ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2058/2016

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, la data de 18.12.2012 sub dosar nr. 9476/2/2012, reclamanta SC A SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili :

(i) anularea Deciziei de soluționare a contestației  nr. 5/16.11.2012;

(ii) anularea în parte a deciziei de respingere nr. 1055687/29.08.2012;

(iii) recunoașterea dreptului societății de a beneficia de dobânzi în sumă de 2.035.591,69 lei calculate de la data expirării termenului legal de soluționare a decontului cu suma negativă de TVA aferent lunii iulie 2007, înregistrat sub nr. D88C79DE71C24AF3AB0D68B48320BE5F din data de 24.08.2007, prelungit  cu  perioada  cuprinsă  între   solicitarea   de   documente nr. 85924/30.08.2007 și comunicarea acestora de către societate prin adresa nr. 14.11.2007 și până la data rambursării efective a sumei de 29.935.172 lei reprezentând TVA admis la rambursare prin decizia de impunere nr. 244/30.10.2009;

(iv) recunoașterea dreptului societății de a beneficia de dobânzi în sumă de 1.746.593,53 lei, calculate de la data expirării termenului legal de soluționare a decontului cu suma negativă de TVA aferent lunii martie 2009, înregistrat sub nr. 4ECB3CF129B14FC3B94C0E5A45C330F7/ 24.04.2009 și până la data rambursării efective a sumei de 10.334.873 lei, reprezentând TVA admis la rambursare prin decizia de impunere;

(v) obligarea DGAMC la achitarea efectivă a sumei de 2.035.591,69 lei, cu titlu de dobândă pentru nerambursarea în termen legal a sumei aprobate la rambursare în cuantum de 29.935.172 lei și a sumei de 1.746.593,53 lei cu titlu de dobândă pentru nerambursarea în termen legal a sumei aprobate la rambursare în cuantum de 10.334.873 lei;

(vi) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr.2791 din 29 octombrie 2015, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A S.R.L. și, în consecință,a anulat decizia nr. 5/16.11.2012 emisă de ANAF – DGAMC și în parte decizia nr.1055687/29.08.2012 emisă de ANAF – DGAMC.

A obligat pârâta ANAF - DGAMC la plata către reclamantă cu titlu de dobânzi fiscale a sumelor de 2.035.591,69 lei, aferent decontului de TVA pentru luna iulie 2007, și de 1.746.593,53 lei, aferent decontului de TVA pentru luna martie 2009.

A mai obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, onorariu de expert și onorariu de avocat, acesta din urmă redus în condițiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ. (1865).

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin decizia înregistrată sub nr. 1055687/29.08.2012 la ANAF – DGAMC și sub nr. 4290/06.09.2012 la partea reclamantă, Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (ANAF – DGAMC) a respins cererea de acordare dobânzi formulată de reclamantă, societatea A SRL.

Contestația fiscală formulată de partea reclamantă împotriva deciziei de respingere a cererii de acordare a dobânzilor a fost respinsă de asemenea de ANAF – DGAMC prin decizia nr. 5/16.11.2012.

Curtea a arătat că termenul de 45 de zile de la înregistrarea cererii, prevăzut de art. 70 din O.G. nr. 92/2003, nu este unul de recomandare, ci obligă autoritatea publică la conformare, constituind o garanție a unei bune administrații, inclusiv în domeniul fiscal, reglementarea neprezentând un caracter facultativ, ci dimpotrivă.

Art. 124 alin. 1 și 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în variante de redactare similare în perioada relevantă pentru cauza de față, prevede că pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70, acordarea dobânzilor făcându-se la cererea contribuabililor, cu mențiunea că dobânda datorată era reglementată în perioada de referință la nivelul majorării de întârziere, respectiv în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.

Dreptul Uniunii Europene în materie, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența CJUE, impune ca rambursarea târzie a taxei pe valoare adăugată, inclusiv atunci când aceasta intervine din cauza soluționării administrative cu depășirea termenelor prevăzute, să dea dreptul la o reparare integrală a prejudiciului suferit, căci principiul neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului impune ca pierderile financiare astfel generate, în detrimentul persoanei impozabile, prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

Regula generală de drept comun este că incumbă organului fiscal să procedeze la soluționarea decontului negativ de TVA cu opțiune de rambursare în cel mult 45 de zile de la data înregistrării cererii, doar necesitatea obținerii de informații suplimentare putând să justifice o prelungire a termenului menționat.

În plus, față de reglementarea expresă a punctului 5 din Secțiunea C a Cap. 2 din    Anexa 1 la Ordin ANAF nr. 1857/2007, în maximum 35 de zile calendaristice de la data depunerii decontului de TVA, compartimentul cu atribuții de inspecție fiscală transmite compartimentului de specialitate dosarul solicitării, împreună cu raportul de inspecție fiscală, astfel că, din coroborarea acestui text cu cel de la art. 70 din O.G. nr. 92/2003, rezultă că în cazul unei astfel de inspecții fiscale durata de 45 de zile nu este prelungită cu intervalul de 3 luni prevăzut de 104 alin. 1 din același act normativ.

În ce privește

decontul aferent lunii iulie 2007

, față de dispozițiile Codului de procedură fiscală și ale Ordinului MFP nr. 967/2005, este cert că soluționarea de către organul fiscal trebuia să intervină în 45 de zile de la data la care partea reclamantă, societatea A SRL, prezenta în integralitate și complet documentația necesară.

Pârâta ANAF nu contestă incidența termenului de 45 de zile, divergențele de abordare dintre părți existând raportat la momentul de la care începe să curgă termenul menționat, reclamanta susținând că data relevantă este 14.11.2007 când a depus toate documentele solicitate de ANAF, inclusiv balanța de verificare aferentă lunii iulie 2007, în timp ce pârâtul pretinde că data relevantă este 17.01.2008, când i-ar fi fost transmisă prin fax acea balanță, omisă a fi fost atașată la 14.11.2007.

Analizând probele administrate în cauză, Curtea a reținut că, la data de 14.11.2007 sub nr. 208973 s-a înregistrat la ANAF – DGAMC adresa formulată de reclamanta A SRL prin care, efect al adresei nr. 85924/30.08.2007 a organului fiscal, înțelegea să comunice atașat: «1. Balanța de verificare analitică întocmită pentru luna iulie 2007; 2. Proveniența pe activități a TVA de rambursat; 3. Explicații aferente sumelor din decontul de TVA înscrise la rubrica „Regularizări”; 4. Declarația pe propria răspundere; 5. Dovada privind calitatea de reprezentant legal al societății; 6. Situația privind punctele de lucru deținute de SC A SRL; 7. Adresa privind contul și societatea bancară unde urmează a se efectua restituirea taxei pe valoare adăugată» (fila 49 dosar).

Nu rezultă ca ANAF – DGAMC să fi emis nici la momentul înregistrării acestei adrese și nici ulterior vreo atenționare a părții reclamante în sensul că documentația nu ar fi completă sau că ar fi fost omisă spre atașare balanța de verificare.

De altfel, solicitând părții pârâte să transmită în integralitate ceea ce a primit de la reclamantă potrivit adresei nr. 208973/14.11.2007, în fotocopie și în original, balanța de verificare și balanța de verificare analitică au filele numerotate 12 și 13 – 15 imediat precedent filei adresei de înregistrare (16), în timp ce restul înscrisurilor comunicate poartă o numerotare anterioară (1-11). În aceste condiții, în măsura în care balanțele în discuție nu ar fi fost atașate încă de la început adresei nr. 208973/14.11.2007, numerotarea filei imediat anterioare adresei de înregistrare ar fi trebuit să aparțină unui alt înscris decât balanțele în discuție.

Varianta susținută de organul fiscal, cum că balanța de verificare nu ar fi fost depusă la 14.11.2007, ci transmisă prin fax la 17.01.2008 (iar nu 28.01.2008 cum eronat a reținut instanța de recurs în decizia de casare), este insuficient argumentată spre a fi verosimilă.

Astfel, organul fiscal nu a aplicat la data înregistrării adresei nr. 208973/14.11.2007 nicio viză/rezoluție în sensul că documentația atașată ar fi fost incompletă, după cum nu a prezentat nici vreo altă adresă din al cărei conținut să rezulte că a cerut din nou A ca documentația să fie completată cu balanța de verificare.

În aceste condiții, din moment ce partea pârâtă nu a demonstrat faptul că balanța de verificare în litigiu nu fusese atașată adresei nr. 208973/14.11.2007, nu se poate concluziona decât în sensul că la data de 14.11.2007 documentația aferentă decontului TVA era completă, incumbând organului fiscal obligația de a îl soluționa în termen de 45 de zile, adică cel mai târziu la 24.12.2007.

Cum data rambursării efective a fost la 29.02.2008 (filele 91, 230 și 231 dosar nr. 9476/2/2012), observând și raportul de expertiză contabilă efectuat în primul ciclul procesual (filele 261 și următoarele dosar nr. 9476/2/2012), că a existat o întârziere în rambursarea TVA din partea ANAF – DGAMC de 68 de zile, ceea ce determină un cuantum al dobânzii cuvenite părții reclamante de 2.035.591,69 lei, adică 29.935.172 (TVA aprobat la rambursare – filele 230 și 231 dosar nr. 9476/2/2012) * 0,1% * 68 de zile.

În ce privește

decontul TVA aferent lunii martie 2009

, după cum deja a concluzionat mai sus din interpretarea coroborată a dispozițiilor OG nr. 92/2003 și ale Ordinului nr. 1857/2007, acesta trebuia să fi fost soluționat în termen de 45 de zile de la înregistrarea cererii, care intervenise la 24.04.2009, adică cel mai târziu la 08.06.2009, observând și raportul de expertiză contabilă efectuat în primul ciclul procesual (filele 261 și următoarele dosar nr. 9476/2/2012).

Cum data rambursării efective a fost la 25.11.2009 (filele 92, 233 și următoarele dosar nr. 9476/2/2012), observând și raportul de expertiză contabilă efectuat în primul ciclul procesual (filele 261 și următoarele dosar nr. 9476/2/2012), a existat o întârziere în rambursarea TVA din partea ANAF – DGAMC de 169 de zile, ceea ce determină un cuantum al dobânzii cuvenite părții reclamante de 1.746.593,53 lei, adică 10.334.873 lei (TVA aprobat la rambursare – filele 232 și 233 dosar nr. 9476/2/2012) * 0,1% * 169 de zile.

Referatul pe baza căruia a fost schimbată încadrarea în categoria de risc fiscal mare aferentă societății A SRL a fost întocmit ulterior împlinirii termenului legal de 45 de zile pentru soluționarea decontului TVA, înscrisurile emise în aceste sens de ANAF fiind datate  16.06.2009 – 29.06.2009 (filele 64 și următoarele dosar nr. 9476/2/2012*).

În plus, după cum s-a arătat deja, simpla efectuare a inspecției fiscale nu era de natură a determina o prelungire a termenului de soluționare cu intervalul necesar efectuării acesteia, față de dispozițiile Ordinului ANAF nr. 1857/2007, Cap.2 lit. C pct. 5 din Metodologie, unde se prevede că în termenul de 45 de zile este inclusă și durata inspecției fiscale, iar în cauză organul fiscal nu a demonstrat că ar fi solicitat informații suplimentare spre a deveni incident art. 70 alin. 2 din OG nr. 92/2003.

3.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr.2791 din 29 octombrie 2015 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a arătat  următoarele:

Sentința civilă recurată este în parte lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct.9   Cod procedură civilă.

Instanța de fond reține în mod eronat că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 din OG nr. 92/2003 pentru soluționarea cererii intimatei nu este de recomandare ci obligă autoritatea publică la conformare.

În ceea ce privește decontul de TVA pentru luna iulie 2007, instanța de fond și-a însușit în totalitate susținerea intimatei, concluzionând că aceasta a depus întreaga documentație la data de 14.11.2007 (inclusiv balanța de verificare).

Instanța de fond nu a ținut cont de apărările formulate de pârâtă în acest sens și nu a arătat argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.

În fapt, intimata a depus la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili decontul de TVA aferent lunii iulie 2007 cu suma negativa cu opțiune de rambursare în cuantum de 30.845.477 lei.

Pentru decontul aferent lunii iulie 2007 depus în 24.08.2007, intimata a fost notificată cu adresa nr. 85924/30.08.2007 să prezinte documentele necesare, în vederea efectuării analizei cererii de rambursare.

Documentele solicitate au fost depuse în original la registratura Direcției Generate de Administrare a Marilor Contribuabili, în data de 14.11.2007, cu adresa nr. 208973, cu excepția balanței de verificare aferentă lunii iulie 2007 care a fost transmisă prin fax în data de 17.01.2008.

În acest sens a fost depus la dosarul cauzei trimiterea prin fax a balanței de verificare din data de 17.01.2008, însă instanța de fond a ales să dea crezare întru-totul susținerilor intimatei în dauna probei administrate.

Ca urmare a analizării documentației, proiectul deciziei de rambursare a TVA a fost aprobat la data de 28.01.2008, valorificarea acesteia prin restituire efectuându-se în termenul legal, respectiv în data de 25.02.2008 prin nota nr. 838.

În urma depunerii la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a decontului de TVA aferent lunii martie 2009 cu suma negativă cu opțiune de rambursare în cuantum de 10.778.802 lei în data de 24.04.2009, precum și a deconturilor aferente lunilor iulie 2008, octombrie 2008 și februarie 2009 intimata a fost încadrată în categoria de risc fiscal mare iar deconturile cu sumă negativă cu opțiune de rambursare au fost supuse inspecției fiscale anticipate.

Inspecția fiscală astfel efectuată a fost finalizată prin întocmirea raportului de inspecție fiscală, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr. 244/30.10.2009 care reprezintă decizie de rambursare în sensul cap. 2 lit. A. pct. 5.3 din OMEF nr 1857/2007.

Din sumele aprobate la rambursare au fost compensate obligațiile de plata restante ale societății în suma de 151.960 lei, suma de 86.791.870 lei a fost restituita în data de 06.11.2009, iar diferența în suma de 26.224.678 lei a fost restituita la data de 24.11.2009 conform Selecției naționale de soluționare a deconturilor cu sume negative cu opțiune de rambursare.

Mai mult decât atât, intimata nu a formulat contestații în privința duratei efectuării inspecției fiscale pentru a se putea stabili daca termenul legal a fost depășit sau daca au existat suspendări ce trebuie incluse în calculul duratei.

Prin cererea înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. 1027600/22.12.2009, reclamanta a solicitat recunoașterea dreptului de a beneficia de dobânzi pentru nerambursarea în termenul legal a taxei pe valoarea adăugată solicitată a fi restituită prin deconturile de TVA aferente lunilor iulie 2007 și martie 2009.

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin adresa nr. 1055687/29.08.2012, a soluționat cererea de dobânzi în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.

În concluzie, soluționarea deconturilor de TVA cu opțiune de rambursare aferente lunilor iulie 2007 și martie 2009 s-a făcut cu respectarea termenelor legale, având în vedere prevederile  legale incidente - cap. 1 pct. 9 și cap. 2 din OMFP nr. 1899/2004; pct. 6, lit. B, cap. I,  pct. 1.1, lit. A și cap. 3 din OMEF nr. 1857/2007; art. 70 alin. 1 și 2 și art. 104 din OG 92/2003.

Față de obligarea ANAF la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.000 lei, instanța de fond trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor impuse de art. 451 - 453 Cod procedura civilă.

Pornind   de  la  prevederile   legale   menționate,   condiția   cuantumului  rezonabil   al cheltuielilor de judecată nu este îndeplinită în această cauză.

Prezenta cauză nu prezintă o complexitate deosebită atât în pregătirea apărării din partea avocaților, cât și în soluționarea pricinii de către instanța de judecată astfel încât să se impună obligarea ANAF la plata cheltuielilor într-un cuantum atât de mare.

Mai mult decât atât, în condițiile în care speța dedusă judecății nu prezintă un fenomen social nou în realitatea românească iar actele administrative fiscale atacate prezintă un grad de complexitate mediu, în mod greșit instanța de fond a acordat cheltuielile de judecată în cuantum de 15000 lei.

4

.

Analiza motivelor de casare

Recursul este  nefondat.

O primă critică formulată de  către  recurenta Agenția Națională de  Administrare Fiscală  se referă  la opinia instanței de judecată cu privire la  caracterul termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 din OG nr. 92/2003. Conform recurentei aceste termen este  un termen de  recomandare.

Înalta Curte apreciază că  este  neîntemeiată critica, fiind vorba de  un termen imperativ de soluționare a cererilor  contribuabililor  de către organele fiscale.

Textul legal precitat are următorul conținut:

„(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.”

Din modul de formulare al articolului rezultă cu certitudine că este vorba de un termen imperativ , din moment ce, într-o formulare  categorică, se spune că cererile contribuabililor „se soluționează”  în termenul indicat în textul legal  în discuție. Tocmai regula  de excepție din alin.2 al aceluiași articol consolidează ideea că  termenul de 45 de zile este unul imperativ. Astfel, în alin.2 se permite prelungirea termenului, însă acest  lucru nu este  permis  în orice  condiții , nu este  lăsat  la aprecierea organului fiscal, ci soluționarea cererilor cu depășirea  celor  45 de zile este  permisă doar  în ipoteza  strict reglementată  în această prescripție normativă. Mai exact, prelungirea  poate interveni doar atunci când sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, iar depășirea  termenului este  admisă doar pentru perioada  cuprinsă între data  solicitării informațiilor  relevante  și data primirii acestora. Modul de  formulare  al alin.2 nu lasă nici un dubiu în privința stricteții  condițiilor  în care  poate avea loc  depășirea  celor  45 de zile la care  se referă alin.1  al art. 70, ceea ce  întărește convingerea  privitoare  la  caracterul imperativ al termenului.

Înalta Curte precizează că  în jurisprudența sa a statuat în mod repetat  asupra naturii imperative a  termenului reglementat  în art. 70 din OG nr. 92/2003. Cu titlu de exemplu a se  vedea  deciziile nr. 3492/06.11.2015, nr.1393/22.02.2013, nr.3743/10.10.2014, nr.5422/24.05.2013.

În ceea ce  privește  decontul de  TVA pentru  luna iulie  2007 recurenta critică hotărârea instanței de fond pentru că a fost însușită opinia reclamantei SC A SRL, în sensul că întreaga  documentație a fost depusă la  14.11.2007, concluzionându-se eronat că, prin raportare la data de 25.02.2008 când a avut loc restituirea  taxei  pe valoarea adăugată, acest  lucru s-a făcut cu depășirea  termenului prevăzut  de  art. 70 alin.1 din OG nr. 92/2003. Conform recurentei, documentele  solicitate au fost depuse de reclamantă  la registratura Direcției Generale de Administrare a Marilor  Contribuabili în data de  14.11.2007 cu adresa nr. 208973, mai puțin balanța  de  verificare  aferentă lunii iulie 2007, transmisă prin fax abia în data de  17.01.2008.

Înalta  Curte constată că  în mod corect judecătorul fondului a reținut că SC A SRL la data de 14.11.2007 a depus  documentația completă aferentă decontului TVA pentru luna iulie 2007, că  organul fiscal avea obligația ca  până la  24.12.2007 să soluționeze cererea reclamantei și că termenul amintit a fost depășit  având în vedere  că rambursarea  taxi s-a realizat abia la data de  29.02.2008. Înalta  Curte observă că prima instanță  a examinat atent susținerile părților și apoi pe baza înscrisurilor aflate  la dosarul cauzei a tras concluzia corectă  că  în privința acestui decont organele fiscale nu au respectat  dispozițiile imperative  ale  art. 70 din OG nr. 92/2003. Astfel, Curtea de apel a constatat „că balanța de verificare și balanța de verificare analitică au filele numerotate 12 și 13 – 15 imediat precedent filei adresei de înregistrare (16), în timp ce restul înscrisurilor comunicate poartă o numerotare anterioară (1-11). În aceste condiții, în măsura în care balanțele în discuție nu ar fi fost atașate încă de la început adresei nr. 208973/14.11.2007, numerotarea filei imediat anterioare adresei de înregistrare ar fi trebuit să aparțină unui alt înscris decât balanțele în discuție”.  Mai mult, judecătorul fondului  a cercetat  meticulos și varianta susținută de organul fiscal,  în sensul  că balanța de verificare ar fi fost  transmisă prin fax în cursul anului 2008 și nu ar fi  fost depusă cu celelalte  documente la 14.11.2007. Pe bună dreptate, instanța a tras concluzia  că susținerea  acestui punct de vedere este insuficient  argumentată și, pe cale de consecință, nu este  verosimilă. Judecătorul cauzei a  constatat că la data  înregistrării adresei nr. 208973/14.11.2007 organul fiscal nu a făcut  nicio mențiune în sensul că  documentația expediată  de  reclamantă  cu adresa respectivă  nu ar fi  completă și nu a inițiat  la momentul respectiv nici un demers ca reclamanta să  expedieze  și documentul lipsă. De asemenea, existența faxului din 17.01.2008 nu demonstrează că documentul  în discuție nu ar fi  fost depus odată cu celelalte  înscrisuri  în data de 14.11.2007. Sub acest aspect , s-a reținut că ANAF nu a demonstrat că „indicativul propriu trimiterii faxului ar aparține părții reclamante, iar nu unul propriu unei trimiteri interne din cadrul ANAF, «#4015» neavând forma unui număr specific sistemului de telefonie/date folosit în România”.

Înalta  Curte consideră corect  raționamentul  judecătorului fondului și observă că  ANAF nu a reușit  să combată în cadrul recursului concluzia la care a ajuns judecătorul ,în sensul că reclamanta a făcut  dovada  depunerii balanței de  verificare  la 14.11.2007.  Până la urmă pârâta nu a făcut  decât  să  repete  varianta  pe care  a susținut-o la fond, fără să demonteze  raționamentul  primei instanțe , limitându-se să afirme doar că instanța și-a însușit  susținerea  reclamantei , fără să  țină cont  de apărările formulate  de către ANAF. Or, observă Înalta Curte, dimpotrivă, judecătorul fondului a făcut  o amplă analiză a susținerilor părților și o temeinică motivare a concluziei la care a ajuns, căreia recurenta nu i-a opus argumente care să susțină opinia contrară.

Înalta Curte , în privința decontului  TVA aferent  lunii martie 2009, în  deplin acord cu instanța de fond, observă că cererea  reclamantei ar fi trebuit soluționată, potrivit art. 70 alin.1 din OG nr. 92/2003, până la 8.06.2009, în condițiile  în care  cererea   fusese  înregistrată la organul fiscal la data de 24.04.2009.  Rambursarea efectivă a avut  loc la data de 25.11.2009, prin urmare cu  o întârziere de  169 de zile, ceea ce justifică acordarea de  dobânzi reclamantei, în cuantumul  stabilit  de către prima instanță.

Cât  privește  încadrarea reclamantei  în categoria de  risc  fiscal mare, acest fapt este lipsit  de orice  relevanță juridică în privința decontului  TVA aferent lunii martie 2009, având în vedere că referatul  în baza căruia  s-a produs  schimbarea de încadrare a fost  întocmit după expirarea termenului de 45 de zile în care  organul fiscal avea obligația dă soluționeze  cererea  privind decontul  de TVA din martie 2009 ( a se vedea filele 64 și următoarele  din dosarul 9476/2/2012* , documentele întocmite de către ANAF fiind datate 16.06.2009, 29.06.2009). Apoi, pe bună dreptate s-a reținut că efectuarea  inspecției  fiscale  nu poate ava  drept  consecință prelungirea termenului de  soluționare a cererii, cu intervalul în care  este  efectuată inspecția, în raport de  ordinul ANAF nr, 1857/2007, act infralegislativ care  precizează că în termenul reglementat de  art. 70 alin.1 din OG nr. 92/2003 se include  și durata  inspecției  fiscale. În plus, organul fiscal nu a solicitat  informații  relevante suplimentare, care  să activeze  norma cuprinsă  în  alin.2 al  aceluiași text  legal.

Cât  privește susținerea  recurentei  ANAF că reclamanta  nu a formulat  contestație în privința duratei  efectuării inspecției  fiscale pentru  a se  putea stabili dacă termenul legal a fost  depășit sau  dacă au  existat suspendări ce  trebuie incluse în calculul duratei, Înalta Curte consideră că acest  lucru este  irelevant. Indiferent  că  un contribuabil formulează sau nu o astfel de contestație, organul fiscal este  obligat  de  norma imperativă cuprinsă  în art. 70 alin.1 să soluționeze  cererea contribuabilului  în 45 de zile de la  înregistrare și , finalmente, îi revine organului fiscal obligația  să demonstreze că a soluționat  deconturile TVA cu respectarea  reglementărilor  în vigoare, inclusiv în privința termenelor  pe care aceste  reglementări le  fixează în sarcina  autorităților  competente.

Cât privește înșiruirea de reglementări legale din cuprinsul memoriului de recurs  fie  cu privire la  metodologia de  soluționare a  deconturilor, sau la durata inspecției  fiscale, fie  la  modul de calcul al  dobânzii cuvenite pentru  sumele restituite  sau rambursate  cu  depășirea termenului legal, nu susțin poziția  recurentei, în sensul că, în concret, în cauza de față ANAF a soluționat cele două deconturi cu respectarea  termenului de  45 de zile  prevăzut de  art. 70 alin.1 din OG nr. 92/2003.

În fine, critica  privitoare la cheltuielile  de judecată, de asemenea, nu este  fondată. În privința acestor  cheltuieli, instanța de fond  a făcut  o amplă analiză (fila 12 a sentinței recurate), în final , obligând pârâta la plata  sumei de  15.000 lei, prin reducerea onorariului de avocat  în condițiile prescrise de  art. 274 alin.3 din Codul de procedură civilă din 1865, aplicabil în speță, cererea de chemare în judecată fiind adresată  instanței în cursul anului  2012. În această chestiune, recurenta se află în eroare invocând art. 451-453 din  Noul Cod de procedură civilă.

Față de cele ce preced, Înalta  Curte, în temeiul dispozițiile  art. 312 Cod procedură civilă, va respinge  ca nefondat  recursul formulat de  pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. Văzând că au fost solicitate cheltuieli de judecată, va fi obligată pârâta la plata către intimata S.C. A S.R.L., a sumei de 10.303 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr.2791 din 29 octombrie 2015 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata, către intimata S.C. A S.R.L., a sumei de 10.303 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2016.