ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1868/2016

Decizia

nr. 1868/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 13 februarie 2012, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca, prin acțiunea precizată depusă la dosar anularea următoarelor acte fiscale:

- Decizia din 17 august 2011

- Decizia de impunere din 31 mai 2011

- Raportul de inspecție fiscală din 31 mai 2011.

Exonerarea de la plata sumelor stabilite în sarcina reclamantului.

Exonerarea de la plata impozitului pe venit și a accesoriilor aferente.

În motivarea acțiunii reclamantul, a susținut, în esență, următoarele:

Pârâta în mod nelegal a reținut că reclamantul a efectuat tranzacții imobiliare supuse impozitării încă din anul 2005, respectiv imobilul din Sibiu, primul imobil fiind edificat în anul 2007, fiind cel situat în Sibiu, fiind vândute 3 apartamente din acest imobil;

Din imobilul edificat la adresa din Sibiu, au fost vândute în anul 2010;

Din imobilul aflat pe strada Luptei, s-a arătat că reclamantul nu a vândut vreun apartament, ci doar a semnat cu terțe persoane 3 convenții de asociere în participațiune, în baza cărora s-a edificat imobilul, din care reclamantul a vândut ulterior apartamentele;

Pentru imobilele din x și y au fost semnate 3 promisiuni și 3 convenții de asociere în participațiune, fiind edificate imobile cu terțe persoane, dar arată că nu a semnat contracte de vânzare-cumpărare;

Reclamantul a menționat că nu s-a înregistrat ca plătitor de tva, deoarece anterior anului 2010 nu exista legislație privind impunerea vânzării imobilelor de către persoanele fizice în materie de tva, iar reclamantul nu a obținut venituri pentru a fi considerat comerciant;

Inspecția fiscală s-a derulat contrar dispozițiilor art. 104 din C. proc. fisc. pe o perioadă mai mare de 3 luni, respectiv pe 18 luni, ceea ce a cauzat disconfort reclamantului;

Reclamantul nu a constituit un patrimoniu pentru vânzarea de imobile, acestea fiind înstrăinate împreună cu soția acestuia, iar potrivit regimului matrimonial al patrimoniului acesta este caracterizat de devălmășie;

Reclamantul nu poate fi obligat la plata de tva nici în calitate de comerciant și nici în calitate de exploatator de bunuri corporale cu caracter de continuitate, neexistând obligația pentru persoanele fizice de a se înregistra ca persoane impozabile;

Mai susține reclamantul că baza impozabilă stabilită de pârâtă în sumă de 5.035.450 lei este stabilită eronat, față de calculul reclamantului de 2.988.673 lei;

Reclamantul mai menționează că pârâta a refuzat dreptul de deducere al tva aferent tranzacțiilor, contrar jurisprudenței comunitare care relevă posibilitatea deducerii de tva anterior înregistrării ca plătitor, fiind posibilă impunerea cerinței deținerii unor facturi din partea pârâtei.

Pârâta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii reclamantului, față de împrejurarea că actele fiscale întocmite sunt legale.

Prin Sentința nr. 227 din 18 decembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

"Admite în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și în consecință:

Anulează în parte următoarele acte emise de pârâta:

- Decizia din 17 august 2011

- Decizia de impunere din 31 mai 2011

- Raportul de inspecție fiscală din 31 mai 2011

- Exonerează reclamantul de plată următoarelor sume:

- 240.424 lei TVA

- 151.388 lei majorări de întârziere

- 36.063 lei penalități de întârziere

- 9.564 lei impozit pe venit

- 5.001 lei majorări de întârziere

- 1.433 lei penalități de întârziere

Respinge în rest pretențiile reclamantului.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 4.039 lei cheltuieli de judecată parțiale".

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în urma inspecției fiscale realizată de pârâta asupra operațiunii cu imobile desfășurate de reclamant în perioada 2006 - 2010, pârâta a emis raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere contestate, fiind stabilite ca datorate către bugetul de stat următoarele sume, aferente perioadei 2006 - 2010: 956.736 lei TVA, 804.221 lei majorări de întârziere; 143.510 penalități de întârziere; 32.871 lei impozit pe venitul din transferul dreptului de proprietate cu accesoriile aferente în sumă de 17.186 lei, majorări de întârziere și suma de 4.931 lei penalități de întârziere. Reclamantul a început activitatea economică în anul 2006, față de împrejurarea că în acest an a obținut trei autorizații de construire locuințe și a transferat dreptul de proprietate asupra unui imobil dobândit prin construire și a două terenuri dobândite prin cumpărare, iar în luna octombrie 2006 încasează sume cu titlu de avans în baza a trei convenții sub semnătură privată. Reclamantul a depășit plafonul de scutire de TVA la data de 31 octombrie 2006 și a devenit plătitor de taxă începând cu data de 1 decembrie 2006.

Reclamantul contesta includerea anumitor tranzacții în baza impozabilă stabilită de pârâtă, dar reclamantul nu a fost în măsură să facă dovada contrară cu acte a celor reținute de organul fiscal.

Astfel, în privința imobilului x nu a fost făcută dovada cu acte că valoarea amenajată a imobilului este sub 50% din valoarea de piață, de unde reiese ca valoarea amenajată a imobilului depășește cota de 50%. Baza impozabilă a fost stabilită de organul fiscal având în vedere convențiile încheiate de reclamant cu promiterii cumpărători prin care transfera drepturile de proprietate pentru cotele părți din întregul imobil, cât și contractele de vânzare-cumpărare prin care se transferă dreptul de proprietate pentru cotele parți din întregul imobil.

În cauză a fost efectuat un raport de expertiză contabilă pentru tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada 2006 - 2009, potrivit obiectivelor stabilite de reclamant, fiind analizate operațiunile economice desfășurate în perioada respectivă. Expertiza contabilă efectuată în cauză și aflată la dosar, analizează operațiunile cu imobile desfășurate de reclamant, enumerate în anexele 1 - 5 la raportul de expertiză și potrivit înscrisurilor aflate la dosar care cuprind contracte de vânzare-cumpărare și promisiuni de vânzare, cuprinzând convențiile încheiate de reclamant privind tranzacțiile cu imobile efectuate. În cadrul expertizei există și o variantă de calcul a TVA datorat prin aplicarea procedeului sutei mărite, calculul analitic fiind expus în anexa 1 la lucrare. Astfel, baza impozabilă determinată de expert este în suma de 4.486.374 lei, fiind calculat un TVA în suma de 716.312 lei, dobânzi în suma de 652.833 lei și penalități în suma de 107.447 lei.

Pentru tranzacțiile efectuate pe perioada anului 2010, expertul a stabilit o variantă de calcul pentru situația în care reclamantul nu ar fi datorat TVA pentru tranzacțiile anterioare, apărare care nu poate fi acceptată în cauză, deoarece reclamantul are calitatea de persoană impozabilă și pentru această perioadă, astfel că pentru această perioadă TVA-ul și accesoriile aferente vor fi datorate de reclamant astfel după cum sunt determinate de pârâtă.

În privința impozitului pe venit suplimentar aferent tranzacțiilor efectuate, organul fiscal a stabilit că reclamantul datorează suma de 32.871 lei impozit, 17.186 lei majorări de întârziere și suma de 4.931 lei penalități, iar expertul a stabilit cuantumul potrivit bazei de calcul și a prețului de vânzare estimat de organul fiscal, astfel că reclamantul datorează suma de 23.307 lei impozit suplimentar, 12.185 lei majorări de întârziere și 3.498 lei penalități de întârziere.

În cauză a fost efectuat și un supliment la raportul de expertiză, prin aplicarea procedeului sutei mărite la valoarea din convenții, dar această variantă nu poate să fie avută în vedere de distanța de judecată la pronunțarea soluției, deoarece expertul la determinarea bazei impozabile nu a avut în vedere decât contractele de vânzare-cumpărare încheiate de părți în formă autentică, fără a avea în vedere că reclamantul a încasat avansuri la data la care a desfășura operațiunile economice, astfel cum reiese din promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate de părți în forma autentică, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, avansurile încasate fiind purtătoare de TVA, potrivit dispozițiilor art. 153 din C. fisc. și pct. 66 din Normele metodologice de aplicare, astfel ca expertul nu a calculat corect TVA de plată și accesoriile aferente.

În privința perioadei de timp pe parcursul căreia s-a desfășurat inspecția fiscală, prima instanță a reținut că activitatea a început la data de 7 decembrie 2010, iar față de împrejurarea că pârâta a avut nevoie de timp pentru a verifica realitatea unor tranzacții, aceasta a fost suspendată în perioada 8 decembrie 2010 - 2 ianuarie 2011, 11 februarie 2011 - 31 martie 2011, fiind reluată la data de 1 aprilie 2011 și finalizată la data de 17 mai 2011, aceasta fiind desfășurată în conformitate cu dispozițiile art. 105 din C. proc. fisc., actele fiscale întocmite nefiind anulabile sub acest aspect.

În ceea de privește regimul comunității de bunuri, pe cote-părți sau în devălmășie, s-a constatat că decizia de impunere contestată din 31 mai 2010 a fost emisă doar pe numele reclamantului, persoana desemnată să reprezinte asocierea și să îndeplinească obligația înregistrării în scopuri de TVA, potrivit dispozițiilor art. 127, 153 alin. (8) din C. fisc., pct. 3 alin. (6) din H.G. nr. 1620/2009. De asemenea, prin încheierea ședinței publice din data de 1 10 2012 a fost disjunsă cererea formulată de reclamanta B. pentru anularea actelor fiscale emise pe numele acestei persoane fizice și s-a format un nou dosar.

În ceea ce privește apărările formulate de reclamant privind calitatea sa de comerciant sau de exploatator de bunuri corporale în mod continuu, sau predictibilitatea legislației în materie de TVA aplicabilă tranzacționării cu imobile, distanța constată existența reglementării legale în această materie și în perioada 2006 - 2009. Astfel, organele fiscale au apreciat ca potrivit dispozițiilor Titlului VI din C. fisc. referitoare la TVA, reclamantul prin vânzarea imobilelor a desfășurat activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel că a devenit persoană impozabilă din perspectiva TVA.

Potrivit art. 126 din C. fisc., din punct de vedere al taxei sunt operațiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) operațiunile care, în sensul art. 128 - 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;

b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 și 133;

c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând ca atare;

d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2). În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economica exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

În Normele Metodologice din 22 ianuarie 2004 de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., se arata la art. 2 alin. (1) că nu are caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale.

A apreciat prima instanță că, din interpretarea textelor legale enunțate anterior, reiese că TVA se aplică doar persoanelor care realizează operațiuni impozabile, în urma desfășurării unor activități economice în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Interpretând dispozițiile art. 126 din C. fisc., reiese că trebuie îndeplinite cumulativ două condiții pentru ca vânzarea de apartamente să fie privită ca o operațiune taxabilă, respectiv să fie considerată ca o livrare de bunuri, iar tranzacțiile să fie considerate activități economice prin care să se urmărească obținerea de venituri cu caracter de continuitate. Din interpretarea dispozițiilor art. 127 din C. fisc., reiese că pentru ca o persoană să devină persoană impozabilă, trebuie ca o tranzacție imobiliară să fie desfășurată în mod repetat, fără a fi determinant criteriul caracterului continuu al veniturilor realizate. Atribuirea calității de contribuabil presupune desfășurarea activității în mod constant și repetabil și nu doar ocazional. În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Directiva a 6-a - Directiva 77/388/CE, precum și în Directiva 112/2006/CE, reglementare din care se desprinde concluzia că pentru a fi considerate contribuabili, persoanele fizice trebuie să desfășoare activități economice în mod permanent și nu ocazional.

Împotriva Sentinței nr. 227/2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs ambele părți, respectiv reclamantul A. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu - în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

3.1. Recursul reclamantului A..

Prin recursul său, reclamantul a invocat art. 304 pct. 7 și 9 și art. 312 C. proc. civ. din 1865, solicitând modificarea, în parte, a hotărârii necurate, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată.

A susținut recurentul reclamant că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea recurată cuprinzând motive contradictorii. Aceasta deoarece s-a avut în vedere varianta de calcul a TVA datorat prin aplicarea procedeului sutei mărite (TVA inclus în preț) dar la prețul estimat greșit de autoritatea fiscală.

Se apreciază că deși s-au invocat corect hotărârile CJUE aplicabile în concret varianta de calcul însușită de instanța de fond încalcă aceste hotărâri în sensul că s-a ignorat bază reală prețul din contractele de vânzare-cumpărare și s-a luat în considerare prețul estimat pentru tranzacțiile din perioada 2006 - 2009.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă greșita aplicarea legii, se invocă încălcarea art. 73 din Directiva TVA privind stabilirea bazei de impunere care a fost stabilită greșit prin estimare și neținându-se cont de prețul real din contractele de vânzare.

În acest sens se arată că prima instanță a ignorat condițiile suplimentului la raportul de expertiză în care se stabileau în concret obligațiile fiscale în cuantum diferit de cel însușit prin sentința atacată.

Un alt aspect de nelegalitate invocat privește nerespectarea principiului proporționalității arătat în cauza C-183/2014 în condițiile în care cuantumul majorărilor și penalităților depășesc debitul principal în condițiile în care legislația fiscală pentru perioada 2006 - 2010 nu le-a impus înregistrarea ca plătitori de TVA.

Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul declarat de autoritatea pârâtă se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. invocându-se nulitatea raportului de expertiză contabilă, nemotivarea hotărârii sub aspectul însușirii unei anumite variante prin raportul de expertiză și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește stabilirea bazei de impunere și reducere a TVA-ului datorat de către reclamant.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se invocă nulitatea raportului de expertiză pe motiv că expertul desemnat în cauză nu figurează pe lista CECCAR Sibiu, ca având specialitate consultant fiscal invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 3 (1) din O.G. nr. 71/2001.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se invocă nemotivarea hotărârii sub aspectul însușirii unei anumite variante propuse de expertul contabil în condițiile în care prima instanță nu a arătat în ce constă neîndeplinirea și netemeinicia bazei de impunere stabilită corect de organul fiscal prin raportul de inspecție fiscală din 31 mai 2011 și deciziile de impunere din 31 mai 2011 și decizia din 17 august 2011.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă aplicarea greșită a procedeului sutei mărite de către prima instanță pentru stabilirea TVA-ului datorat în condițiile în care în contractul de vânzare-cumpărare verificate pentru perioada 1 decembrie 2006 - 31 decembrie 2010 nu se preciza expres că prețul include TVA, iar persoana fizică a apreciat că activitatea desfășurată nu este supusă TVA.

Mai mult decât atât, în condițiile în care prețul de vânzare-cumpărare a fost convenit între părți, iar orice modificare din cuprinsul contractului se face de către notarul public cu acordul părților, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, nu poate fi modificat prețul convenit intre părți la data livrării și să determine TVA prin aplicarea procedeului sutei mărite.

Drept urmare, organele de inspecție fiscală au determinat corect baza impozabilă taxabilă și TVA colectată de plată prin aplicarea cotei standard, întrucât nu era îndeplinită condiția pentru aplicarea procedeului sutei mărite prevăzută de punctul 23 alin. (2), din Normele metodologice de aplicare a art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, respectiv acest procedeu de aplicare "atunci când prețul de vânzare include și taxa", așa că actele administrative sunt corecte și obligațiile suplimentare sunt datorate, iar obligația fiscală suplimentară era cea înscrisă în raportul de inspecție fiscală din 31 mai 2011, decizia de impunere nr. 7893/31 mai 2011 și Decizia nr. 318/1 17 august 2011 toate emise de fosta DGFP Sibiu.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

La dosar reclamantul-intimat a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului declarat de autoritatea pârâtă, ca nefondat.

Analizând recursurile declarate, Curtea pentru următoarele considerente le apreciază ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În cauză nu poate fi reținută o motivare contradictorie în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și încălcarea dispozițiilor art. 261 (5) C. proc. civ.

Prima instanță și-a motivat în fapt și în drept soluția de admitere în parte a acțiunii și motivele pentru care și-a însușit o anumită variantă propusă de expertul contabil plecând de la două premise stabilite corect prima caracterul economic al activității desfășurate de reclamant persoană fizică constând în operațiuni cu imobile desfășurate în perioada 2006 - 2010 care se încadrează în dispozițiile art. 127 din C. fisc. și a doua faptul că baza de calcul a fost stabilită în mod corect de organul fiscal care a calculat TVA atât în raport de contractele de vânzare-cumpărare cât și la promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate în forma autentică deoarece și cu privire la aceste contracte reclamantul a încasat avansuri supuse TVA în cadrul activității sale cu caracter de continuitate și având în esență caracter comercial constând în înstrăinarea de imobil, reclamantul având calitatea de persoană impozabilă din perspectiva TVA.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat, prima instanță aplicând corect dispozițiile art. 126 și art. 127 (2) C. fisc. și hotărârile CJUE în ceea ce privește principiul proporționalității.

Astfel prima instanță a înlăturat motivat și corect suplimentul la raportul de expertiză deoarece această variantă de calcul a TVA-ului prin aplicarea procedeului sutei mărite analizează numai contractele de vânzare-cumpărare excluzând promisiunile de vânzare-cumpărare în baza cărora reclamantul a încasat avansuri și care se includ în cadrul activității economice desfășurate de către reclamant.

În ceea ce privește aplicarea principiului proporționalității, Curtea apreciază că în cauză nu se impune reducerea dobânzilor de întârziere de 652.833 lei care sunt proporționale în raport de TVA stabilit 716.312 lei, nefiind depășit debitul principal.

În cauză a fost respectată legislația comunitară, neputându-se reține încălcarea principiului proporționalității impunerii.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că reclamantul a avut la data respectivă calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA și deci obligația de a se înregistra la organul fiscal teritorial ca plătitori de TVA, după depășirea plafonului de scutire urmare a vânzării bunurilor imobiliare pe teritoriul României, activitate economică din care reclamantul a obținut venituri cu caracter de continuitate prin efectuarea acestor tranzacții imobiliare care nu sunt scutite de TVA, având totodată obligația de a colecta și plăti la bugetul statului TVA pentru activitatea desfășurată.

Deoarece operațiunile efectuate de reclamant în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, se încadrează în categoria operațiunilor cuprinse în sfera de aplicare a TVA conform art. 126 alin. (1) din C. fisc. și întrucât valoarea tranzacțiilor efectuate a depășit plafonul de scutire de TVA, Înalta Curte constată că organele fiscale în mod corect au stabilit că acesta avea obligația de a se înregistra ca plătitori în scopuri de TVA conform art. 153 din C. fisc., după depășirea plafonului de scutire de TVA.

Din conținutul Hotărârii CJUE pronunțată în cauza Salomie și Oltean, invocată de către recurent, se desprinde cu claritate faptul că dispozițiile naționale, cadrul juridic național, este suficient de clar, iar administrația fiscală poate să considere în urma unui control fiscal că operațiunile imobiliare în discuție ar fi trebuit să fie supuse TVA.

De asemenea, s-a mai reținut prin decizia CJUE, că deși este regretabilă practica autorităților fiscale naționale care până în anul 2010 nu au supus în mod sistematic plății TVA operațiunile imobiliare din litigiu, aceasta nu poate fi a priori de natură să dea contribuabililor vizați asigurări precise cu privire la neaplicarea taxei.

Recursul declarat de autoritatea pârâtă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 5,7 și 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. care se referă la nulitatea probei cu expertiză contabilă pe motiv că expertul desemnat nu are calitate de consultant fiscal.

Curtea nu va reține acest act, constatând că expertul numit în cauză că expert contabil este înscris în tabelul CECCAR Sibiu și are și calitatea de consultant fiscal în baza carnetului x/2007, expertiza conținând viza CECCAR Sibiu din 2 aprilie 2013.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, în cauză fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 261 (5) C. proc. civ. în ceea ce privește motivarea hotărârii. Deși motivată succint, considerentele de fapt și de drept justifică soluția de admitere în parte a acțiunii, putând fi exercitat controlul de legalitate pe calea recursului declarat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat, în mod corect prima instanță stabilind o altă bază de calcul a TVA-ului datorat în raport de practică CJUE.

Cu privire la modul de calcul al TVA ca fiind inclus în prețul de vânzare, se reține că hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexe C-249/2012 și C-250/2012 este obligatorie pentru instanțele naționale, astfel încât atunci când prețul unui lucru a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA datorată pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la debitor TVA solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA.

Posibilitatea ca vânzătorul-reclamant din prezenta cauză, să recupereze de la dobânditor TVA se analizează de la caz la caz și nu se raportează la inexistența unui text de lege care să interzică reclamantului să recupereze TVA de la dobânditori.

În astfel de situații jurisprudența Înaltei Curți este constantă în sensul că în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare nu au conținut mențiuni cu privire la plata TVA de către dobânditori, posibilitatea de a recupera suma de la aceștia este inexistentă, clauzele contractuale nepermițând o interpretare contrară.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în numele și pentru DGRFP Brașov și A. împotriva Sentinței nr. 227/2015 din 18 decembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2016

Procesat de GGC - CL