014, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, a admis cererea de strămutare a pricinii ce a

făcut obiectul Dosarului nr. X/59/2014, al Curții de Apel Timișoara, la Curtea

de Apel Ploiești, cu păstrarea actelor îndeplinite.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, la data de 24

februarie 2015 sub nr. X/59/2014.

Prin Decizia nr. 1181

din 17 septembrie 2015 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis

excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, și a respins cererea de

revizuire, ca inadmisibilă.

Examinând cererea de

revizuire prin prisma dispozițiilor ce o reglementează, Curtea de apel a

apreciat, în conformitate cu art. 322 alin. (1) C. proc. civ., că obiect al

revizuirii îl constituie hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și hotărârile date de instanțele de recurs atunci când

evocă fondul. Prin referire la doctrina și jurisprudența în materie, ,,a evoca

fondul” presupune schimbarea situației de fapt în urma analizării probelor,

fiind o condiție cerută, de vreme ce revizuirea vizează îndreptarea unor

eventuale erori de fapt în căile de atac.

În faza de apel se

circumscriu hotărârilor care evocă fondul cele prin care s-a admis calea de

atac, și fie s-a anulat sentința și s-a judecat fondul prin aceeași decizie,

fie s-a schimbat sentința.

Raportând aceste

considerații generale la speța pendinte, Curtea a observat că hotărârea ce face

obiectul căii extraordinare de atac este o decizie de respingere a apelului

declarat de reclamanta A., împotriva unei sentințe a Tribunalului Timiș.

Prin urmare, a

apreciat că nu se încadrează în categoria hotărârilor susceptibile de

revizuire.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs, în termen legal revizuenta A.

Recurenta-revizuentă

a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând dispozițiile art. 304 pct. 1, 4, 5

și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

Afirmă recurenta că

instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, deoarece, în

conformitate cu art. 131

2

, 132

2

din legea nr. 304/2004

are bugetul gestionat de Ministerul Justiției, și art. 136 din aceeași lege de

organizare va fi aplicabil de la 1 ianuarie 2017. În concluzie, această

instanță nu este independentă astfel cum prevede art. 6 parag.1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului. De asemenea, instanța a depășit atribuțiile

puterii judecătorești, hotărârea recurată a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea

recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Hotărârea prin care

s-a respins apelul evocă fondul, este definitivă, și poate face obiect al

revizuirii. Așadar, în mod eronat, s-a admis excepția de inadmisibilitate a

cererii de revizuire.

Intimații nu au

formulat întâmpinare, însă au fost depuse note scrise prin care intimata Înalta

Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea ca nefondat a recursului

formulat în cauză.

Înalta Curte a

constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Printr-un prim motiv

de recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., revizuenta

consideră că instanța ce a pronunțat decizia atacată, nu a fost alcătuită

potrivit dispozițiilor legale. În susținere, arată că bugetul instanței este

gestionat de Ministerul Justiției, în temeiul art. 131 alin. (2) și 132 alin.

(2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar din 1 ianuarie

2017 atribuțiile de gestionare vor fi preluate de Înalta Curte de Casație și

Justiție, potrivit art. 136 din aceeași lege. Astfel, din coroborarea acestor

texte legale, reiese că instanța nu este independentă, astfel cum prevede art. 6

parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului.

Analizând dispozițiile

în cauză, se constată că acestea se referă la gestionarea de către Ministerul

Justiției a bugetului curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate

și al judecătoriilor, neputând fi circumscrise ipotezei vizate de art. 304 pct.

1 C. proc. civ., și anume încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea și

constituirea instanței. De asemenea, administrarea bugetului instanțelor de

către Ministerul Justiției nu are în vedere activitatea de judecată a

magistraților.

În speța de față,

compunerea instanței ce a judecat revizuirea a fost realizată în conformitate

cu normele imperative ale legii de organizare judiciară, nefiind incident în

cauză vreun caz de incompatibilitate a membrilor completului de judecată.

Referitor la celelalte

motive de recurs încadrate formal de revizuentă în prevederile art. 304 pct. 4 și

5 C. proc. civ., se constată că acestea nu cuprind critici de nelegalitate a

deciziei recurate, în sensul textului de lege, concretizându-se în simple

afirmații preluate C. proc. civ. În concret, recurenta nu arată în ce mod

raționamentul instanței de revizuire a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, astfel că aceste motive nu sunt susceptibile de încadrare în

niciunul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Singura critică pertinentă

formulată de revizuentă privește hotărârea de respingere a apelului, în sensul

că este o hotărâre definitivă, care evocă fondul, putând forma obiectul căii

extraordinare de atac de retractare.

Înalta Curte constată

fondată această afirmație ce permite încadrarea din oficiu în cazul de

modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind

greșita interpretare a dispozițiilor art. 322 partea introductivă C.

proc. civ., pentru considerentele ce urmează.

Instanța de apel

s-a limitat a constata inadmisibilă cererea de revizuire a unei decizii

pronunțate în apel prin raportare la art. 322 partea introductivă C. proc.

civ., considerând că, atâta timp cât a fost respins apelul ca nefondat, nu s-a

evocat fondul, astfel că ar fi aplicabilă teza finală a părții

introductive a art. 322.

În speța dedusă

judecății, s-a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 49 din 9 aprilie 2014 a

Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, prin care s-a respins apelul

declarat de revizuenta A. împotriva sentinței civile nr. 2627/PI din 19

noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. X/30/2012*.

Potrivit art. 322 alin.

(1) C. proc. civ.,,Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul se poate cere în următoarele cazuri (…).”

Din dispozițiile

legale menționate se poate desprinde concluzia că legea are în vedere două

categorii de hotărâri judecătorești susceptibile de revizuire. O primă

categorie de hotărâri este cea a hotărârilor ramase definitive în instanța de

apel sau prin neapelare, iar a doua categorie vizează hotărârile pronunțate de

instanțele de recurs și prin care se evocă fondul cauzei.

Această

distincție este explicabilă prin aceea că apelul, prin efectul său

devolutiv, este o cale de atac ce duce de regulă la rejudecarea în fond a

cauzei. Problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe

sunt repuse în discuție în fața instanței de apel care va statua

atât în fapt, cât și în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în

posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în apel litigiul

dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au

fost ridicate în prima instanță.

Spre deosebire de

apel, în recurs, de regulă, se pot formula doar motive de nelegalitate. Astfel,

de regulă, instanța de recurs statuează în drept (cu excepția

recursului prevăzut la art. 304

1

C. proc. civ.), statuând și în

fapt (evocând fondul sau intrând în cercetarea fondului) doar atunci când

admite recursul și rejudecă litigiul.

Acesta este motivul

pentru care condiția evocării fondului este prevăzută explicit la finalul

părții introductive doar pentru hotărârile pronunțate în recurs

și acesta este motivul pentru care s-a reținut în doctrină și

jurisprudență, referitor la deciziile pronunțate în recurs, că, de

regulă, când se respinge recursul nu este îndeplinită condiția evocării

fondului.

În speță a fost

atacată cu revizuire o decizie pronunțată în apel, iar instanța de

apel în mod simplist a considerat că dacă a fost respins apelul ca nefondat nu

a fost evocat fondul, fără a avea în vedere efectul devolutiv al apelului, care

are loc, de regulă, indiferent dacă se respinge sau se admite apelul.

Este adevărat că

efectul devolutiv are două limite, tantum devolutum quantum apellatum și

tantum devolutum quantum iudicatum, dar instanța sesizată cu cererea de

revizuire nu a analizat concret, prin raportare la considerentele deciziei

supuse revizuirii, dacă instanța de apel a cercetat sau nu fondul cauzei.

Așa cum se

reține în doctrină, ”cât privește hotărârile rămase definitive în

instanța de apel sau prin neapelare, textul de lege nu pune în mod expres

condiția restrictivă de a fi hotărâri de fond, dar, întrucât revizuirea nu

poate fi exercitată decât pentru motivele expres prevăzute de lege, iar aceste

motive sunt legate, de regulă, de situația de fapt care se rezolvă prin

hotărârile de fond, această condiție a fost extinsă.

Într-o corectă

aplicare a textului de lege trebuie să se decidă că aceste hotărâri pot fi

atacate întotdeauna cu revizuire, indiferent dacă rezolvă fondul sau nu, în

măsura în care sunt întrunite condițiile de exercitare a acestei căi de

atac.”

Astfel, atâta timp

cât decizia împotriva căreia a fost formulată revizuire este o hotărâre rămasă

definitivă în instanța de apel sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate prevăzute de partea introductivă a art. 322 C. proc. civ., urmând

ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să verifice, raportat la

fiecare caz de revizuire invocat, relevanța judecării sau nu a fondului

prin decizia supusă revizuirii.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 1181 din data de 17 septembrie

2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. X/59/2014.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2016.