ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 62/2016

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 384/A din 1 septembrie 2015, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Consiliul local al sectorului 2 București - C.P.C. sector 2 împotriva sentinței nr. 29 din 12 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 34441/3/2014, în contradictoriu cu intimata - reclamantă C.J.P.C. Dâmbovița. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.P.C. sector 2 prin D.G.A.S.P.C. sector 2, înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 30 octombrie 2015 și înaintat de această instanță, Înaltei Curți de Casație și Justiție, spre soluționare.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat, la data de 3 decembrie 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, la data de 9 decembrie 2015, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din cod. Nu s-au depus puncte de vedere asupra raportului. Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, prin rezoluția din 11 ianuarie 2016, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 20 ianuarie 2016, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., fără citarea părților. Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, în considerarea argumentelor ce succed: În fapt, C.J.P.C. Dâmbovița a înregistrat pe rolul Tribunalului București la 9 octombrie 2014, contestație la hotărârea C.P.C. sector 2 București nr. 128 din 18 septembrie 2014, solicitând anularea în parte a acesteia, în sensul înlăturării din conținut a dispozițiilor referitoare la cheltuielile de întreținere stabilite în sarcina D.G.A.S.P.C. din cadrul Consiliului Județean Dâmbovița. În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 din H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului. Prin sentința nr. 29 din 12 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația formulată de C.J.P.C.

Dâmbovița. A anulat, în parte, Hotărârea nr. 128 din 18 septembrie 2014 emisă de C.P.C. sector 2 București, în ce privește suportarea de către D.G.A.S.P.C. Dâmbovița a cheltuielilor de întreținere pentru copil în centru. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 384 A din 1 septembrie 2015, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului. Se reține că potrivit art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului, normă pe care și-a întemeiat acțiunea reclamanta, hotărârile Comisiei pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluționate potrivit regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004.

Se observă că Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, la care face trimitere hotărârea de Guvern, la art. 136 stipulează că hotărârea instanței de fond este executorie și definitivă, iar la art. 137, faptul că termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii. Totodată, la art. 138 din Legea nr. 272/2004 se prevede că dispozițiile legii referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ. În speță, se constată astfel incidența dispozițiilor tranzitorii ale art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. și care stipulează că “Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs, ori, după caz, legea folosește o altă expresie similară”. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în această materie este apelul.

Se constată, prin urmare, că Decizia nr. 384/A din 1 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, atacată în prezenta cauză, nu este supusă recursului. Se reține, totodată, că art. 457 C. proc. civ. stipulează că „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. (2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege”. Prin urmare, mențiunea curții de apel cu privire la calea de atac a recursului ce poate fi exercitată de către părți, nu poate crea acestora un drept dincolo de prevederile legale.

De asemenea, se reține că prin dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părților îndeplinirea actelor de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Față de toate cele de mai sus, recursul declarat de pârâtă apare ca inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta C.P.C. sector 2 prin D.G.A.S.P.C. sector 2 împotriva Deciziei nr. 384/A din 1 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2016.