ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2016

Decizia nr. 131/2016 Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin sentința civilă nr. 2627/PI din 19 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. X/30/2012* a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Judecătoria Timișoara,Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Timișoara și Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin acțiune reclamanta a solicitat instanței să constate încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale și obligarea la repararea prejudiciului cauzat, inclusiv acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul nepatrimonial,vătămarea fiind imputabilă autorilor faptelor prejudiciabile.

A mai solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, sub forma răspunderii pentru fapta altuia, în calitate de comitenți pentru prepuși, pentru prejudiciul cauzat de aceștia în legătură cu atribuțiile și cu scopul funcțiilor încredințate. În motivare, a enumerat mai multe hotărâri judecătorești, enunțând conținutul dispozitivului acestora. În motivarea sentinței, analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta A. a invocat nemulțumiri cu privire la modul de instrumentare a unor cauze ce au format obiectul a trei dosare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Curții de Apel Timișoara și ale Tribunalului Timiș.

Susținerile reclamantei cu privire la pretinsele încălcări de drepturi subiective (drepturi prezentate doar la nivel general), cu ocazia judecării unor procese în care a avut calitatea de parte, în sensul nemulțumirii de soluția judiciară adoptată, nu sunt de natură a antrena răspunderea organelor judiciare, pretinsele drepturi putând fi valorificate pe calea exercitării căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege. Hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe reprezintă actul final al judecății care, potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare „pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale", respectiv în condițiile stabilite de normele procedurale în vigoare.

Or, modalitatea de instrumentare a cauzelor de către instanțele de judecată este supusă condițiilor stabilite de codurile de procedură civilă și penală, eventualele nemulțumiri ale părților putând fi invocate de acestea numai în interiorul cadrului procesual prevăzut de reglementările legale în vigoare.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, invocând încălcarea condițiilor de legalitate, a procedurilor, în condițiile în care la curte a invocat un drept de rezistență la opresiunea instanțelor și la nesupunere civică, precum și nelegala sa citare pentru termenul de judecată din 19 noiembrie 2013. A învederat că hotărârile judecătorești au forța probantă a unor înscrisuri autentice susceptibile de fals intelectual prin atestările curții și preluate necritic și nejuridic de celelalte instanțe care fac apologia infracțiunilor și erorilor judiciare săvârșite cu rea-intenție, și că dispozitivul sentinței nu menționează calea de atac și nici termenul în care aceasta poate fi declarată. Prin Decizia civilă nr. 49 din 9 aprilie 2014 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul, reținând, în esență, următoarele.

Reclamanta a fost citată la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată. Din examinarea înscrisurilor de la dosar nu rezultă că aceasta ar fi adus la cunoștința instanței alegerea unui alt domiciliu în condițiile art. 98 C. proc. civ., astfel că nu poate invoca o eventuală mutare de la domiciliul indicat pentru a obține anularea sentinței. În continuare, instanța de apel a reținut ca întemeiate susținerile apelantei vizând lipsa din dispozitivul sentinței a mențiunilor privind calea de atac și termenul în care se poate exercita, apreciind că această omisiune nu este de natură a atrage nulitatea sentinței.

De asemenea, o verificare a actelor instanțelor pârâte în sensul celor solicitate de reclamantă în primă instanță echivalează cu examinarea în prezenta pricină a modului în care aceste instanțe au aplicat și interpretat normele de drept material și procesual pe o altă cale decât cea reglementată de dispozițiile art. 17 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale”. Au fost considerate ca nerelevante susținerile apelantei vizând lipsa personalității juridice a judecătoriei, câtă vreme justiția se realizează prin judecătorii. Au fost respinse, de asemenea, afirmațiile privitoare la raporturile dintre Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe, lipsa autonomiei și independenței acestora din urmă, pe motiv că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

La fel, câtă vreme art. 1 alin. (4) din Constituție statuează principiul separației puterilor în stat, au fost considerate nefondate afirmațiile apelantei vizând „înstăpânirea” instanțelor judecătorești de puterea executivă. Totodată, nu au putut fi primite ca motive de schimbare ori anulare a sentinței nici susținerile vizând imposibilitatea Consiliului Superior al Magistraturii de a garanta independența justiției în cauzele acesteia, câtă vreme o atare imposibilitate nu rezultă din lucrările de la dosar. Pe cale de consecință, nemulțumirile reclamantei rezultate din modalitatea în care instanțele pârâte au interpretat și aplicat dispozițiile legale nu pot face obiect al cercetării judecătorești decât pe căile stabilite de lege, aspect reținut în mod corect de prima instanță.

Având în vedere că una dintre condițiile cerute pentru angajarea răspunderii delictuale este săvârșirea unei fapte ilicite iar, în cauză, reclamanta a invocat ca fapt ilicit măsurile dispuse de instanțele pârâte, și cum aceste măsuri nu pot fi calificate în sensul celor solicitate de reclamantă pentru considerentele mai sus-arătate, în mod corect a reținut prima instanță că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 3 iunie 2014 sub nr. de Dosar nr. X/59/2014, revizuenta A. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 49 din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. X/30/2012* prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate cu consecința admiterii acțiunii.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1, 2 C. proc. civ. - instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut. În motivare, revizuenta a invocat încălcarea condițiilor de legalitate a jurisdicțiilor și a procedurilor urmate. A mai arătat că, în recurs, a invocat în mod justificat, un drept de rezistență la opresiunea acestei instanței, precum și dreptul la nesupunere civică. Nepronunțarea instanței pe aceste solicitări, și altele, încadrează cererea de revizuire în dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de revizuire, s-a susținut că pronunțarea de către instanța de apel a dispozitivului hotărârii în care revizuenta este parte adversă, o plasează în spațiul încălcării independenței instanței, fiind incident art. 322 pct. 1 C. proc.

civ. De asemenea, a invocat,,contradicția prin adaos constând în Curtea de apel Timișoara din antet, pentru aceste motive în numele legii decide, Respinge apelul (…) în contradictoriu cu pârâții (…) Curtea de apel Timișoara (…).” A mai arătat revizuenta că, în temeiul art. 124 alin. (3) din Constituție, judecătorii B. și C. nu pot fi independenți așa cum pretind, cât timp Curtea nu dispune de independență și autonomie financiară, actul de justiție fiind administrat de Ministerul Justiției, în calitate de serviciu public, iar art. 136 din Legea nr. 304/2004 a fost abrogat prin art. 29 din O.U.G. nr. 103/2013.

Se încalcă principiul 1 lit. b) din recomandarea nr. 94 alin. (12) a comitetului de miniștri, care statuează că „puterea legislativă și cea executivă trebuie să se asigure că judecătorii sunt independenți și că această independență nu le este afectată în niciun fel ”. De asemenea, se mai încalcă principiul II, pct. 2 care consacră autoritatea judecătorilor în sensul că „Judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente și să fie abilitați să le exercite în vederea îndeplinirii obligațiilor, menținând demnitatea și autoritatea instanței pe care o reprezintă”. A arătat că dispozițiile art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (1) din Constituție sunt încălcate prin art. 5, 38 alin. (1), 131, 132 alin. (1), (2) din Legea nr. 304/2004, iar art. 34 din Legea nr. 303/2004 nu poate fi respectat.

De asemenea, judecătorii nu se confundă cu completul de judecată, și nici cu instanța. Revizuenta a mai susținut că buna constituire a organului antrenează buna utilizare a funcției, prin referire la celebrul art. 16 din Declarația de la 1789 care prevede „Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită de Constituție.” A mai arătat că judecătorii nu își asumă personal răspunderea faptelor pentru activitatea pe care o desfășoară. A precizat totodată că va dezvolta afirmațiile făcute, întrucât erorile judiciare trebuie sancționate. În drept, revizuenta a invocat dispozițiile sus menționate și a solicitat în probațiune înscrisuri, interogatorii, expertiză de evaluare a sistemului judiciar din punct de vedere al corelării cu Constituția și C.E.D.O.

A mai pretins comunicarea întâmpinărilor. Prin Încheierea nr. 24 din 17 februarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea ei spre competentă soluționare la Curtea de Apel Ploiești, având în vedere că, prin Încheierea nr. 50 din 14 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. X/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis cererea de strămutare a pricinii ce a făcut obiectul Dosarului nr. X/59/2014, al Curții de Apel Timișoara, la Curtea de Apel Ploiești, cu păstrarea actelor îndeplinite. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, la data de 24 februarie 2015 sub nr. X/59/2014.

Prin Decizia nr. 1181 din 17 septembrie 2015 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, și a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă. Examinând cererea de revizuire prin prisma dispozițiilor ce o reglementează, Curtea de apel a apreciat, în conformitate cu art. 322 alin. (1) C. proc. civ., că obiect al revizuirii îl constituie hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de instanțele de recurs atunci când evocă fondul. Prin referire la doctrina și jurisprudența în materie, ,,a evoca fondul” presupune schimbarea situației de fapt în urma analizării probelor, fiind o condiție cerută, de vreme ce revizuirea vizează îndreptarea unor eventuale erori de fapt în căile de atac.

În faza de apel se circumscriu hotărârilor care evocă fondul cele prin care s-a admis calea de atac, și fie s-a anulat sentința și s-a judecat fondul prin aceeași decizie, fie s-a schimbat sentința. Raportând aceste considerații generale la speța pendinte, Curtea a observat că hotărârea ce face obiectul căii extraordinare de atac este o decizie de respingere a apelului declarat de reclamanta A., împotriva unei sentințe a Tribunalului Timiș. Prin urmare, a apreciat că nu se încadrează în categoria hotărârilor susceptibile de revizuire. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal revizuenta A. Recurenta-revizuentă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând dispozițiile art. 304 pct. 1, 4, 5 și 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Afirmă recurenta că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, deoarece, în conformitate cu art. 131 2 , 132 2 din legea nr. 304/2004 are bugetul gestionat de Ministerul Justiției, și art. 136 din aceeași lege de organizare va fi aplicabil de la 1 ianuarie 2017. În concluzie, această instanță nu este independentă astfel cum prevede art. 6 parag.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului. De asemenea, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, hotărârea recurată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Hotărârea prin care s-a respins apelul evocă fondul, este definitivă, și poate face obiect al revizuirii. Așadar, în mod eronat, s-a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de revizuire. Intimații nu au formulat întâmpinare, însă au fost depuse note scrise prin care intimata Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat în cauză. Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., revizuenta consideră că instanța ce a pronunțat decizia atacată, nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

În susținere, arată că bugetul instanței este gestionat de Ministerul Justiției, în temeiul art. 131 alin. (2) și 132 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar din 1 ianuarie 2017 atribuțiile de gestionare vor fi preluate de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 136 din aceeași lege. Astfel, din coroborarea acestor texte legale, reiese că instanța nu este independentă, astfel cum prevede art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului. Analizând dispozițiile în cauză, se constată că acestea se referă la gestionarea de către Ministerul Justiției a bugetului curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, neputând fi circumscrise ipotezei vizate de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ., și anume încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea și constituirea instanței. De asemenea, administrarea bugetului instanțelor de către Ministerul Justiției nu are în vedere activitatea de judecată a magistraților. În speța de față, compunerea instanței ce a judecat revizuirea a fost realizată în conformitate cu normele imperative ale legii de organizare judiciară, nefiind incident în cauză vreun caz de incompatibilitate a membrilor completului de judecată. Referitor la celelalte motive de recurs încadrate formal de revizuentă în prevederile art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ., se constată că acestea nu cuprind critici de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul textului de lege, concretizându-se în simple afirmații preluate C. proc.

civ. În concret, recurenta nu arată în ce mod raționamentul instanței de revizuire a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, astfel că aceste motive nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Singura critică pertinentă formulată de revizuentă privește hotărârea de respingere a apelului, în sensul că este o hotărâre definitivă, care evocă fondul, putând forma obiectul căii extraordinare de atac de retractare. Înalta Curte constată fondată această afirmație ce permite încadrarea din oficiu în cazul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 322 partea introductivă C. proc.

civ., pentru considerentele ce urmează. Instanța de apel s-a limitat a constata inadmisibilă cererea de revizuire a unei decizii pronunțate în apel prin raportare la art. 322 partea introductivă C. proc. civ., considerând că, atâta timp cât a fost respins apelul ca nefondat, nu s-a evocat fondul, astfel că ar fi aplicabilă teza finală a părții introductive a art. 322. În speța dedusă judecății, s-a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 49 din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, prin care s-a respins apelul declarat de revizuenta A. împotriva sentinței civile nr. 2627/PI din 19 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. X/30/2012*. Potrivit art. 322 alin. (1) C. proc.

civ.,,Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere în următoarele cazuri (…).” Din dispozițiile legale menționate se poate desprinde concluzia că legea are în vedere două categorii de hotărâri judecătorești susceptibile de revizuire. O primă categorie de hotărâri este cea a hotărârilor ramase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, iar a doua categorie vizează hotărârile pronunțate de instanțele de recurs și prin care se evocă fondul cauzei. Această distincție este explicabilă prin aceea că apelul, prin efectul său devolutiv, este o cale de atac ce duce de regulă la rejudecarea în fond a cauzei.

Problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuție în fața instanței de apel care va statua atât în fapt, cât și în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în prima instanță. Spre deosebire de apel, în recurs, de regulă, se pot formula doar motive de nelegalitate. Astfel, de regulă, instanța de recurs statuează în drept (cu excepția recursului prevăzut la art. 304 1 C. proc. civ.), statuând și în fapt (evocând fondul sau intrând în cercetarea fondului) doar atunci când admite recursul și rejudecă litigiul.

Acesta este motivul pentru care condiția evocării fondului este prevăzută explicit la finalul părții introductive doar pentru hotărârile pronunțate în recurs și acesta este motivul pentru care s-a reținut în doctrină și jurisprudență, referitor la deciziile pronunțate în recurs, că, de regulă, când se respinge recursul nu este îndeplinită condiția evocării fondului. În speță a fost atacată cu revizuire o decizie pronunțată în apel, iar instanța de apel în mod simplist a considerat că dacă a fost respins apelul ca nefondat nu a fost evocat fondul, fără a avea în vedere efectul devolutiv al apelului, care are loc, de regulă, indiferent dacă se respinge sau se admite apelul.

Este adevărat că efectul devolutiv are două limite, tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum, dar instanța sesizată cu cererea de revizuire nu a analizat concret, prin raportare la considerentele deciziei supuse revizuirii, dacă instanța de apel a cercetat sau nu fondul cauzei. Așa cum se reține în doctrină, ”cât privește hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, textul de lege nu pune în mod expres condiția restrictivă de a fi hotărâri de fond, dar, întrucât revizuirea nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres prevăzute de lege, iar aceste motive sunt legate, de regulă, de situația de fapt care se rezolvă prin hotărârile de fond, această condiție a fost extinsă.

Într-o corectă aplicare a textului de lege trebuie să se decidă că aceste hotărâri pot fi atacate întotdeauna cu revizuire, indiferent dacă rezolvă fondul sau nu, în măsura în care sunt întrunite condițiile de exercitare a acestei căi de atac.” Astfel, atâta timp cât decizia împotriva căreia a fost formulată revizuire este o hotărâre rămasă definitivă în instanța de apel sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de partea introductivă a art. 322 C. proc. civ., urmând ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să verifice, raportat la fiecare caz de revizuire invocat, relevanța judecării sau nu a fondului prin decizia supusă revizuirii. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 1181 din data de 17 septembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. X/59/2014. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2016.