ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2426/2015

Decizia nr. 2426/2015

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. 27000/G/II din 21 mai 2012 întocmit de pârâtă.

La data de 11 decembrie 2012, Sindicatul Național Solidaritatea al Metalurgiștilor din România și Asociația Civică Dreptate au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 72 din 20 februarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. și a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei A.N.I., formulată de intervenienții Sindicatul Național Solidaritatea al Metalurgiștilor din România și Asociația Civică Dreptate.

Împotriva încheierilor de ședință din 23 ianuarie 2013 și 13 februarie 2013, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva sentinței civile nr. 72 din 20 februarie 2013 a aceleiași instanțe, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul A.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 mai 2013, sub nr. x/57/2012.

La data de 25 aprilie 2014, recurentul-reclamant A. a depus motive suplimentare de recurs, susținând că: (i) sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, invocând interpretarea și aplicarea corelată a normelor de drept național și european, în considerarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care a fost tranșată problema interpretării prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Directiva nr. 2004/18/CE cu referire la regimul juridic special pe care îl au așa-numitele societăți „in-house”, care beneficiază de atribuirea „in-house” a contractelor; (ii) sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor constituționale; (iii) sentința atacată reprezintă rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor legale care reglementează actul juridic administrativ în dreptul român, (iv) sentința atacată încalcă principiul egalității în fața legii și în fața autorităților publice.

Prin încheierea din 30 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/57/2012, instanța de recurs a constatat tardivitatea motivelor suplimentare de recurs, reținând că acestea au fost depuse cu depășirea termenului prevăzut de art. 303 C. proc. civ. și nu sunt motive de ordine publică.

La termenul de judecată din 28 mai 2014, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respinsă de instanța de recurs prin încheierea din 28 mai 2014,

reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 267 din T.F.U.E., că recurentul tinde la interpretarea unui raport juridic, prin prisma dispozițiilor din legea internă, și că întrebările preliminare formulate reprezintă o reiterare a motivelor de recurs suplimentare, care au fost respinse ca tardiv formulate de instanța de control judiciar.

Prin

decizia nr. 133 din 21 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a decis următoarele:

- admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 23 ianuarie 2013 și sentinței nr. 72 din 20 februarie 2013 ale Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal;

- modifică, în parte, hotărârile atacate, în sensul că respinge, ca inadmisibile, cererile de intervenție accesorie formulate de Sindicatul Național Solidaritatea al Metalurgiștilor din România și de Asociația Civică Dreptate;

- menține celelalte dispoziții cuprinse în încheierea din 23 ianuarie 2013 și în sentința nr. 72 din 20 februarie 2013.

- respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva încheierilor din 13 februarie 2013 pronunțate în aceeași cauză.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut următoarele:

Motivul de recurs privind soluționarea în mod greșit a cererii de recuzare, formulată de reclamant împotriva președintelui completului de judecată învestit cu judecarea cauzei în primă instanță, este nefondat.

Prin încheierea pronunțată la 13 februarie 2013, a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului fondului, reținându-se că aspectele de fapt indicate de reclamant, nu se circumscriu motivului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

În acord cu interpretarea dată de completul de judecată învestit cu soluționarea cererii de recuzare, se apreciază că motivele invocate de reclamant în susținerea cererii de recuzare, respectiv respingerea de către judecătorul fondului a cererii de suspendare a judecății, formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., precum și a cererii de înscriere în fals cu privire la înscrisul sub semnătură privată ce constituie actul de sesizare, nu se încadrează în motivul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, acest motiv de recuzare vizează situația judecătorului care și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare, iar, în speță, prin modul de soluționare a cererilor formulate de reclamant, judecătorul nu și-a spus părerea cu privire la fondul cauzei și nu a antamat rezultatul final al procesului prin motivarea soluției de respingere a acestor cereri.

Susținerile recurentului cu privire la nelegalitatea sesizării A.N.I., prin prisma nerespectării de către pârâtă a prevederilor art. 12 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 176/2010, sunt nefondate.

Din lucrările dosarului rezultă că, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, la A.N.I. a fost înregistrată la data de 01 martie 2012, sub nr. 744/2012, sesizarea formulată de B., care a semnalat nerespectarea de către A. - Președintele Consiliului Județean Hunedoara, a dispozițiilor legale privind regimul juridic al incompatibilităților, în cuprinsul sesizării, datată 28 februarie 2012 și semnată, fiind indicate numele petiționarului și adresa de domiciliu a acestuia, în conformitate cu cerințele prevăzute de dispozițiile art. 1, art. 2, art. 3 și art. 7 din O.G. nr. 27/2002.

Împrejurarea că numele petiționarului nu este complet și nu este menționată starea civilă a acestuia, nu este de natură a conduce la calificarea petiției drept anonimă în sensul art. 7 din O.G. nr. 27/2002, în condițiile în care, după cum s-a arătat, din conținutul sesizării rezultă autorul și domiciliul acestuia și este posibilă comunicarea unui răspuns către petent cu privire la aspectele semnalate.

În acest sens, conform susținerilor A.N.I. din întâmpinare, prin adresa nr. 19041/G/II din 28 martie 2012, numitul B. a fost informat cu privire la înregistrarea sesizării la A.N.I. sub nr. 16718/S/II din 20 martie 2012 și la faptul că la finalizarea evaluării urmează să fie informat despre rezultatul acesteia.

B. nu a negat formularea sesizării, astfel încât, în mod legal aceasta a fost luată în considerare de către pârâta A.N.I. și a fost declanșată procedura de evaluare a stării de incompatibilitate a reclamantului.

Faptul că ulterior întocmirii raportului de evaluare, numitul B. a declarat că nu își însușește conținutul sesizării și a contestat semnătura aplicată la finalul acesteia, nu prezintă relevanță sub aspectul valabilității sesizării ce a fost înregistrată la A.N.I. la data de 01 martie 2012, în privința căreia nu au fost identificate motive de clasare.

Mai mult, deși prin adresa A.N.I. nr. 17157/G/II din 21 martie 2012, reclamantul a fost informat cu privire la declanșarea procedurii de evaluare, urmare a unei sesizări formulate de o persoană fizică, reclamantul nu a adus la cunoștința pârâtei vreun motiv de nelegalitate al respectivei sesizări.

Susținerile recurentului-reclamant în sensul că Legea nr. 176/2010 nu poate reprezenta baza legală pentru emiterea raportului de evaluare, sunt neîntemeiate.

Instanța de recurs a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010, A.N.I. este competentă legal să evalueze orice situație de incompatibilitate în privința reclamantului, pe durata mandatului de demnitate publică sau după caz, pe durata exercitării unei funcții publice, precum și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Cum în cauză, activitatea de evaluare a privit mandatul de președinte al Consiliului Județean Hunedoara, deținut de reclamant în perioada 2008-2012, iar, la data emiterii actului de constatare, reclamantul se afla în exercitarea acestui mandat, în acord cu interpretarea primei instanțe, nu se poate reține încălcarea principiului neretroactivității legii.

Criticile formulate de recurent vizând nelegalitatea raportului de evaluare, sub aspectul lipsei din capitolul destinat concluziilor, a efectelor principale și complementare constatării de incompatibilitate, sunt nefondate.

În mod corect instanța de fond a constatat că raportul de evaluare respectă condițiile de formă prevăzute de art. 17 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, act normativ care nu stabilește și obligația menționării în cuprinsul actului de constatare a prevenției speciale și/sau corecției subiectului căruia îi este adresat, efectele raportului de evaluare decurgând din lege, în cazul rămânerii sale definitive.

Aplicarea sancțiunii nu este de competența A.N.I., ci a instituției prefectului, care este obligat să ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a efectelor raportului de evaluare, devenit definitiv.

Motivul de recurs privind nelegalitatea raportului de evaluare, sub aspectul reținerii incidenței prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, este, de asemenea, nefondat.

Măsurile dispuse în finalul raportului nu aduc atingere nici unuia dintre drepturilor recurentului-reclamant, având în vedere că aplicarea dispozițiilor legale invocate de către recurent, trebuie coroborată cu prevederile cuprinse în același act normativ, referitoare la posibilitatea contestării raportului de evaluare și la aplicarea sancțiunii în situația rămânerii sale definitive.

Criticile formulate de recurent referitoare la prescripția răspunderii disciplinare, sunt neîntemeiate.

Așa cum s-a reținut anterior, activitatea de evaluare s-a realizat pe durata exercitării de către reclamant a mandatului de președinte al Consiliului Județean Hunedoara (2008-2012), perioadă în care au fost identificate elemente privind încălcarea regimului incompatibilităților, iar raportul de evaluare a fost întocmit în timpul mandatului deținut de reclamant (21 mai 2012), situație în care, de la finalizarea și rămânerea definitivă a actului de constatare, operează sancțiunile dispuse.

Aspectele invocate în recurs cu privire la situația identică, în opinia recurentului, în care s-ar fi aflat C., care și-a exercitat concomitent cu reclamantul, mandatul de vicepreședinte al Consiliului Județean Hunedoara, nu pot fi reținute, având în vedere că, din actele dosarului rezultă că, în cazul acestuia, Agenția Națională de Integritate a fost sesizată după încetarea mandatului de ales local, iar pe perioada derulării activității de evaluare și la data întocmirii raportului de evaluare, această persoană nu mai exercita o funcție sau o demnitate publică.

Instanța de recurs a înlăturat și criticile reclamantului referitoare la soluția dată de prima instanță asupra cererii de suspendare a judecății, formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 13 februarie 2013, instanța de fond a respins cererea de suspendare formulată de reclamant în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege menționat, față de împrejurarea că a fost începută urmărirea penală in rem pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar cercetările se află în etapa actelor premergătoare, conform adresei nr. 243358 din 16 noiembrie 2012 emisă de Inspectoratul de Poliție al județului Hunedoara - Poliția municipiului Deva.

În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că judecătorului fondului s-a pronunțat asupra cererii de suspendare, fără a acorda cuvântul părților în vederea dezbaterii contradictorii a cererii, instanța de control judiciar a constatat, din analiza actelor dosarului, că respectiva cerere a fost supusă discuției contradictorii a părților la termenul de judecată din 23 ianuarie 2013, la care apărătorul reclamantului a depus această cerere la dosar.

În condițiile în care la termenul menționat, părțile prezente au luat cunoștință despre motivele invocate de apărătorul reclamantului în susținerea cererii de suspendare a judecății, atât în ședință publică, cât și prin cerere formulată în scris și depusă la dosar și și-au exprimat punctul de vedere propriu asupra acestei cereri, nu se poate reține încălcarea de către instanța de fond a principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, care guvernează desfășurarea procesului civil.

De asemenea, în mod corect prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dispoziții legale care dau posibilitatea instanței să decidă asupra oportunității suspendării judecății, în vederea unei bune administrări a actului de justiție.

În speță, începerea urmăririi penale in rem pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și continuarea cercetărilor în faza premergătoare pentru infracțiunea de fals privind identitatea, nu sunt de natură a se încadra în ipoteza prevăzută de lege pentru suspendarea facultativă a judecății, având în vedere că hotărârea care urmează a se pronunța în dosarul penal nu are o influență semnificativă asupra soluției în cauza dedusă judecății, sub aspectul validității raportului de evaluare.

Instanța de control judiciar a respins, ca neîntemeiată, și critica formulată de recurent vizând soluția de respingere de către instanța de fond a cererii de înscriere în fals, formulată de reclamant în temeiul art. 180-184 C. proc. civ., la termenul de judecată din 13 februarie 2013.

Astfel, întrucât cererea de înscriere în fals privește înscrisul sub semnătură privată înregistrat la A.N.I. sub nr. 744 din 01 martie 2012, iar obiectul cauzei îl constituie anularea raportului de evaluare întocmit de A.N.I., sub aspectul stării de incompatibilitate reținută în sarcina reclamantului, în mod judicios, prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea respectivă.

Instanța de recurs a apreciat că este fondat motivul de recurs formulat cu privire la soluția de încuviințare în principiu a cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei A.N.I., formulată de Sindicatul Național Solidaritatea al Metalurgiștilor din România și de Asociația Civică Dreptate, soluție pronunțată de instanța de fond prin încheierea de ședință din

23 ianuarie 2013.

Având în vedere argumentele prezentate în motivarea cererii de intervenție accesorie, care se referă la un contract încheiat de Consiliul Județean Hunedoara cu o societate comercială și la modul de administrare a SC D. SA, instanța de control judiciar a apreciat că titularii cererii de intervenție accesorie nu justifică un interes legitim privat în formularea cererii, în raport de obiectul acțiunii deduse judecății, care privește starea de incompatibilitate a unui ales local.

Prin urmare, raportat la conținutul cererii de intervenție accesorie și la interesul invocat de către titularii acesteia în formularea cererii, în mod greșit instanța de fond a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei, formulată de Sindicatul Național Solidaritatea al Metalurgiștilor din România și de Asociația Civică Dreptate.

Împotriva deciziei nr. 133 din 21 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Sub aspectul cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul susține că instanța nu s-a pronunțat asupra lipsei competenței temporale a inspectorului de integritate, asupra lispei unei sancțiuni în cazul constatării unui caz de incompatibilitate și asupra prescripției dreptului de a se aplica o sancțiune.

În privința motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, revizuentul susține că, în tratarea motivelor de recurs, instanța nu a ținut cont de faptul că a fost invocat motivul suplimentar de recurs vizând încălcarea dreptului Uniunii Europene în sensul că existența situației de incompatibilitate a fost constatată fără a fi avut în vedere statutul special și rolul pe care îl au societățile publice de interes județean de tip „in-house” în sfera prestării serviciilor de utilitate publică în beneficiul colectivității în contextul implementării obiectivelor stabilite prin tratatele Uniunii Europene. Se arată că din corelarea legsilației naționale cu obligațiile impuse prin Directiva nr. 2004/18/CE, se poate observa că aceste entități beneficiază de un regim special și, având în vedere rolul pe care îl îndeplinesc în implementarea politicilor sectoriale, nu le sunt incidente prevederile art. 87 alin. (1) lit. e) și f) din Legea nr. 161/2003.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând cauza, în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 2 și art. 326 alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare:

Conform prevederilor art. 322 C. proc. civ., „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul” se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1-10 ale articolului respectiv.

Totodată, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ.: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.

În cauză, se observă că hotărârea atacată este pronunțată de o instanță de recurs, iar, conform art. 322 C. proc. civ., pentru a fi admisibilă cererea de revizuire, este necesar ca hotărârea respectivă să evoce fondul cauzei.

În speță, prin decizia atacată cu revizuire a fost admis recursul

declarat de reclamantul A. doar în privința soluțiilor primei instanțe cu privire la cererile de intervenție accesorie formulate de Sindicatul Național Solidaritatea al Metalurgiștilor din România și de Asociația Civică Dreptate, fiind menținute celelalte dispoziții referitoare la fondul cauzei, cuprinse în sentința nr. 72 din 20 februarie 2013.

Or, în cadrul cererii de revizuire, motivele invocate de revizuent nu privesc soluțiile date cererilor de intervenție, ci soluția instanței de recurs cu privire la fondul cauzei, sub acest aspect recursul fiind respins, astfel că, subsumat criticilor revizuentului,

hotărârea instanței de recurs nu evocă fondul în sensul dispozițiilor art. 322 C. proc. civ.

În consecință, nefiind îndeplinită cerința impusă de art. 322 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă cererea de revizuire formulată de A. sub aspectul motivului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

„(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementa de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României”.

Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminența dreptului european în lumina principiilor și interpretărilor cristalizate în jurisprudența jurisdicțiilor Uniunii Europene.

Înalta Curte a reținut în jurisprudența sa anterioară

(cu titlu de exemplu, deciziile nr. 2441 din data de 07 mai 2009, nr. 3604 din data de 21 iunie 2011, nr. 4955 din 11 aprilie 2013 și nr. 1438 din 27 martie 2015), că cererea de revizuire formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - ca mijloc procedural de verificare a modului în care instanța națională respectă principiul priorității dreptului comunitar - este admisibilă numai dacă prioritatea dreptului comunitar a fost invocată în fond sau în recurs, iar instanța nu a luat în considerare acest aspect și a soluționat litigiul numai prin raportare la legislația internă.

Or, din expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, se constată că revizuentul a invocat, sub aspectul principiului priorității dreptului comunitar, motive de recurs prin care, în sensul celor expuse în cererea de revizuire, a invocat

încălcarea dreptului Uniunii Europene, prin prisma interpretării și aplicării corelate a normelor de drept național și european, în considerarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care a fost tranșată problema interpretării prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Directiva nr. 2004/18/CE cu referire la regimul juridic special pe care îl au așa-numitele societăți „in-house”, care beneficiază de atribuirea „in-house” a contractelor.

De asemenea, se constată că recurentul-reclamant a invocat aceleași aspecte întemeiate pe principiul priorității dreptului Uniunii Europene și prin cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în fața instanței de recurs la termenul din 28 mai 2014.

Însă, se reține că instanța de recurs a constatat tardivitatea motivelor suplimentare de recurs, în cuprinsul cărora se invoca principiul priorității dreptului Uniunii Europene, și a respins

cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene,

apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 267 din T.F.U.E., că recurentul tinde la interpretarea unui raport juridic prin prisma dispozițiilor din legea internă și că întrebările preliminare formulate reprezintă o reiterare a motivelor de recurs suplimentare, care au fost respinse, ca tardiv formulate, de instanța de control judiciar.

În atare condiții, nu pot fi primite susținerile revizuentului în sensul că, prin decizia atacată cu revizuire, instanța de recurs nu a ținut cont de motivele de recurs întemeiate pe principiul priorității dreptului Uniunii Europene, de vreme ce, prin încheierile menționate anterior, instanța de recurs s-a pronunțat și a expus motivele pentru care a respins susținerile respective ale recurentului-reclamant.

Totodată, apreciind că, prin criticile formulate, revizuentul tinde în realitate să obțină o rejudecare a cauzei, Înalta Curte are în vedere la pronunțarea prezentei decizii, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, parag. 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 01 decembrie 2008, parag. 23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 133 din 21 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2015.