ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 496/2016

Decizia nr. 496/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la 31 ianuarie 2013, sub nr. x/197/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL emiterea somației de plată pentru suma de 231.033 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat la 29 aprilie 2003, în calitate de creditor, cu societatea pârâtă, în calitate de debitor, contractul de împrumut având ca obiect acordarea de către pârâtă a unui împrumut în sumă totală de 360.000 euro fără dobândă, plătibil în rate lunare a câte 6.000 euro, durata contractului fiind de 60 de luni, începând din 01 iunie 2003, până la 30 iunie 2008, arătând că pârâta a achitat doar parțial suma rămânând un rest de 231.033 euro.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a judecătoriei, arătând că, față de valoarea obiectului cererii, competența revine Tribunalului Brașov. Totodată, a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului față de temeiul de drept, respectiv O.U.G. nr. 119/2007, precizând că nu este vorba de contracte încheiate între profesioniști, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu a încheiat niciodată un astfel de contract cu reclamantul, iar contractul depus la dosarul cauzei în copie xerox nu există în realitate, societatea pârâtă nefiind parte, semnătura prezentă pe actul invocat în dreptul reprezentantului legal al societății, C.iu, nu aparține acestuia, iar amprenta cu ștampila societății pârâte nu este una reală, societatea nu a deținut niciodată o astfel de ștampilă, aspect ce se va dovedi printr-o expertiză grafologică și tehnică, precum și în raport cu înscrisurile menționate.

La termenul din 06 martie 3013, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că înțelege să se judece pe calea dreptului comun și nu pe calea ordonanței de plată.

Prin sentința civilă nr. 6235 din 10 aprilie 2013, Judecătoria Brașov a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența, în favoarea Tribunalului Brașov, cauza fiind înregistrată la data de 23 aprilie 2013, sub nr. 3932/62.

Prin sentința civilă nr. 214 din 16 februarie 2015, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului invocată de pârâtă și a respins cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei SC B. SRL, obligând reclamantul la plata sumei de 2.820 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut c

u privire la excepția prescripției dreptului reclamantului la acțiune, că reclamantul a invocat în dovedirea pretențiilor sale, existența unui contract de împrumut din data de 29 aprilie 2003 și a unui angajament de plată ce poartă data de 06 martie 2010 despre care a pretins că l-ar fi încheiat cu pârâta SC B. SRL, prin administrator.

Față de această dată, instanța a reținut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la 31 ianuarie 2013, anterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât excepția prescripției invocată de pârâtă a fost apreciată ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a susținut existența unui împrumut acordat societății pârâte la 29 aprilie 2013, pentru suma de 360.000 euro, din care pârâta ar mai avea un rest de plată în sumă de 231.033 euro.

În dovedirea susținerilor sale, reclamantul a depus la dosar un înscris intitulat contract de împrumut încheiat la data de 29 aprilie 2003, ce poartă denumirea societății pârâte, numele administratorului acesteia, o semnătură și o ștampilă despre care reclamantul a afirmat că ar aparține administratorului pârâtei, respectiv societății pârâte.

Din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, s-a reținut că semnăturile de pe actele denumite „contract de împrumut din 29 aprilie 2003” și „angajament de plată din 06 martie 2010”, deși sunt aplicate prin scriere directă, în original, nu aparțin numitului C., administrator al societății pârâte, nefiind identice cu semnăturile aparținând numitului C. aplicate pe acte originale și autentice în perioada 2003-2004, iar în răspunsul la obiecțiunile reclamantului, expertul și-a menținut opinia exprimată în concluziile raportului de expertiză.

Astfel, neexistând semnătura reală a administratorului pârâtei pe contractul de împrumut din 29 aprilie 2003 și angajamentul de plată din 06 martie 2010, societatea pârâtă nu poate fi angajată într-un raport obligațional față de reclamant, care să rezulte din cele două înscrisuri, căci societatea este angajată doar prin actele încheiate și semnate în mod real de reprezentantul său, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Altfel spus, neavând forță probantă, cele două înscrisuri nu pot dovedi nici invocata desocotire a părților care s-ar fi realizat pe calea încheierii unui împrumut, iar în lipsa unei înțelegeri exprese a părților în acest sens, care să fi fost dovedită în prezentul litigiu, desocotirea nu s-ar putea realiza pe cale judiciară prin aplicarea regulilor unui contract de împrumut.

În prezentul litigiu, lichidarea pretențiilor dintre asociatul în fapt A. și societatea pârâtă, reprezentantă de asociatul C., pretenții rezultate din retragerea din afacere a reclamantului, nu se poate realiza pe cale judiciară prin invocarea și aplicarea regulilor de la contractul de împrumut, în lipsa unui acord expres al părților care să fie dovedit, căci o asemenea ipoteză nu ar ține seama de principiul suportării pierderilor de către reclamant până în momentul retragerii.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., criticând sentința pentru netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 772/Ap din 15 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost respins

apelul formulat de apelantul-reclamant A., care a fost obligat să plătească intimatei-pârâte SC B. SRL suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Din conținutul motivelor de apel, instanța a reținut că apelantul a criticat sentința doar sub aspectul netemeiniciei constând în modalitatea instanței de interpretare și apreciere a probatoriului administrat la fond.

Cu privire la criticile ce țin de modalitatea de efectuare de către expertul criminalist a expertizei grafoscopice, de metodele grafometrice întrebuințate, s-a apreciat că sunt nefondate față de răspunsul expertului la obiecțiunile reclamantului la expertiza inițială, iar o nouă expertiză grafică putea fi încuviințată, în condițiile art. 212

C. proc. civ.

, în cazul în care instanța nu era lămurită prin expertiza efectuată, ori în cauză, din moment ce concluziile expertizei erau clare sub aspectul apartenenței semnăturii de pe cele două înscrisuri, în mod corect s-a concluzionat pentru respingerea unei noi expertize, neexistând indicii că un alt expert ar fi putut constata contrariul, astfel că instanța de apel a respins cererea în probațiune privind efectuarea unei noi expertize, conform mențiunilor din încheierea din 21 mai 2015.

Referitor la criticile ce vizau interpretarea eronată a probelor și ignorarea probelor cu înscrisurile de tipul A2 care dovedeau aceeași creanță ca și cea din contractul de împrumut și angajament de plată despre care s-a reținut că nu sunt semnate de C., în calitate de administrator legal al SC B. SRL, instanța a constatat că acestea sunt nefondate, întrucât înscrisurile respective nu pot avea calitatea unui început de dovadă scrisă neconținând data și semnătura emitentului.

În speță, însă, înscrisurile propuse de reclamant ca „început de dovadă scrisă” nu conțin date clare că provin de la „împrumutat”, având în vedere declarațiile părții din care rezultă că se recunoaște ca aparținând lui C. doar scrisul cu privire la compoziția unei rețete de pâine și prețul de achiziție a unor utilaje cumpărate de la firma E.

A mai reținut instanța, în legătură cu susținerea apelantului privind dovedirea unei asocieri de fapt între reclamant și C., tocmai în scopul fondării SC B. SRL, că din probele administrate în apel, respectiv statutul societății din 1994 și contractul de cesiune părți sociale din 24 martie 1995, rezultă că fondatorul acestei societăți a fost numitul D., asociat unic la momentul anului 1995 când s-a încheiat contractul de cesiune prin care acesta i-a cedat părțile sociale deținute la SC B. SRL numitului C. care a devenit unic asociat, situație juridică în structura societății ce dăinuie și la momentul promovării acțiunii de față, astfel cum rezultă din extrasul Oficiul Registrului Comerțului depus în cauză la instanța de fond.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia,

în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea cererii introductive de instanță, astfel cum a fost formulată și precizată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5

C. proc. civ., recurentul susține că i-a

fost încălcat dreptul la apărare de către Tribunalul Brașov prin nepronunțarea asupra cererilor de efectuare a unei noi expertize grafoscopice de către Institutul Național de Expertize Criminalistice București, cereri formulate și depuse la dosarul cauzei la 8 mai 2014 și respectiv, 4 septembrie 2014.

În acest context, recurentul arată că nepronunțarea de către prima instanță asupra petitului cererilor a condus la restrângerea dreptului la apărare al acestuia, căruia i-a fost refuzat implicit și în mod nelegal accesul la un mijloc de probă prevăzut de lege.

Mai susține

recurentul, că n

elegală este și respingerea cererii de probe din 18 ianuarie 2015, prin care a solicitat

administrarea unei noi expertize grafoscopice, întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 368/1998, iar procedând în această manieră, Tribunalul Brașov a îngrădit în mod nepermis accesul la probațiune, într-un domeniu în care, în mod evident, rezultatul expertizei criminalistice determina într-o măsură substanțială rezultatul procesului civil.

O altă critică a recurentului vizează

încălcarea dreptului la apărare, de către instanța de apel, prin respingerea cererii de probațiune, în sensul administrării din nou a probei cu expertiză grafoscopică, întrucât administrarea în faza apelului a unei asemenea probe este permisă de legea procesuală și nu era susceptibilă să lezeze nici interesul procesual al părții adverse, care câștigase procesul la fond și nici buna administrare a justiției, în contextul în care, în speță, proba respectivă cântărește mult în soluționarea cauzei.

În opinia recurentului,

respingerea cererii de readministrare

, în apel, a probei cu expertiză grafoscopică echivalează, în această materie, cu lipsirea părții de un grad de jurisdicție, întrucât, în practică, instanțele urmează fidel concluziile experților grafologi.

Astfel, refuzul sistematic al instan

țelor de a recunoaște dreptul recurentului de a recurge la Institutul Național de Expertize Criminalistice pentru o nouă expertiză grafoscopică i-a impus acestuia efectuarea unei expertize extrajudiciare

realizate de c

ătre expertul judiciar grafolog Gerhard Schubert, având gradul de comisar principal de poliție în cadrul poliției judiciare Bavaria, care a apreciat că probabilitatea ca semnăturile în litigiu să-i aparțină domnului Corneliu Bularca este de cca. 60%, aspect ce relevă faptul că

un expert independent a ajuns la o altă concluzie, decât cea stipulată în raportul de expertiză inițial.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile

Legii nr. 31/1990.

Astfel, contrar celor re

ținute de către Curtea de Apel Brașov, care își fundamentează o parte a raționamentului juridic plecând de la dispozițiile Legii nr. 31/1990, acțiunea introductivă de instanță nu a fost întemeiată pe aceste dispoziții legale, ele fiind cuprinse doar în hotărârile judecătorești depuse cu titlu de practică judiciară în scopul de a sublinia realitatea, potrivit căreia, retragerea din societate a unui asociat dă naștere unui drept de creanță al acestuia împotriva societății respective.

În acest sens,

recurentul arat că d

ezd

ăunarea

sa, ca urmare a retragerii din societate, nu ar fi urmat să se realizeze, în temeiul prevederilor Legii nr. 31/1990, ci în temeiul clauzelor contractului de împrumut din 2003 și ale angajamentului de plată din 2010, conform prevederilor art. 969 C. civ. și cu principiul libertății contractuale.

Prin urmare, aplicarea prevederilor Legii nr. 31/1990 la spe

ța dedusă judecății se constituie într-o greșită aplicare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O altă critică a recurentului vizează gre

șita aplicare a prevederilor art. 1191 și urm. C. civ., în acest sens r

eferindu-se la

„înscrisurile de tipul A”, față de care, instanța de apel a arătat că acestea nu ar putea fi calificate ca început de dovadă scrisă, deoarece nu ar conține data și semnătura emitentului, sens în care consideră că instanța a realizat o greșită aplicare a prevederilor evocate, adăugând la textul de lege două noi condiții de existență ale începutului de dovadă scrisă, condiții neprevăzute de lege, și anume data întocmirii scripturii, respectiv semnătura emitentului.

În acest context, recurentul apreciază că prin considerentele menționate în cuprinsul hotărârii atacate, referitor la faptul că nu ar exista niciun înscris care să probeze calitatea reclamantului, de administrator sau asociat de fapt al pârâtei, iar calitatea de asociat de fapt nu ar da dreptul la desocotire, precum și că reclamantul nu poate proba calitatea de asociat în structura SC B. SRL, instanța de apel a creat recurentului o situație mai grea decât cea existentă anterior declarării apelului, chiar dacă soluția asupra pretenției efectiv formulate de către apelant a rămas neschimbată.

În drept a invocat prevederile art. 299 și următoarele C. proc. civ.

de la 1865 și dispozițiile legale la care a făcut referire în memoriul de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la 9 decembrie 2015,

intimata-pârâtă SC B. SRL a invocat excepția nulității recursului întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., arătând că recursul nu este motivat în drept și nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte va examina cu precădere excepția nulității recursului invocată de intimată, prin întâmpinare, în temeiul art. 302

1

C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamant s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5, 9 ale art. 304 C. proc. civ. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurentul a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: ”

actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie

”.

În susținerea acestui motiv de recurs,

recurentul arată că i-a

fost încălcat dreptul la apărare de către Tribunalul Brașov prin nepronunțarea asupra cererilor de efectuare a unei noi expertize grafoscopice de către Institutul Național de Expertize Criminalistice București, cereri formulate și depuse la dosarul cauzei la 8 mai 2014 și respectiv, 4 septembrie 2014.

Aceste critici nu pot fi primite, având în vedere că privesc hotărârea primei instanțe, iar nu decizia instanței de apel. Conform art. 299 alin. (1)

C. proc. civ., obiectul hotărârilor supuse recursului sunt deciziile pronunțate de instanțele de apel, și prin urmare, criticile astfel formulate se constată că au fost analizate de prima instanță, aceasta pronunțându-se prin încheierea din 19 ianuarie 2015,

iar nu 18 ianuarie 2015 cum greșit a menționat recurentul.

Prin această încheiere, Tribunalul Brașov a respins cererea formulată de reclamantul

A.

privind efectuarea unei noi expertize criminalistice, reținând că a mai fost solicitată efectuarea unei noi expertize, pe care instanța a respins-o la un termen de judecată anterior, totodată fiind avute în vedere dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, „expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării”, aspect în raport cu care a respins cererea formulată de reclamant.

Prin urmare, critica recurentului potrivit căreia,

respingerea cererii de probe din 19 ianuarie 2015

a condus la restrângerea dreptului său la apărare, se constată că nu poate fi primită, întrucât aceasta vize

ază anumite aspecte legate de condițiile efectuării expertizei, în cadrul judecății în primă instanță, iar nu a judecății în cadrul apelului

.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dreptului la apărare aducând în susținerea acestei critici faptul că instanța de apel a respins cererea de readministrare a probei cu expertiză grafoscopică, deși în opinia recurentului această probă „cântărește mult” în soluționarea cauzei.

Exercitarea dreptului la apărare presupune printre altele ca părților să li se asigure posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul dosarului și de a propune probe. În cauză, prin respingerea probei solicitate, de a se reface expertiza, lucrare ce a fost efectuată în primă instanță, nu s-a nesocotit dreptul la apărare. Analizând încheierea prin care instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii formulate rezultă că dezbaterile asupra probei solicitate au avut loc cu asigurarea egalității de tratament al părților, cu respectarea principiului contradictorialității procesului civil, componente intrinseci ale dreptului la apărare, iar instanța de apel s-a pronunțat după deliberare asupra cererii formulate, pe care a respins-o motivat.

Soluția adoptată de instanță, de respingere a probei solicitate, reprezintă rezultatul deliberării asupra cererii formulate, ținând seama de toate circumstanțele factuale și de dispozițiile legale incidente și nu reprezintă o atingere a dreptului la apărare.

Analiza probei solicitate și ponderea acesteia în cadrul probatoriului administrat vizează aprecieri asupra temeiniciei hotărârii pronunțate care nu pot fi cenzurate în cadrul controlului de legalitate specific recursului. Considerentele care fundamentează hotărârea adoptată în apel relevă respectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 295 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prin realizarea unei devoluări totale a fondului cauzei, în limitele criticilor din apel, situație în care nu se verifică nici susținerea referitoare la lipsirea părții de un grad de jurisdicție.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Din sinteza argumentării acestui motiv, recurentul a considerat că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a prevederilor Legii nr. 31/1990, întrucât nu a observat că acțiunea a fost întemeiată pe contractul de împrumut din 2003 și pe angajamentul de plată din 2010.

Această critică nu poate fi primită, întrucât, deși a fost p

romovată ca o „somație de plată”, acțiunea a fost modificată ca o acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 969 și 970 C. civ. din 1864, iar probatoriul administrat la Tribunalul Brașov s-a concretizat pe verificarea raportului obligațional dintre reclamant, persoană fizică și pârâta SC B. SRL, raport izvorând din cele două înscrisuri intitulate contract de împrumut încheiat la 29 aprilie 2003 și angajamentul de plată încheiat la 06 martie 2010.

Din această perspectivă, se constată că, în speță nu au fost aplicate dispozițiile

Legii nr. 31/1990, ci dimpotrivă, instanța de apel a înlăturat motivat susținerile reclamantului referitoare la calitatea de asociat în fapt a unei persoane fizice în cadrul unei persoane juridice de tipul societății cu răspundere limitată, reținând că nu s-a probat o convenție de asociere a celor două părți, cu referire strictă la regulile dintre asociați în cazul retragerii din societate.

Critica recurentului ce vizează gre

șita aplicare a prevederilor art. 1191 și urm. C. civ. se constată că este nefondată, urmând a fi înlăturată.

Astfel, dovada unui contract de împrumutul de consumație este supusă regulilor generale, putând fi făcută conform art. 1191 alin. (1) C. civ., dacă valoarea lucrului împrumutat depășește suma de 250 lei, dovada se poate face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătura privată, dovada cu martori și prezumții, fiind admisibilă atunci când există un început de dovadă scrisă, provenind de la împrumutat sau reprezentantul lui si care face verosimil, faptul pretins, potrivit art. 1197 C. civ.

Or, în cauză, instanța de apel a analizat înscrisurile pretinse ca având valoarea unui început de dovadă scrisă coroborate cu celelalte probe administrate înlăturându-le motivat, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate. Nu se verifică susținerile recurentului potrivit cărora instanța de apel a adăugat cerințe suplimentare, neprevăzute de lege pentru a califica un înscris ca fiind început de dovadă scrisă. Susținerile recurentului privind concludența înscrisurilor prezentate cu valoarea unui început de dovadă scrisă țin de aspecte de temeinicie ale deciziei pronunțate în apel și exced, astfel, controlului de legalitate. Considerentele deciziei recurate pun în evidență faptul că instanța de apel a analizat înscrisurile de tipul A2 pretinse de recurent ca având valoarea unui început de dovadă scrisă și le-a apreciat concludența în contextul tuturor probelor administrate, dând astfel eficiență prevederilor art. 1197 C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește critica recurentului, referitoare la faptul că instanța de apel i-a creat reclamantului o situație mai grea decât cea existentă anterior declarării apelului, chiar dacă soluția asupra pretenției efectiv formulate de către apelant a rămas neschimbată, se constată că este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 296 teza a II-a C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac

o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Textul consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată, cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a formulat apelul.

În speță, faptul că a fost menținută hotărârea primei instanțe nu reprezintă altceva decât o consecință firească a respingerii apelului, iar o atare soluție se pronunță de instanța de apel atunci când motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate, după ce în prealabil, instanța a analizat toate motivele invocate de părți. Considerentele reținute în cuprinsul hotărârii nu sunt de natură să îngreuneze reclamantului situația în propria cale de atac, deoarece instanța de apel, poate complini motivarea hotărârii adoptate de prima instanță și să înlăture considerentele care nu explicitează hotărârea, însă prin hotărârea pronunțată în apel situația reclamantului a rămas neschimbată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi reținute motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă SC B. SRL a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanței aflate la fila 119 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 772/Ap din 15 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă SC B. SRL a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 martie 2016.