ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 617/2016

Decizia nr. 617/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2221 din 28 mai 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1288 din 10 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a constatat respectarea dispozițiilor art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituția României (prezumția dobândirii licite a averii) și ale art. 14 alin. 2 din Legea nr. 176/2010 („persoana care face obiectul evaluării (…) are dreptul de a prezenta orice probe, date ori informații pe care le consideră necesare”), în sensul că reclamanta B. a dovedit o disproporție între veniturile licite și cheltuielile pârâtei, disproporție pe care pârâta, deși a avut posibilitatea procedurală să o justifice, nu a făcut-o prin informații și probe concludente.

Prin cererea înregistrată la data de 26 iunie 2015 sub nr. x/1/2015, A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2221 din 28 mai 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, indicând drept temei juridic al acesteia dispozițiile art. 503 C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare s-a arătat că recursul declarat în cauză a fost soluționat fără ca procedura de citare pentru termenul de judecată din data la care s-a soluționat recursul să fie îndeplinită, recurenta A. nefiind citată la adresa de domiciliu, în condițiile în care măsura arestului preventiv fusese schimbată cu cea în arest la domiciliu începând cu data de 19 februarie 2015.

Mai arată contestatoarea că, măsura arestului preventiv s-a modificat la data de 19 februarie 2015, iar ulterior a fost modificată în control judiciar la data de 9 iunie 2015, astfel încât a avut posibilitatea să formuleze prezenta contestație în anulare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 20 ianuarie 2016, intimata B. a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată.

Față de motivele invocate de intimată arată că, în primul rând temeiul de drept este greșit, întrucât litigiul a fost înregistrat pe rolul instanțelor de judecată la data de 7 decembrie 2012, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin urmare, contestatoarea trebuia să indice disp. art. 317 pct. 1 din V.C.P.C. și nu dispozițiile art. 503 C. proc. civ.

Referitor la susținerile contestatoarei privind nelegala citare pentru termenul din data de 30 aprilie 2015, se arată că împrejurarea că aceasta nu a putut să se prezinte la termenul respectiv din cauze obiective, aflându-se în arest la domiciliu, nu reprezintă un motiv pentru admiterea contestației în anulare și rejudecarea procesului, atâta timp cât avea cunoștință despre existența recursului pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și avea posibilitatea să își angajeze un apărător care să o reprezinte.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că soluționarea contestației în anulare este supusă reglementării cuprinse în C. proc. civ. din anul 1865.

Din această perspectivă prezintă relevanță împrejurarea că, litigiul soluționat irevocabil prin decizia a cărei anulare se solicită a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 25 aprilie 2012, anterior intrării în vigoare a N.C.P.C.

Prin urmare, motivul contestației în anulare invocat este cel prevăzut de disp. art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - 1865, potrivit căruia hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.

Pentru soluționarea contestației în anulare întemeiate pe acest motiv trebuie așadar să se stabilească dacă, în raport cu cadrul procesual al litigiului, procedura de citare a părților pentru termenul la care s-a judecat cauza a fost legal îndeplinită.

Prin Decizia atacată în prezenta cauză - nr. 2221 din 28 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul declarat de contestatoare împotriva sentinței nr. 1288 din 10 aprilie 2013 a Curții de Apel București, ca nefondat.

Instanța de recurs a rămas în pronunțare la data de 30 aprilie 2015, dezbaterile fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

Verificând dosarul cauzei, se observă că pentru termenul din 30 aprilie 2015, dată la care au avut loc dezbaterile, contestatoarea a fost citată în Penitenciarul de Femei Târșor, citația fiindu-i înmânată la data de 3 februarie 2015, ora 10.20, prin administrația penitenciarului, iar aceasta semnând de primire (fila 58 dos. recurs).

Este adevărat că măsura arestului preventiv a fost înlocuită la data de 19 februarie 2015 cu măsura arestului la domiciliu pe o perioadă de 30 de zile, iar ulterior această ultimă măsură a fost înlocuită la data de 9 iunie 2015 cu măsura preventivă a controlului judiciar.

Însă, instanța reține că la data la care s-a efectuat procedura de citare (3 februarie 2015, ora 10.20), contestatoarea se afla în arest preventiv la Penitenciarul Târgșor și a luat cunoștință despre data termenului de judecată - 30 aprilie 2015.

Chiar dacă măsura preventivă a arestului la domiciliu luată față de contestatoare conform Încheierii nr. 118 din 19 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, îi limita libertatea de mișcare, totuși legislația procesual civilă îi punea acesteia la dispoziție mai multe mijloace prin care să comunice cu instanța (prin angajarea unui apărător care să o reprezinte, prin formularea unor cereri de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare).

De asemenea, contestatoarea nu a încunoștințat instanța de recurs în legătură cu schimbarea intervenită cu privire la măsura preventivă luată de instanța penală, așa cum cer dispozițiile art. 98 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte reține că în speță nu a fost dovedită o vătămare care să decurgă nemijlocit din modul de îndeplinire a procedurii de citare cu contestatoarea A. și care să atragă prin ea însăși incidența motivului de contestație în anulare invocat.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul disp. art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2221 din 28 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 martie 2016.