ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3268/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 iunie 2009, reclamanții I.A. și I.J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, B.G. și G.B., obligarea acestora să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2, trecut abuziv în proprietatea statului, prin naționalizare, și, de asemenea, obligarea pârâților la despăgubiri constând în contravaloarea prejudiciului produs reclamanților și autorilor lor ca urmare a împiedicării exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 120 din 23 ianuarie 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că imobilul în litigiu se află în patrimoniul pârâților, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, arătând că instanța națională trebuia să se raporteze, în primul rând, la sistemul său de drept, deoarece conflictul de drepturi între părțile din cauză nu poate fi rezolvat prin recursul la jurisprudența C.E.D.O. Reclamanții au susținut, de asemenea, că este discutabil dacă pârâții au sau nu un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană, în condițiile în care dreptul național nu recunoaște efecte translative de proprietate vânzării lucrului altuia.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită pentru că nu a aplicat regulile proprii acțiunii în revendicare, caz în care, ar fi constatat, comparând titlurile de proprietate ale părților din proces, că titlul de proprietate al reclamanților este mai caracterizat întrucât provine de la un autor necontestat. De aceea, în speță se impune admiterea acțiunii în revendicare potrivit regulilor dreptului intern. Prin decizia civilă nr. 386/A din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au justificat nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece imobilul lor a trecut în proprietatea statului, prin naționalizare, și nici o instanță sau un alt organ administrativ nu a dispus restituirea lui către reclamanți.

În aceste condiții de fapt, nu este posibilă o comparare a titlurilor de proprietate ale părților din proces, deoarece reclamanții nu au justificat existența, în patrimoniul lor, a imobilului în litigiu, pentru a beneficia de admiterea acțiunii în revendicare, care este o acțiune în declarare a unor drepturi preexistente acțiunii și nu o acțiune constitutivă de drepturi. Contrar susținerilor reclamanților, decizia-pilot pronunțată de C.E.D.O. în cauza Măria Atanasiu cuprinde o motivare cuprinzătoare și parțial diferită în raport de jurisprudența anterioară a Curții în materia imobilelor naționalizate, iar aplicarea ei în practica judiciară este constantă și a condus la unificarea practicii judiciare, caz în care nu există nici un temei legal pentru a reveni la interpretarea adoptată în practica judiciară anterior pronunțării acestei decizii.

În condițiile menționate, celelalte critici formulate de reclamanți sunt în afara contextului de ansamblu creat prin adoptarea unor noi noțiuni juridice, impuse de evoluția necesară în acest domeniu, atât cu privire la noțiunea de „titlu” cât și cu privire la noțiunea de „bun”. Sub acest aspect, compararea titlurilor de proprietate ale părților înseamnă, de fapt, verificarea existenței sau inexistenței în patrimoniul lor a unui drept, a unui interes legitim, a unei creanțe, a unui „bun” în sensul autonom impus de interpretarea dată de C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenție și nu compararea formală a unor înscrisuri, astfel cum propun reclamanții, deoarece înscrisurile sunt doveditoare într-un sistem de drept care le susține, prin legislație specifică.

Or, reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului naționalizat, aspect reținut deja de instanțe prin pronunțarea irevocabilă asupra legalității naționalizării imobilului, astfel că, în mod legal a fost respinsă acțiunea în revendicare și cererile subsidiare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art, 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții I.J. și I.A., formulând următoarele critici: I. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, ce se exclud reciproc, întrucât, pe de o parte instanța de apel arată că își însușește în totalitate considerentele primei instanțe, iar pe de altă parte menționează că „nu este posibilă o comparare a titlurilor de proprietate ale părților din proces”.

În atare situație, este necesară lămurirea acestui argument, pentru că instanța de fond, care, în principiu, a înțeles necesitatea și importanța comparării titlurilor de proprietate ale părților din prezentul litigiu, nu a realizat în concret acest lucru, pe care instanța de apel îl consideră imposibil de realizat, deși arată că își însușește în tot motivarea primei instanțe. O altă contradicție o constituie faptul că deși instanța de fond recunoaște efectele juridice ale sentinței civile nr. 7474 din 30 septembrie 2002, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care cu putere de lucru judecat s-a reținut că reclamanții au făcut dovada calității procesuale active în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, A.I., instanța de apel, în opoziție cu motivarea hotărârii despre care arată că în totalitate o susține, concluzionează că reclamanții nu justifică existența, în patrimoniul lor, a imobilului în litigiu, pentru a beneficia de admiterea acțiunii în revendicare.

II. În mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanții nu au justificat un drept de proprietate asupra imobilului trecut în proprietatea statului prin naționalizare și nici un alt organ administrativ nu ar fi dispus restituirea către aceștia, întrucât acțiunea în revendicare presupune restituirea posesiei, iar dacă un alt organ administrativ ar fi dispus restituirea acțiunea ar fi fost lipsită de interes. Contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanții au în patrimoniu dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, aspect ce a fost stabilit cu putere de lucru judecat, însă nu au posesia acestui bun.

În speță există două titluri de proprietate asupra aceluiași bun, respectiv,actul de vânzare-cumpărare din 3 septembrie 1917 transcris sub nr. X1/1917 al reclamanților și actul de vânzare-cumpărare încheiat de către un neproprietar și pârâți în anul 1997. Verificarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților presupune cercetarea înscrisurilor ce dovedesc acest drept, iar reținerea instanței de apel că dovada dreptului de proprietate nu înseamnă compararea formală a unor înscrisuri, este de natură să încalce dispozițiile art. 1191 C. civ., ce reglementează dovada actelor juridice. Reclamanții au pierdut imobilul revendicat prin preluare abuzivă de către stat, dar dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, ceea ce determină caracterul preferabil al acestuia raportat la situația pârâților.

Ca atare, soluționarea acestei cauze nu poate fi realizată decât prin compararea titlurilor de proprietate ale părților în litigiu și stabilirea celui preferabil, lucru care niciuna dintre instanțe nu l-a realizat până în prezent. Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: I. Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să conțină „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Motivarea hotărârii judecătorești trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, întrucât, pe de o parte, este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părțile litigante, o garanție împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției inerent oricărui act jurisdicțional, iar hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a pretențiilor deduse judecății, dispozițiilor legale incidente și probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, urmare a unui raționament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia. Înalta Curte constată că în speță, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, critica recurenților-reclamanți sub acest aspect neputând fi primită.

Astfel, recurenții-reclamanți susțin că, deși a achiesat în totalitate la considerentele primei instanțe, care a procedat la compararea titlurilor exhibate de părți și a recunoscut existența dreptului de proprietate al acestora, instanța de apel a concluzionat în sens contrar, respectiv, a reținut că nu este posibilă o comparare de titluri și că reclamanții nu justifică existența, în patrimoniul lor, a imobilului în litigiu, pentru a beneficia de acțiunea în revendicare.

În primul rând, este de observat că, deși prin decizia recurată se statuează că „prezenta instanță susține, în totalitate motivarea instanței de fond sub toate aspectele și, în principal, cu privire la interpretarea dispozițiilor legale aplicabile (...)”, instanța de apel procedează la propria motivare asupra situației deduse judecății, și, implicit, asupra criticilor formulate prin intermediul motivelor de apel, reținând, pentru considerente ce nu se vor mai relua în prezenta argumentație, că reclamanții nu justifică existența unui „bun” în sensul dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană și a interpretărilor recente date acestei noțiuni prin Cauza Atanasiu, astfel încât achiesarea la soluția adoptată de instanța anterioară nu înlocuiește, ci susține, motivarea instanței de apel.

În al doilea rând, contradictorialitatea susținută de reclamanți cu privire la posibilitatea comparării titlurilor și la existența dreptului de proprietate, nu se regăsește în configurația hotărârii recurate, întrucât atât prima instanță, cât și instanța de apel, au statuat, cu privire la aceste aspecte, în mod identic, diferența constând în modalitatea de redactare și de prezentare a considerentelor proprii.

Astfel, instanța de fond a reținut că, ținând cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și jurisprudența C.E.D.O., reclamanților nu le-a fost recunoscut un drept de a li se restitui imobilul de către instanțele judecătorești sau de autoritățile administrative, motiv pentru care nu se pot prevala de existența unui „bun” actual potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, în timp ce, pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților a fost stabilită prin respingerea, ca neîntemeiată, a capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 decembrie 1996, motiv pentru care aceștia au un „bun” actual în sensul dispozițiilor art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

La rândul său, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au justificat nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece acesta nu le-a fost restituit prin nicio dispoziție a vreunui organ administrativ ori prin vreo hotărâre judecătorească, situație față de care „nu este posibilă o comparare a titlurilor de proprietate ale părților din proces”, întrucât aceasta presupune verificarea existenței sau inexistenței în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție și nu „compararea formală de înscrisuri”.

Rezultă că cele două hotărâri anterioare pronunțate în cauză, în temeiul unor considerente mai mult sau mai puțin asemănătoare, ajung, practic, la aceeași concluzie, bazată pe aceleași argumente juridice, astfel încât achiesarea, de către instanța de apel, la motivarea primei instanțe, urmată de o justificare proprie a unei soluții juridic identice, nu are nici un element de contradictorialitate față de restul considerentelor acestei instanțe, sens în care critica formulată sub acest aspect nu poate fi primită. II. Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2, trecut abuziv în proprietatea statului, prin naționalizare, și, de asemenea, obligarea acelorași pârâți la despăgubiri constând în contravaloarea prejudiciului produs ca urmare a împiedicării exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Din probele administrate în cauză, respectiv, hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate într-un proces anterior, a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamanților, numitul A.I.; că reclamanții au făcut dovada calității procesuale active, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar; că imobilul în discuție a făcut obiectul Decretului de naționalizare nr. 92/1950; că pârâții G.B. și T.G. au dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 și că demersurile judiciare ale foștilor proprietari, de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost respinse, reținându-se buna-credință a chiriașilor cumpărători.

Fiind vorba de un imobil preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute în acest act normativ. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. C.E.D.O.

a stabilit că exigențele art. l din Protocolul adițional nr. l și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României). Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii statuează că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași (situație incidență în speța de față).

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În cadrul acțiunii în revendicare deduse judecății, toate părțile au exhibat câte un titlu: reclamanții au invocat titlul de proprietate al autorului lor, în raport de care nu dețin însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă”, iar pârâții contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate nu a fost desființată în instanță. În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâților s-a consolidat, îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentului achiziționat în baza acestei legi și cu bună-credință, determinând ca titlul de care se prevalează aceștia să fie mai caracterizat.

C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă. Aceasta întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudentei recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României). Noțiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum deja s-a arătat, reclamanții nu au nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, iar hotărârea pilot mai sus menționată este pe deplin aplicabilă. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.J. și I.A. împotriva deciziei nr. 386 A din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2013.