ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3268/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3268/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 10 iunie 2009, reclamanții I.A. și I.J.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, B.G. și G.B., obligarea acestora să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2, trecut abuziv în

proprietatea statului, prin naționalizare, și, de asemenea, obligarea pârâților

la despăgubiri constând în contravaloarea prejudiciului produs reclamanților și

autorilor lor ca urmare a împiedicării exercitării atributelor dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 120 din 23

ianuarie 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins acțiunea, ca neîntemeiată,

reținând, în esență, că imobilul în litigiu se află în patrimoniul pârâților,

iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu acordă posibilitatea restituirii în

natură a imobilului vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții,

arătând că

instanța națională trebuia să se raporteze, în primul rând, la sistemul său de

drept, deoarece conflictul de drepturi între părțile din cauză nu poate fi

rezolvat prin recursul la jurisprudența C.E.D.O. Reclamanții au susținut, de

asemenea, că este discutabil dacă pârâții au sau nu un „bun” în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană, în condițiile în care

dreptul național nu recunoaște efecte translative de proprietate vânzării

lucrului altuia. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită pentru că nu a

aplicat regulile proprii acțiunii în revendicare, caz în care, ar fi constatat,

comparând titlurile de proprietate ale părților din proces, că titlul de

proprietate al reclamanților este mai caracterizat întrucât provine de la un

autor necontestat. De aceea, în speță se impune admiterea acțiunii în

revendicare potrivit regulilor dreptului intern.

Prin decizia civilă nr. 386/A din 9

noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut că reclamanții nu au justificat nici un drept de proprietate

asupra imobilului în litigiu, deoarece imobilul lor a trecut în proprietatea

statului, prin naționalizare, și nici o instanță sau un alt organ administrativ

nu a dispus restituirea lui către reclamanți.

În aceste condiții de fapt, nu este

posibilă o comparare a titlurilor de proprietate ale părților din proces,

deoarece reclamanții nu au justificat existența, în patrimoniul lor, a

imobilului în litigiu, pentru a beneficia de admiterea acțiunii în revendicare,

care este o acțiune în declarare a unor drepturi preexistente acțiunii și nu o

acțiune constitutivă de drepturi.

Contrar susținerilor reclamanților,

decizia-pilot pronunțată de C.E.D.O. în cauza Măria Atanasiu cuprinde o

motivare cuprinzătoare și parțial diferită în raport de jurisprudența

anterioară a Curții în materia imobilelor naționalizate, iar aplicarea ei în

practica judiciară este constantă și a condus la unificarea practicii

judiciare, caz în care nu există nici un temei legal pentru a reveni la interpretarea

adoptată în practica judiciară anterior pronunțării acestei decizii.

În condițiile menționate, celelalte

critici formulate de reclamanți sunt în afara contextului de ansamblu creat

prin adoptarea unor noi noțiuni juridice, impuse de evoluția necesară în acest

domeniu, atât cu privire la noțiunea de „titlu” cât și cu privire la noțiunea

de „bun”.

Sub acest aspect, compararea

titlurilor de proprietate ale părților înseamnă, de fapt, verificarea

existenței sau inexistenței în patrimoniul lor a unui drept, a unui interes

legitim, a unei creanțe, a unui „bun” în sensul autonom impus de interpretarea

dată de C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenție și

nu compararea formală a unor înscrisuri, astfel cum propun reclamanții,

deoarece înscrisurile sunt doveditoare într-un sistem de drept care le susține,

prin legislație specifică. Or, reclamanții au pierdut dreptul de proprietate

asupra imobilului naționalizat, aspect reținut deja de instanțe prin

pronunțarea irevocabilă asupra legalității naționalizării imobilului, astfel

că, în mod legal a fost respinsă acțiunea în revendicare și cererile

subsidiare.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art, 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

reclamanții I.J. și I.A.,

formulând

următoarele critici:

I. Hotărârea instanței de apel

cuprinde motive contradictorii, ce se exclud reciproc, întrucât, pe de o parte

instanța de apel arată că își însușește în totalitate considerentele primei

instanțe, iar pe de altă parte menționează că „nu este posibilă o comparare a

titlurilor de proprietate ale părților din proces”.

În atare situație, este necesară

lămurirea acestui argument, pentru că instanța de fond, care, în principiu, a

înțeles necesitatea și importanța comparării titlurilor de proprietate ale

părților din prezentul litigiu, nu a realizat în concret acest lucru, pe care

instanța de apel îl consideră imposibil de realizat, deși arată că își

însușește în tot motivarea primei instanțe.

O altă contradicție o constituie

faptul că deși instanța de fond recunoaște efectele juridice ale sentinței

civile nr. 7474 din 30 septembrie 2002, rămasă definitivă și irevocabilă, prin

care cu putere de lucru judecat s-a reținut că reclamanții au făcut dovada

calității procesuale active în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, A.I.,

instanța de apel, în opoziție cu motivarea hotărârii despre care arată că în

totalitate o susține, concluzionează că reclamanții nu justifică existența, în

patrimoniul lor, a imobilului în litigiu, pentru a beneficia de admiterea

acțiunii în revendicare.

II. În mod greșit instanța de apel a

reținut că reclamanții nu au justificat un drept de proprietate asupra

imobilului trecut în proprietatea statului prin naționalizare și nici un alt

organ administrativ nu ar fi dispus restituirea către aceștia, întrucât

acțiunea în revendicare presupune restituirea posesiei, iar dacă un alt organ

administrativ ar fi dispus restituirea acțiunea ar fi fost lipsită de interes.

Contrar celor reținute de instanța de

apel, reclamanții au în patrimoniu dreptul de proprietate asupra bunului în

litigiu, aspect ce a fost stabilit cu putere de lucru judecat, însă nu au

posesia acestui bun.

În speță există două titluri de

proprietate asupra aceluiași bun, respectiv,actul de vânzare-cumpărare din 3

septembrie 1917 transcris sub nr. X1/1917 al reclamanților și actul de

vânzare-cumpărare încheiat de către un neproprietar și pârâți în anul 1997.

Verificarea existenței dreptului de proprietate

în patrimoniul reclamanților presupune cercetarea înscrisurilor ce dovedesc acest

drept, iar reținerea instanței de apel că dovada dreptului de proprietate nu înseamnă

compararea formală a unor înscrisuri, este de natură să încalce dispozițiile

art. 1191 C. civ., ce reglementează dovada actelor juridice.

Reclamanții au pierdut imobilul revendicat

prin preluare abuzivă de către stat, dar dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată

din patrimoniul lor, ceea ce determină caracterul preferabil al acestuia raportat

la situația pârâților.

Ca atare, soluționarea acestei cauze nu

poate fi realizată decât prin compararea titlurilor de proprietate ale părților

în litigiu și stabilirea celui preferabil, lucru care niciuna dintre instanțe nu

l-a realizat până în prezent.

Recursul este nefondat, pentru argumentele

ce succed:

I. Potrivit dispozițiilor art. 261

alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să conțină „motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților”.

Motivarea hotărârii judecătorești trebuie

realizată într-o manieră clară și coerentă, întrucât, pe de o parte, este indispensabil

necesară pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară, iar pe de

altă parte, constituie, pentru părțile litigante, o garanție împotriva arbitrariului,

furnizându-le dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea hotărârii reprezintă un element

de transparență a justiției inerent oricărui act jurisdicțional, iar hotărârea judecătorească

este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a pretențiilor deduse judecății,

dispozițiilor legale incidente și probelor administrate în cauză în scopul aflării

adevărului, urmare a unui raționament logico-juridic care se reflectă în motivarea

acesteia.

Înalta Curte constată că în speță, hotărârea

recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat

formarea convingerii sale, critica recurenților-reclamanți sub acest aspect neputând

fi primită.

Astfel, recurenții-reclamanți susțin că,

deși a achiesat în totalitate la considerentele primei instanțe, care a procedat

la compararea titlurilor exhibate de părți și a recunoscut existența dreptului de

proprietate al acestora, instanța de apel a concluzionat în sens contrar, respectiv,

a reținut că nu este posibilă o comparare de titluri și că reclamanții nu justifică

existența, în patrimoniul lor, a imobilului în litigiu, pentru a beneficia de acțiunea

în revendicare.

În primul rând, este de observat că, deși

prin decizia recurată se statuează că „prezenta instanță susține, în totalitate

motivarea instanței de fond sub toate aspectele și, în principal, cu privire la

interpretarea dispozițiilor legale aplicabile (...)”, instanța de apel procedează

la propria motivare asupra situației deduse judecății, și, implicit, asupra criticilor

formulate prin intermediul motivelor de apel, reținând, pentru considerente ce nu

se vor mai relua în prezenta argumentație, că reclamanții nu justifică existența

unui „bun” în sensul dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană și a interpretărilor recente date acestei noțiuni prin Cauza Atanasiu,

astfel încât achiesarea la soluția adoptată de instanța anterioară nu înlocuiește,

ci susține, motivarea instanței de apel.

În al doilea rând, contradictorialitatea

susținută de reclamanți cu privire la posibilitatea comparării titlurilor și la

existența dreptului de proprietate, nu se regăsește în configurația hotărârii recurate,

întrucât atât prima instanță, cât și instanța de apel, au statuat, cu privire la

aceste aspecte, în mod identic, diferența constând în modalitatea de redactare și

de prezentare a considerentelor proprii.

Astfel, instanța de fond a reținut că,

ținând cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul

Legii nr. 33/2008, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și jurisprudența C.E.D.O., reclamanților

nu le-a fost recunoscut un drept de a li se restitui imobilul de către instanțele

judecătorești sau de autoritățile administrative, motiv pentru care nu se pot prevala

de existența unui „bun” actual potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană, în timp ce, pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților

a fost stabilită prin respingerea, ca neîntemeiată, a capătului de cerere privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17

decembrie 1996, motiv pentru care aceștia au un „bun” actual în sensul dispozițiilor

art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

La rândul său, instanța de apel a reținut

că reclamanții nu au justificat nici un drept de proprietate asupra imobilului în

litigiu, deoarece acesta nu le-a fost restituit prin nicio dispoziție a vreunui

organ administrativ ori prin vreo hotărâre judecătorească, situație față de care

„nu este posibilă o comparare a titlurilor de proprietate ale părților din proces”,

întrucât aceasta presupune verificarea existenței sau inexistenței în patrimoniul

lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție și

nu „compararea formală de înscrisuri”.

Rezultă că cele două hotărâri anterioare

pronunțate în cauză, în temeiul unor considerente mai mult sau mai puțin asemănătoare,

ajung, practic, la aceeași concluzie, bazată pe aceleași argumente juridice, astfel

încât achiesarea, de către instanța de apel, la motivarea primei instanțe, urmată

de o justificare proprie a unei soluții juridic identice, nu are nici un element

de contradictorialitate față de restul considerentelor acestei instanțe, sens în

care critica formulată sub acest aspect nu poate fi primită.

II. Prin cererea introductivă de instanță,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, sector 2, trecut abuziv în proprietatea statului,

prin naționalizare, și, de asemenea, obligarea acelorași pârâți la despăgubiri constând

în contravaloarea prejudiciului produs ca urmare a împiedicării exercitării atributelor

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Din probele administrate în cauză, respectiv,

hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate într-un proces anterior, a rezultat

că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamanților, numitul A.I.;

că reclamanții au făcut dovada calității procesuale active, în calitate de moștenitori

ai fostului proprietar; că imobilul în discuție a făcut obiectul Decretului de naționalizare

nr. 92/1950; că pârâții G.B. și T.G. au dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995

și că demersurile judiciare ale foștilor proprietari, de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

au fost respinse, reținându-se buna-credință a chiriașilor cumpărători.

Fiind vorba de un imobil preluat de stat

prin Decretul nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001,

astfel încât acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de

normele de drept material conținute în acest act normativ.

A considera altfel și a aprecia că există

posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea

principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care

instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de

efectele create prin aplicarea legii speciale.

C.E.D.O. a stabilit că exigențele art.

l din Protocolul adițional nr. l și principiul securității raporturilor juridice

trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului

de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să

fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea

în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre

exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost

anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în jurisprudența instanței

de contencios european, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist

nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au

dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a

se vedea cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în interesul legii statuează că, în ipoteza concursului între

legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii

în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă

nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate

toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a

făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea

acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la

data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001

face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul

comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea

principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale

și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea

normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare

a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat

sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme

de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura

acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat

cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași

(situație incidență în speța de față).

Soluția se impune justificat și de faptul

că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament

juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care

se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare,

urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în

cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica

drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa

în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea

bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În cadrul acțiunii în revendicare deduse

judecății, toate părțile au exhibat câte un titlu: reclamanții au invocat titlul

de proprietate al autorului lor, în raport de care nu dețin însă o hotărâre judecătorească

de recunoaștere a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă”, iar pârâții

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui

valabilitate nu a fost desființată în instanță.

În lipsa unei hotărâri care să constate

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

titlul pârâților s-a consolidat, îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei

asupra apartamentului achiziționat în baza acestei legi și cu bună-credință, determinând

ca titlul de care se prevalează aceștia să fie mai caracterizat.

C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare

de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță

legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă.

Aceasta întrucât, pentru a fi titularul

unui bun actual în sensul jurisprudentei recente a instanței de contencios european,

este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut

părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod

expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Noțiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O.

nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice,

ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum deja s-a arătat, reclamanții

nu au nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să le

recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce

în prezenta cauză, iar hotărârea pilot mai sus menționată este pe deplin aplicabilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții I.J. și I.A. împotriva deciziei nr. 386 A din 9 noiembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 iunie 2013.