ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1123/2016

Decizia nr. 1123/2016

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 442 din 4 martie 2015, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins cererea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâții B. și Direcția pentru Administrarea Drumurilor și Podurilor Județene din cadrul Consiliului Județean Timiș, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune materiale și morale.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 158 din 22 septembrie 2015 a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 442 din 4 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în Dosarul nr. x/30/2014, în contradictoriu cu intimații-pârâți Direcția pentru Administrarea Drumurilor și Podurilor Județene din cadrul Consiliului Județean Timiș și B.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.

Recurenta-reclamantă solicită, în temeiul art. 483 și urm. C. proc. civ., admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile formulate vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a probatoriului administrat din perspectiva exigențelor impuse de art. 22 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a considerat că Rezoluția parchetului nu este un act de jurisdicție întrucât nu a fost realizat cu respectarea condițiilor de publicitate, contradictorialitate și de garantare a dreptului la apărare pentru toți cei care, într-un anume fel, justifică un interes în dosar.

Arată recurenta că, în mod greșit, în decizia recurată se reține că prin această rezoluție s-a stabilit doar nevinovăția pârâtei B. în producerea accidentului (datorită unui caz fortuit) nu și vinovăția persoanei juridice Direcția pentru Administrarea Drumurilor și Podurilor Județene Timiș din subordinea Consiliului Județean Timiș.

Consideră recurenta că asimilarea conținutului rezoluției antemenționate cu valoarea juridică a celorlalte probe administrate în fața instanței de fond, reprezintă o aplicare greșită a prevederilor art. 264 C. proc. civ. care reglementează aprecierea de către judecător a probelor administrate în cursul judecății.

Intimații-pârâți B. și Consiliul județean Timiș au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1379 din noul C. civ. (art. 998 și art. 1000 din vechiul C. proc. civ.).

Menținând ca legală și temeinică sentința apelată instanța de control judiciar a statuat asupra inexistenței răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Din această perspectivă recurenta-reclamantă reproșează instanței de apel că a făcut o greșită aplicare a art. 264 C. proc. civ. prin prisma faptului că a dat o eronată forță probantă Rezoluției Parchetului din 29 mai 2013 și a considerat în mod greșit că aceasta nu are autoritate de lucru judecat în raport cu cauza dedusă judecății.

Așadar, instanța de apel a avut a analiza dacă în speță sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Consiliul Județean Timiș - Direcția pentru Administrarea Drumurilor și Podurilor Județene Timiș, conform art. 1000 alin. (1) C. proc. civ. Aceste condiții au fost examinate în mod judicios de instanța de apel prin prisma probatoriului administrat, neputându-se reproșa acesteia încălcarea art. 264 C. proc. civ. în condițiile în care, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, aprecierea probelor s-a întemeiat pe o analiză atentă a materialului probatoriu și pe o sinteză a evaluărilor efectuate în acest context procesual.

Alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate.

Critica vizând neacordarea de instanța de apel a valorii de autoritate de lucru judecat Rezoluției Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș nu poate fi, de asemenea, primită.

Aceasta întrucât, potrivit principiului înscris în art. 124 din Constituție, justiția se înfăptuiește prin instanțele judecătorești, ceea ce înseamnă că în ambele sale manifestări procesuale - aceea de excepție de fond și cea de prezumție, probă ultimul aspect fiind vizat, în speță - autoritatea de lucru judecat poate fi analizată numai în prezența unor hotărâri judecătorești.

Rezoluția emisă la data de 29 mai 2013 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, nefiind o hotărâre judecătorească, nu poate fi valorificată într-o eventuală analiză a autorității de lucru judecat, cum pretinde recurenta-reclamantă.

În finalul analizei trebuie menționat faptul că trimiterile pe care recurenta-reclamantă le face la situațiile de fapt nu pot fi asimilate unor critici de nelegalitate, în sensul art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi analizate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 158 din 22 septembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT