ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1189/2016

Decizia nr. 1189/2016

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 28 iulie 2011 și înregistrată sub nr. x/299/2011, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 București a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița la plata sumei de 737.896 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de către reclamantă pentru acordarea serviciilor sociale, precum și la plata majorărilor de întârziere aferente acestei sume.

Prin Sentința civilă nr. 3375 din 27 februarie 2012 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 București, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița, în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 24 aprilie 2012 sub nr. x/3/2012.

Prin Sentința civilă nr. 1909 din 14 noiembrie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița, cu chematul în garanție Consiliul Județean Dâmbovița și a respins cererea de chemare în garanție, ca lipsită de interes.

Instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale active nu este fondată, având în vedere că reclamanta este cea care a cheltuit sumele de bani care fac obiectul acțiunii, potrivit raportului de expertiză; decontarea cheltuielilor între autoritățile administrației publice locale, astfel cum este prevăzută de art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 nu înlătură calitatea procesuală a direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului care au făcut în fapt aceste cheltuieli de a solicita recuperarea sumelor de bani.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin dispozițiile nr. x din 30 octombrie 2007, nr. x1 din 30 octombrie 2007, nr. x2 din 30 octombrie 2007 și nr. x3 din 30 octombrie 2007 emise de Direcția Generală de asistență socială și protecția copilului sector 1 - Serviciul de evaluare complexă a persoanelor cu handicap pentru adulți, s-a stabilit că un număr de 4 persoane cu domiciliul în județul Dâmbovița să beneficieze de măsuri de protecție prin acordarea de servicii sociale în cadrul Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropshiatrică pentru persoanele cu handicap A.

În ceea ce privește costul mediu lunar al cheltuielilor în centrele rezidențiale pentru persoane cu handicap, prin Hotărârile Consiliului Local sector 1 nr. 124 din 27 mai 2010, nr. 35 din 26 februarie 2009 și nr. 274 din 25 iunie 2009, a fost stabilit la 8.740 lei/asistat pentru anul 2010, și respectiv 7.622 lei/asistat pentru anul 2009 pentru Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihică A.

Având în vedere că finanțarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București, pe teritoriul cărora funcționează acestea, în situația în care persoana cu handicap este îngrijită într-un alt centru decât cele din localitatea sau județul în care își are domiciliul, art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, prevede că decontarea cheltuielilor dintre autoritățile administrației publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită și protejată.

Prin disp. art. 34 din Normele metodologice din data de 14 martie 2007 de aplicare a Legii nr. 448/2006, s-a stabilit că, de la data publicării lor, admiterea persoanelor cu handicap în centre rezidențiale publice din alt județ decât cel de domiciliu se face numai la solicitarea conducătorului direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap își are domiciliul.

În cauza de față, reclamanta nu a făcut dovada existenței unei solicitări din partea conducătorului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița de încadrare a persoanelor cu handicap, cu domiciliul în Dâmbovița, în Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihică A. și nici a acordului acestei instituții cu privire la decontarea cheltuielilor aferente. Nu se poate invoca nici faptul că obligația de decontare a cheltuielilor revine pârâtei deoarece este vorba despre persoane instituționalizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 448/2006 și a Normelor metodologice de aplicare a legii, întrucât toate dispozițiile prin care cele 4 persoane au fost admise în Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihică A. au fost adoptate după această dată. Totodată, din conținutul acestor dispoziții și al înscrisurilor depuse la dosar nu rezultă care a fost considerentul pentru care s-a apreciat că aceste persoane nu pot fi îngrijite în centrele rezidențiale din Dâmbovița.

Întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 54 din Legea nr. 448/2006 și art. 34 din Normele metodologice de aplicare a legii, instanța a apreciat că cererea dedusă judecății în acest dosar este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 22 octombrie 2014.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 40 din 02 februarie 2015 a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1, împotriva Sentinței civile nr. 1909 din 14 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița, și cu intimatul-chemat în garanție Consiliul Județean Dâmbovița; a schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a admis în parte cererea în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița, pe care a obligat-o la plata sumei de 737.897 lei către reclamantă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că din interpretarea textelor legale incidente în cauză și având în vedere principiile care guvernează aplicarea în timp a legii rezultă că pentru persoanele care cad sub incidența Legii nr. 448/2006 și admise în centre rezidențiale anterior datei de 4 aprilie 2007, data intrării în vigoare a H.G. nr. 268/2007 nu sunt necesare formalitățile prevăzute de Normele Metodologice de punere în aplicare a respectivului act normativ.

Prin urmare, Curtea nu a primit susținerea intimatei pârâte conform căreia în speță nu există solicitarea conducătorului instituției pârâte care să cuprindă și acordul său de a achita costul mediu lunar de cheltuieli stabilit, având în vedere că la data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii Guvernului nr. 268/2007 prin care s-au aprobat normele metodologice de aplicare a Legii nr. 448/2006, cei patru beneficiari se aflau deja în îngrijirea și asistența Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropshiatrică pentru Persoanele cu Handicap "A.".

În ceea ce privește cuantumul sumei datorate, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 33 din H.G. nr. 268/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006, care statuează în alin. (1) faptul că decontarea cheltuielilor se face în baza unui cost mediu lunar al cheltuielilor stabilit de consiliile județene, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului București. La stabilirea costului mediu lunar al cheltuielilor se iau în calcul cheltuielile de personal și cheltuielile cu bunuri și servicii. În alin. (2) se arată că obligația de decontare a acestor cheltuieli revine consiliului județean sau consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București în a cărui/căror rază teritorială își are domiciliul persoana cu handicap, prin direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului, cu precizarea că decontarea cheltuielilor se face lunar pentru luna anterioară, urmând ca din costul mediu lunar al cheltuielilor, să se scadă contribuția lunară de întreținere datorată de persoana cu handicap.

Astfel, Curtea a apreciat că cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatei Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița la plata cheltuielilor avansate pentru acordarea asistenței sociale persoanelor cu handicap este fondată, în condițiile în care intimata nu a contestat cuantumul acesteia ce rezultă din actele depuse care reflectă numărul persoanelor internate în centrele rezidențiale ale apelantei precum și costul mediu lunar determinat prin Hotărâre a Consiliului Local sector 1 București.

Curtea reține, de asemenea, că, prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert judiciar B. s-a constatat că, la nivelul anului 2009 și 2010 pentru beneficiarii C., D., E. și F. de la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihică A. s-au alocat în perioada 01 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2010 suma totală de 737.896 lei, din care pentru anul 2009 suma de 340.736 lei (câte 85.184 lei pentru fiecare beneficiar), iar pentru anul 2010 suma de 397.160 lei (99.290 lei pe beneficiar).

În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a intimatei la plata majorărilor de întârziere la nivelul de 2% din debitul principal neachitat în termen, calculată pentru fiecare lună începând cu data introducerii acțiunii și până la data stingerii debitului, în conformitate cu dispozițiile art. 124

1

C. proc. fisc., Curtea a apreciat că această cerere este neîntemeiată, întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 124

1

din O.U.G. nr. 93/2004 republicată care se referă la creanțele fiscale astfel cum sunt definite în art. 22 din O.U.G. nr. 93/2004.

Având în vedere că între părți nu există un raport juridic fiscal, cererea privind plata majorărilor de întârziere în baza C. proc. fisc. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1, pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița și chemata în garanție Consiliul Județean Dâmbovița.

Cererea de recurs formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurată în sensul admiterii capătului al doilea al cererii de chemare în judecată privind majorările de întârziere.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 124

1

C. proc. civ. având în vedere că sumele de bani solicitate prin prezenta acțiune se fac venit la bugetul local.

Prin cererea de recurs pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, apreciind greșit că pentru persoanele care cad sub incidența Legii nr. 448/2006 și admise în centrele rezidențiale anterior datei de 04 aprilie 2007, data intrării în vigoare a H.G. nr. 268/2007 nu sunt necesare formalitățile prevăzute de Normele metodologice de punere în aplicare a respectivului act normativ.

Interpretarea art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 trebuie coroborată cu prevederile Ordinului nr. 468/2009, fiind evident că legiuitorul a avut în vedere că decontarea cheltuielilor se poate solicita numai pentru persoanele admise ulterior apariției H.G. nr. 268/2007 și numai cu respectarea procedurii prevăzută de art. 34 din același act normativ.

Mai arată recurenta, că în situația în care se admite că decontarea se poate realiza și pentru situațiile născute anterior apariției actelor normative menționate, aceste deconturi nu se pot face fără a exista solicitarea conducătorului direcției generale de asistență socială și protecția copilului, acordul fiind o condiție imperativă.

Această condiție imperativă rezultă și din prevederile H.G. nr. 89/2010 și din adresele ANPH nr. x/DJ/CJC/2010 și x/2012.

În finalul recursului, recurenta-pârâtă subliniază că fiecare direcție a obținut de la bugetul de stat sumele necesare acoperirii cheltuielilor pentru beneficiarii pe care i-a raportat ca fiind în sistemul propriu de protecție.

Cererea de recurs formulată de recurentul-chemat în garanție Consiliul Județean Dâmbovița a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ. și a vizat, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006.

În combaterea cererilor de recurs au formulat întâmpinări reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 și pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenta-reclamantă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci "când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Se constată că acest motiv de recurs nu a fost argumentat potrivit cerințelor textului redat mai sus, în speță nefiind indicat actul pretins denaturat și, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanței de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înțeles al termenilor cuprinși în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greșită din punct de vedere legal al actului dedus judecății.

Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părții care a invocat acest motiv, pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta a invocat cea de a doua teză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și anume încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Cu privire la critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 124

1

din O.G. nr. 92/2003, aceasta urmează să fie respinsă, întrucât în cauză nu există un raport juridic fiscal în înțelesul C. proc. fisc.

Astfel, cererea privind obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere la nivelul de 2% din debitul principal neachitat în termen, pot avea ca temei legal dispozițiile C. proc. fisc. numai în situația în care pretențiile decurg din obligații fiscale neexecutate la termen, deci din raporturi juridice fiscale.

De altfel, dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 92/2003 prevăd că "Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturi juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal".

Având în vedere că sumele de bani solicitate în temeiul art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 nu fac parte din categoria creanțelor fiscale, Înalta Curte constată critica recurentei-reclamantă nefondată.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenta-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil, Înalta Curte constată că decizia pronunțată de către instanța de apel a fost criticată de către recurenta-pârâtă pentru nelegalitate, fără a fi indicat în concret motivul de nelegalitate incident în cauză.

Din examinarea criticilor formulate se constată că acestea vizează aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, care pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin prisma acestui motiv de recurs, chestiunea de drept supusă analizei de către recurenta-pârâtă vizează decontarea cheltuielilor de îngrijire a persoanelor cu handicap care se efectuează între autoritățile administrației publice locale, care în opinia recurentei se realizează începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 448/2006.

Mai exact, critica recurentei-pârâte a vizat incidența sub aspect temporal a dispozițiilor actelor administrative care reglementează modul de aplicare a Legii nr. 448/2006, respectiv Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 și ale Ordinului președintelui Autorității Naționale pentru persoanele cu handicap nr. 468/2009.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor legale în materie, persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită și protejată într-un centru din localitatea/județul în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința, însă potrivit art. 54 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 "În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate la nivelul instituțiilor de la domiciliul acesteia, persoana cu handicap poate fi îngrijită și protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ teritorială".

Aceste Norme metodologice au fost adoptate prin H.G. nr. 268/2007 publicată în Monitorul Oficial la data 04 aprilie 2007, însă persoanele pentru care reclamanta solicită decontarea acestor cheltuieli au fost instituționalizate anterior adoptării acestor norme metodologice.

În consecință, la momentul apariției Legii nr. 448/2006 s-a prevăzut în mod expres obligația legală de decontare a acestor cheltuieli de către consiliul județean sau local în raza căruia își are domiciliul persoana cu handicap, prin direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului.

În ceea ce privește necesitatea acordului reprezentantului legal, se constată că acesta nu poate fi impus retroactiv pentru persoane internate în centru cu mult înainte de intrarea în vigoare a H.G. nr. 268/2007.

Critica recurentei-pârâte care vizează dubla despăgubire care ar urma să fie suportată din bugetul de stat local nu va fi reținută, întrucât este irelevant sub ce formă sunt utilizate sumele de bani plătite din bugetul de stat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.

Înalta Curte, față de recursul declarat de către recurentul-chemat în garanție Consiliul Județean Dâmbovița, constată că este lipsit de interes.

În fața instanței de fond, recurenta-pârâtă a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului Județean Dâmbovița, cerere care a fost respinsă ca fiind lipsită de interes de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1909 din 14 noiembrie 2013, în raport de soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată.

În cadrul judecății în apel pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița nu a formulat critici cu privire la cererea de chemare în garanție, în situația admiterii apelului, astfel încât aceasta nu a primit o dezlegare în cadrul judecății în apel, fiind menținută soluția primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în garanție.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, Consiliul Județean Dâmbovița nu putea declara recurs împotriva deciziei instanței de apel, în condițiile în care pârâta care a chemat-o în garanție nu a formulat prin cererea de recurs critici în ceea ce privește menținerea soluției pronunțată de către prima instanță față de cererea de chemare în garanție și această cerere nu a primit o dezlegare din partea instanței de apel, recursul acestei părți urmând a fi socotit lipsit de interes, criticile formulate de către recurentul-chemat în garanție neputând fi analizate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat atât recursul reclamantei Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1, cât și pe cel al pârâtei Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița și să respingă ca fiind lipsit de interes recursul chematei în garanție Consiliul Județean Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 și de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița împotriva Deciziei nr. 40 din 2 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge recursul declarat de recurentul-chemat în garanție Consiliul Județean Dâmbovița împotriva Deciziei nr. 40 din 2 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca fiind lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT