ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1606/2016

Decizia nr. 1606/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, sub nr. 3747/103/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL Pitești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 156.000 lei, reprezentând restituire împrumut, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 46 din 16 martie 2012, Tribunalul Neamț a respins ca nefondată acțiunea reținând, în esență, raportat la actul juridic dedus judecății - contractul de împrumut - și la probatoriul administrat, că potrivit art. 1169 C. civ., dovada existenței contractului de împrumut revine împrumutătorului, respectiv reclamantului, iar pârâtei îi revine sarcina de a face dovada contrară că reclamantul nu a dovedit valabilitatea contractului de împrumut din 2 noiembrie 2009, sub aspectul încheierii acordului de voință și al remiterii efective a sumei de bani și că pârâta a înlăturat prezumția de valabilitate a înscrisului.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel care, prin Decizia nr. 117 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău a fost admis, a fost schimbată în tot sentința apelată și a fost admisă acțiunea reclamantului A..

A fost obligată pârâta SC B. SRL să plătească reclamantului suma de 156.000 lei, reprezentând restituire împrumut, precum și suma de 10.606,50 lei cheltuieli de judecată, în instanța de fond și apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, din actele aflate la dosar, a constatat că apelantul a virat societății comerciale intimate următoarele sume - 33.000 lei - conform OP x din 9 noiembrie 2009; 30.000 lei - conform OP y din 2 decembrie 2009; 28.000 1ei - conform OP z din 2 decembrie 2009; 40.000 lei - conform OP w din 2 martie 2010; 25.000 lei - conform OP q din 30 aprilie 2010; iar indiferent de mențiunile făcute de acesta pe actele de dispoziție de transfer al sumelor de bani, acestea au fost încasate de intimată.

S-a reținut că începutul de dovadă scrisă intitulat de apelant contract de împrumut, a fost comunicat intimatei, aceasta rămânând în pasivitate, în sensul că nu a efectuat nici un demers prin care să comunice apelantului că aspectele inserate în înscris nu corespund adevărului, deși suma de 156.000 lei nu era modică.

Recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei instanței de apel a fost admis prin Decizia nr. 2758 din 26 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia atacată a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, instanța de recurs a reținut, în esență, că decizia curții de apel nu întrunește cerințele privind motivarea clară, precisă și necontradictorie din care să rezulte justețea soluției pronunțate, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce duce la imposibilitatea efectuării controlului judiciar.

S-a mai reținut că instanța de apel nu a expus raționamentul în baza căruia a apreciat că în măsura în care ordinele de plată depuse la dosar relevă alimentarea conturilor societății cu diverse sume de bani, este dovedită existența convenției de împrumut.

Analizând, în rejudecare, Sentința civilă nr. 46/COM din 16 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Neamț, în Dosarul nr. x/103/2011 prin prisma dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., cât și a art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 15 din 29 ianuarie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A..

În pronunțarea acestei soluții instanța de apel a reținut faptul că dovada contractului de împrumut se face în condițiile art. 1191 și urm. C. civ. și presupune probațiunea atât a acordului de voință, cât și a remiterii materiale a bunului împrumutat.

S-a apreciat că din contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 prezentat de reclamant în susținerea pretențiilor sale, nu rezultă voința și consimțământul SC B. SRL, de a fi împrumutată.

Instanța de apel a reținut că dovada contractului de împrumut, în cazul în care valoarea bunului împrumutat depășește suma de 250 de lei (ROL), se poate face, potrivit dispozițiilor art. 1191 alin. (1) C. civ., numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată.

În concordanță cu cele reținute de prima instanță, s-a arătat că, în speță, contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 nu este semnat de către împrumutat, semnătura indescifrabilă de la rubricile "împrumutător și împrumutat" aparținând apelantului reclamant A., fiind aplicată aceeași ștampilă.

De asemenea, s-a apreciat că nici din contractul de mandat din 7 noiembrie 2003 și nici din anexa 2 la acest contract nu se poate reține faptul că apelantul reclamant era împuternicit să angajeze obligații contractuale de împrumut în numele societății SC B. SRL, acesta în calitatea sa de mandatar putând încheia în numele și pe seama mandantului, documente necesare desfășurării activității în agenție deconturi, cereri, adrese, dispoziții de plată, până la echivalentul a 100 Euro etc., iar pentru întocmirea sau încheierea altor categorii de documente era necesar acordul scris al societății.

Împotriva Deciziei nr. 15 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, a declarat recurs reclamantul A..

Prin Decizia nr. 1325 din 13 mai 2015, Înalta Curte a admis recursul reclamantului și a casat decizia, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Criticile recurentului sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1191 C. civ. au fost apreciate ca fiind fondate, având în vedere că specificul obligațiilor comerciale și principiul libertății contractuale determină și libertatea probațiunii în această materie.

S-a reținut în decizia de casare că, în mod greșit, raționamentul instanței de apel s-a oprit la valoarea probatorie ca instrumentum a înscrisului cu dată certă (contract de împrumut) cu analizarea cerințelor bun și aprobat și a multiplului exemplar în raport de limitele impuse de art. 1191 C. civ., în condițiile în care art. 46 C. com. nu prevede restricțiile dispozițiilor C. civ., iar proba contractului (negotium) putea fi făcută fără aceste restricții.

Așa fiind, s-a apreciat că situația reținută echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din același act normativ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău în rejudecare sub nr. x/103/2011**, instanța procedând la administrarea probei testimoniale și la suplimentarea probei cu înscrisuri.

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 272 din 19 noiembrie 2015, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

În fundamentarea acestei soluții instanța de control judiciar a reținut, în esență, așa cum corect a stabilit tribunalul în prima instanță, că reclamantul nu a avut mandat pentru a reprezenta pârâta la încheierea contractului de împrumut în discuție, fiind, prin urmare în prezența unui așa numit "act cu sine însuși", care nu poate angaja răspunderea mandantului, față de care mandatarul este răspunzător pentru dol prin reticență.

Nu a putut fi reținută apărarea reclamantului, în sensul că a transmis societății de la Pitești contractul de împrumut, pe care l-a evidențiat anterior în registrul de intrări ieșiri al punctului de lucru, întrucât factura din 6 noiembrie 2009 face doar dovada că s-a înaintat o corespondență către pârâtă, fără a dovedi în mod direct că aceasta privea contractul de împrumut în discuție. Înaintarea de acte prin poștă către sediul central al societății era o activitate obișnuită, raportat la specificul relației dintre punctul de lucru și societatea centrală.

Curtea a considerat relevante și declarațiile martorilor audiați în cauză, care, deși implicați în activitatea firmei, nu cunoșteau detalii despre vreo discuție care să privească încheierea împrumutului dintre reclamant și societatea pârâtă.

Curtea a concluzionat în sensul că, în contextul expus, contractul de împrumut pe care se întemeiază reclamantul nu este opozabil pârâtei, fiind un act încheiat de reclamant fără un mandat din partea societății pârâte.

Curtea a apreciat ca nerelevantă, în dovedirea împrumutului, declarația martorei C., referitoare la înregistrarea, de către ea, în evidențele punctului de lucru a contractului de împrumut.

În ceea ce privește titlul cu care au fost depuse celelalte sume, respectiv "contravaloare sold" și "împrumut", curtea a apreciat că în contextul mai sus detaliat, aceste mențiuni nu prezintă relevanță, nefiind în măsură să dovedească existența unor sume de bani care să fi fost efectiv remise pârâtei.

Curtea a apreciat că nu s-a făcut dovada că între părți ar fi intervenit un împrumut care să fie în măsură să angajeze răspunderea contractuală a pârâtei, în raport de dispozițiile art. 1576 - 1586 C. civ.

În ceea ce privește susținerea apelantului, referitoare la obligația instanței de fond de a califica raportul juridic dedus judecății și de a analiza cauza din perspectiva îmbogățirii fără justă cauză, Curtea a reținut că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, în condițiile în care în fața instanței de fond reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei, în temeiul contractului de împrumut, nefiind necesar ca instanța să clarifice temeiul cererii, dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) din Cod fiind necesar a fi interpretate și prin prisma principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. solicitând admiterea recursului, casarea tuturor hotărârilor judecătorești anterioare, iar pe fondul cauzei admiterea cererii principale de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant își subsumează global criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin criticile formulate în cadrul cererii de recurs și sistematizate prin notele scrise depuse la data de 8 septembrie 2016 recurentul invocă faptul că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a legii, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura actului juridic, ca instrumentum și ca și cauză a raportului juridic generator de drepturi și obligații.

Din acest punct de vedere recurentul precizează că instanța de apel a ignorat următoarele aspecte:

- legalitatea contractului de împrumut, respectiv faptul că acest înscris prezintă dată certă care este data de înscriere în registrul de intrare-ieșire al societății, care rezultă și din corespondența purtată cu intimata;

- imposibilitatea preconstituirii de probe justificată de relația de colaborare dintre părțile în litigiu și de existența contractului de mandat încheiat în anul 2003;

- virarea efectivă a sumei de bani care rezultă din documentele bancare, respectiv OP x din 9 noiembrie 2009, OP y din 2 decembrie 2009, OP z din 2 decembrie 2009, OP w din 2 martie 2010 și OP q din 3 aprilie 2010, documente care fac dovada remiterii sumelor de bani;

- înscrisul pe care recurentul și-a întemeiat pretențiile valorează început de dovadă scrisă, astfel că acesta poate fi completat cu alte mijloace de probă, inclusiv cu declarațiile martorilor C. și D. ce au fost luate de instanța de apel, după casare.

- nemotivarea hotărârii atacate și din perspectiva concluziilor raportului de expertiză, în varianta agreată de toți experții, în care se consemnează că reclamantul "a virat din contul personal aceste sume pentru a compensa deficitul de numerar al punctelor de lucru, această situație fiind determinată de faptul că punctele de lucru nu reușesc să-și acopere cheltuielile proprii din veniturile realizate".

Arată recurentul că prin ignorarea probei tehnice, care nu lasă loc interpretărilor, instanța de apel nu a dat eficiență întregului material probatoriu administrat în cauză, interpretând greșit actul juridic dedus judecății.

Consideră recurentul că voința și consimțământul sunt tacit exprimate, iar lipsa de atitudine în sens contrar creează cadrul pentru acceptarea apărărilor sale, arătând că în dreptul civil român există câteva principii care cârmuiesc actul juridic civil și anume, principiul libertății actelor juridice civile, așa cum rezultă din dispozițiile art. 969 alin. (2) și art. 5 C. civ., potrivit căruia subiectele de drept civil pot să încheie sau nu un act juridic civil, să-i stabilească conținutul, să-l modifice sau să dispună încetarea acestui act, dar și principiul consensualismului în ceea ce privește forma actului juridic, forma cerută pentru validitatea unui asemenea act, că incidenței celor două principii îi sunt fixate limitele raționale care să conducă la asigurarea certitudinii reținerii drepturilor și obligațiilor la care a dat naștere actul juridic, iar pe plan procesual prevenirea litigiilor legate de existența și respectarea acestor drepturi și obligații.

În final recurentul arată că niciunul dintre temeiurile invocate pentru respingerea apelului nu pot fi reținute, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii de judecată inițial formulată.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Temeiul juridic al prezentei cauze este reprezentat de contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009.

Demersul judiciar a fost inițiat de reclamant ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligației de restituire izvorâtă din contractul de împrumut.

Așadar, în a statua asupra temeiniciei pretențiilor reclamantului, instanța a avut a analiza valabilitatea acestei convenții atât sub aspectul încheierii acordului de voință cât și sub cel al remiterii efective a sumei de bani, din perspectiva condițiilor generale impuse de art. 1169 și a art. 1191 C. civ.

În analiza valabilității contractului de împrumut, instanța de control judiciar s-a raportat în mod corect la contextul în care a fost încheiat acest contract, luând în considerare particularitățile de abordare relevate de existența între părți a raporturilor juridice derivate din contractul de mandat a cărui încheiere a precedat încheierea contractului de împrumut, instanța făcând o corectă interpretare și aplicare a art. 1535 C. civ., a prevederilor cuprinse în art. IV din contractul de mandat și în Anexa 2 la contract. Astfel părțile au stabilit categoriile de acte pe care mandatarul este împuternicit să le încheie în numele și pe seama mandantului, contractul de împrumut neînscriindu-se în acestea, mandatarul neînscriindu-se astfel în limitele împuternicirii, în sensul impus de art. 1535 C. civ.

Astfel, așa cum rezultă din Anexa 2 la contractul de mandat mandantul împuternicea mandatarul să încheie în numele și pe seama mandatarului următoarele categorii de acte: toate categoriile de contracte de asigurare și anexe aferente acestora, contracte necesare îndeplinirii obiectivelor de performanță asumate, documentele necesare desfășurării activității în agenția B. Piatra Neamț și alte categorii de documente cu acordul scris al B. (sediul central).

Materialul probatoriu administrat în cauză a relevat că intimatei-pârâte nu îi este opozabil contractul de împrumut, acesta fiind un act încheiat de recurentul-reclamant fără a avea un mandat expres acordat de către intimata-pârâtă.

Sub aspectul remiterii sumei pretinse cu titlu de împrumut materialul probatoriu a relevat fără dubii faptul că plățile au fost făcute în contul bancar al punctului de lucru din Piatra Neamț și nu la sediul central, așa cum prevede contractul de mandat, titlul cu care au fost consemnate aceste sume fiind diferit.

Astfel, s-a specificat, parte din sumă a fost consemnată cu titlu de "aport capital" în condițiile în care recurentul neavând calitatea de asociat, nu putea, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, face o asemenea operațiune.

Probatoriul administrat a fost complex, aprecierea pe care instanța de apel a făcut-o asupra pertinenței și concludenței lui în lămurirea situației de fapt neputând fi cenzurată, împrejurare față de care aserțiunea recurentului potrivit căreia, prin ignorarea probei tehnice, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbând natura actului juridic, nu poate fi primită, această critică situând analiza în aria de examinare a netemeiniciei hotărârii recurate, aspect nepermis de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Cât privește susținerea că, în măsura în care existența contractului de împrumut nu a putut fi reținută, instanța de apel avea obligația de a dispune, totuși, restituirea sumei, indiferent de temeiul juridic al acțiunii, constată următoarele:

În mod corect a reținut instanța de apel că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată, caracterul devolutiv al apelului fiind limitat la cadrul procesual stabilit în fața instanței de fond. Cu atât mai mult, recurentul nu poate solicita instanței de recurs să califice ea însăși natura sumelor remise intimatei de către reclamant, în cursul derulării unui contract de mandat încheiat de părți și să stabilească temeiul restituirii acestor sume depășind cauza acțiunii precizată inițial, de către reclamant și încălcând principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, considerând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 272 din 19 noiembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 6 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL