ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1219/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1219/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1219/2016

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr. x/306/2014,

ca urmare a dispunerii judecății separate a cererii de chemare în garanție

formulate în Dosarul nr. x/306/2010 de pârâta SC A. SA împotriva numitului B., reclamantă

fiind în acel dosar societatea comercială C. SRL, s-a solicitat obligarea persoanei

fizice, ca în cazul în care SC A. SA va cădea în pretenții față

de SC C. SRL, la plata pretențiilor formulate de această din urmă

societate.

În motivare, SC A. SA a arătat că

în litigiul principal s-a solicitat obligarea sa la achitarea sumei de 10% din prețul

contractului de execuție nr. 193 din 07 noiembrie 2006, cu penalitățile

aferente, contract încheiat cu SC C. SRL. A mai arătat că prin hotărâre

judecătorească s-a dispus respingerea pretențiilor sale privind refacerea

întregii construcții edificate de SC C. SRL în baza contractului referit, datorită

împrejurării că a fost semnat procesul-verbal de recepție finală

a lucrării. Acest document a fost semnat de pârâtul persoană fizică,

care deținea la acel moment calitatea de director de sucursală. Cererea

s-a întemeiat pe dispozițiile art. 287 C. muncii, arătându-se totodată

calitatea de fost salariat a pârâtului.

Cererea a fost calificată ca având

natura juridică a unui conflict de muncă, astfel că Judecătoria

Sibiu a dispus declinarea judecății la Tribunalul Bihor, secția I

civilă.

Prin sentința nr. 599/LM din 18 noiembrie

2015 pronunțată în Dosar nr.

x/306/2014,

Tribunalul Bihor, secția

I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, reținând că,

sediul reclamantei, ca

angajator, este în București, și, în baza art. 269 alin. (2) C. muncii,

a dispus declinarea judecății cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București dosarul

a fost înregistrat la data de 30 decembrie 2015 sub nr. x/3/2015.

Până la primul termen de judecată,

pârâtul persoană fizică a invocat excepția necompetenței teritoriale

a Tribunalului București, motivat de faptul că într-un litigiu de muncă,

instanța competentă teritorial este cea de la domiciliul pârâtului salariat.

La primul termen de judecată reclamanta

SC A. SA a precizat cererea de chemare în judecată învederând, în esență,

că solicită atragerea răspunderii civile a d-lui B. pentru repararea

prejudiciului de 220.853,70 RON în calitatea acestuia de director al Sucursalei

Valea lui Mihai, în temeiul contractului de management nr. 18 din 01 iulie 2007,

acesta neavând calitatea de salariat la momentul săvârșirii faptei imputate.

Prin încheierea din 1 martie 2016 pronunțată

în Dosar nr. x/3/2016 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte

de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția I civilă, a constatat

ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, reținând că

prezenta pricină

are

litigiul dedus judecății are ca obiect repararea unui prejudiciu patrimonial

pretins a fi născut dintr-un raport civil existent între părți, respectiv

din executarea unui contract de management.

Această secție a tribunalului

are o competență funcțională specializată în materia litigiilor

de muncă, litigii ce presupun un raport de muncă desfășurat

în baza unui contract individual/colectiv de muncă sau un raport de serviciu.

Cum pretențiile reclamantei nu se întemeiază pe un asemenea raport, competența

soluționării pricinii revine secției civile.

Sub aspect teritorial, Tribunalul București

a reținut că, prin contractul de management, părțile au făcut

o alegere de competență în sensul art. 126 C. proc. civ., stabilind că

litigiile izvorâte din executarea contractului sunt de competența instanței

judecătorești de la sediul societății (art. 12).

În cazul unei competențe reglementate

de o dispoziție legală de ordine privată (cum este cazul în speță),

această alegere deschide o nouă competență teritorială

alternativă.

Reclamanta fiind cea care are alegerea

între mai multe instanțe deopotrivă competente (art. 116 C. proc.

civ.), a înțeles să își adreseze cererea inițial instanței

judecătorești din Bihor, unde pârâtul își are domiciliul. În fața

acestei instanțe pârâtul nu a făcut uz de clauza contractuală de

alegere de competență.

Prin urmare, reținând că reclamanta

și-a epuizat dreptul de alegere a instanței competente teritorial prin

învestirea instanței din Bihor, în temeiul art. 95 C. proc. civ., art. 94

alin. (1) lit. k) C. proc. civ., art. 126 C. proc. civ. și art. 116 C.

proc. civ. Tribunalul București a stabilit competența de soluționare

a pricinii în favoarea Tribunalului Bihor, secția civilă.

Înalta Curte, competentă să soluționeze

conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.,

stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Bihor, pentru argumentele ce succed:

În esență, problema care se pune

în discuție este cea a naturii juridice a raporturilor deduse judecății.

Astfel, în timp ce Tribunalul București

consideră că între reclamantă și pârât, în temeiul contractului

de management încheiat între părți, există raporturi de drept civil,

ce ar atrage competența Tribunalului Bihor, în raport de valoarea prejudiciului

de recuperat, Tribunalul Bihor consideră că între reclamantă și

pârâtă sunt raporturi de dreptul muncii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului

trebuie analizată prin raportare la persoana făptuitorului prejudiciului,

fost salariat al reclamantei, ceea ce ar atrage competența Tribunalului București,

secția specializată în conflicte de muncă, în raport de sediul reclamantei.

Cu privire la această problemă,

se observă că prin cererea formulată de reclamantă, pârâtul

este chemat în judecată, în calitate de fost director de sucursală, în

temeiul unui contract de management, pentru recuperarea unui prejudiciu în sumă

de 220.853,73 RON, creat prin semnarea fără obiecțiuni a unui proces-verbal

de recepție finală și încălcarea normelor legale referitoare

la recepția finală a unei construcții.

Se constată, față de obiectul

cererii de chemare în judecată, că între părțile în litigiu

nu există raporturi de dreptul muncii, deoarece pârâtul nu era salariat al

reclamantei la momentul săvârșirii presupusei fapte cauzatoare de prejudicii

și deci nu poate fi chemat să răspundă pe acest temei contractual

pentru eventualele pagube materiale produse angajatorului prin faptele sale, întrucât

este necesar ca prejudiciul să fie cauzat de salariat prin săvârșirea

unei fapte ilicite și personale din vina și în legătură cu munca

sa.

Astfel, din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului în raport de calificarea juridică a contractului,

se constată că raporturile juridice dintre părți sunt raporturi

civile derivate din contractul de management (de mandat) reglementat de dispozițiile

Legii societăților comerciale și C. civ., reținându-se că

pârâtul B. a deținut funcția de director al societății reclamante

în concordanță cu dispozițiile art. 143 alin. (1) și (4) Legea

nr. 31/1990, aspect reflectat și în art. 3 din contractul de management, potrivit

căruia societatea deleagă atribuțiile de conducere ale directorului,

în temeiul art. 143 alin. (1) și (4) din Legea societăților comerciale.

Din examinarea dispozițiilor inserate

în contractul de mandat rezultă că acesta avea atribuțiile unui director,

responsabil de toate măsurile aferente conducerii societății în limitele

date prin mandat, cu respectarea întinderii atribuțiilor ce îi reveneau, în

concordanță cu obiectul de activitate în limitele impuse competențelor

exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv al adunării generale și/sau

consiliului de administrație.

Art. 998 din vechiul C. civ., aplicabil

în cauză, consacră un principiu general, de drept natural, ce corespunde

unor cerințe de echitate socială și securitate juridică potrivit

căruia aceia care sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita

acțiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

Pentru ca acțiunea în daune-interese

să fie admisibilă, după principiul general statuat în art. 998 C.

civ., dispozițiile art. 999 cer ca fapta ilicită să îmbrace forma

delictului sau cvasidelictului civil respectiv pentru prejudiciul cauzat cu intenție

sau prin neglijența ori incompetența persoanei responsabile.

Prin urmare delictul civil și, implicit,

cvasidelictul sau, mai exact, culpa, ca izvor de obligații, este din punct

de vedere al noțiunii de drept mult mai cuprinzătoare decât ideea de contract

deoarece obligația născută din delict, ca sancțiune a faptului

ilicit se produce fie că autorul delictului era legat prin contract și

este în legătură cu executarea sa, fie în afara oricărei legături

contractuale.

Cu alte cuvinte, raportul dintre răspunderea

civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general

la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește

dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile contractuale într-o situație dată,

în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea

delictuală pentru repararea prejudiciului.

Distincția derivă, deci, nu din

noțiunea de culpă care, corespunzând caracterului ilicit al unui fapt,

este identică, unică cu sine însăși, ci din originea obligațiunii

care a fost încălcată, respectiv o obligație generală de prudență

și diligență de a nu prejudicia sau o obligație stipulată

într-un contract preexistent.

În cauză, reclamanta susține

că obligația pretins încălcată este atașată contractului

de management încheiat de părți la 01 iulie 2007 potrivit căruia

directorul avea obligația de gestionare judicioasă a patrimoniului societății.

Chestiunea de a ști dacă fapta

păgubitoare este rezultatul neîndeplinirii obligațiilor contractuale izvorâte

din contractul de management consimțit de părți impune un examen

al conținutului contractului, al obiectului acestuia, respectiv al obligațiilor

născute în temeiul său.

Art. 2 din contractul de management încheiat

între societatea reclamantă și pârât menționează că obiectul

contractului îl reprezintă administrarea, organizarea și gestionarea activității

D. SA - Sucursala Valea lui Mihai, pe baza obiectivelor și criteriilor de performanță

stabilite anual de consiliul de administrație al societății, stabilind

totodată că directorul poartă răspunderea pentru modul în care

înfăptuiește actele de administrare.

Așa fiind, drepturile și obligațiile

părților stabilite în art. 5 din contract se circumscriu obiectului contractului

și relației dintre societatea reclamantă și pârât, astfel cum

a fost delimitat explicit în art. 2 din contract.

În același sens, se observă că,

obligația înscrisă la art. 5 lit. h) din contract, pe care reclamanta

își fundamentează construcția juridică, respectiv obligația

pârâtului de a stabili măsuri pentru asigurarea integrității și

gestionarea eficientă a activelor societății, asigură, în mod

direct, realizarea obiectului contractului, respectiv administrarea societății

la care s-a obligat pârâtul, în calitate de director, față de societate.

Având în vedere că mandatul directorului

este stabilit atât de lege [prevederile art. 143 alin. (1) și (4) raportat

la art. 72 din Legea nr. 31/1990], cât și prin voința acționarilor

materializată în contractul de management, putem vorbi de o dublă natură

a acestuia: legală - în limitele impuse de lege; contractuală - în limitele

impuse de contract.

Dubla natură juridica a răspunderii

civile a directorilor (asimilabilă administratorilor), se manifestă atât

față de societate, cât și față de terți. Această

răspundere este o răspundere contractuală, mai ales față

de societate când rezultă încălcarea mandatului acordat prin contractul

de management, și delictuală, când se referă la încălcarea altor

dispoziții imperative ale legii (mai ales față de terți).

Or, în cauză fapta ilicită imputată

pârâtului vizează recepționarea unei lucrări necorespunzătoare,

cu încălcarea normelor legale care prevedeau prezența reprezentanților

autorității și ai proiectantului la fazele preliminare și la

cea finală a recepției unei construcții, consecința fiind imposibilitatea

obligării terțului executant la efectuarea lucrărilor de remediere

a defecțiunilor și la plata către acesta a unei facturi în cuantum

de 220.853,73 RON de către societatea reclamantă.

Prin urmare, în această ipoteză,

obligația directorului de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul

produs din culpa sa nu rezultă din contractul de management încheiat, fiind

atașată sferei răspunderii delictuale respectiv obligației generale

de a repara prejudiciul produs din culpa sa.

În sprijinul acestei concluzii sunt și

dispozițiile cuprinse în Legea nr. 31/1990 (art. 143

1

) care stabilește

că directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii

societății, în limitele obiectului de activitate al societății

și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul

constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor.

Altfel spus, în măsura în care fapta

ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului

de management, cum este cazul în speță, răspunderea directorului

este antrenată în temeiul principiului general înscris în art. 998 C. civ.,

o obligație care incumbă fiecăruia de a nu păgubi (neminem laedere).

Or, această răspundere obiectivă

aparține domeniului răspunderii delictuale, iar transpunerea acestei răspunderi

în contractul de management nu o transformă într-o obligație contractuală,

ci apare ca o condiție necesară aplicării unui statut legal.

Prin urmare, în speță, nu sunt

incidente prevederile art. 12 din contractul de management.

Potrivit dispozițiilor din noul C.

proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct

de vedere teritorial, mai multe instanțe, alegerea între acestea revenind reclamantului.

Conform art. 107 C. proc. civ.,

cererea de chemare în judecată

se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază

sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C.

proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă

dispunând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112

din noul C. proc. civ., mai sunt competente: (...) instanța în a cărei

circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul,

pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă”.

Potrivit art. 116 din noul C. proc.

civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Ca atare, în cauză, criteriile legale

de stabilire a competenței presupuse de aplicarea dispozițiilor 94

lit. k) C. proc. civ. (sunt solicitate despăgubiri mai mari de 200.000 RON,

respectiv 220.853,73 RON) raportate la art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C.

proc. civ. vizează fie domiciliul pârâtilor, în speță, Tribunalul

Bihor și Tribunalul Sibiu (art. 107), fie instanța de la locul săvârșirii

faptei ilicite sau cea de la locul producerii prejudiciului, respectiv Tribunalul

Maramureș, presupusa faptă ilicită și producerea prejudiciului

înfăptuindu-se în legătură cu construcția unui depozit din Baia

Mare, din raza de competență a acestei instanțe (dintre cele reglementate

de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.).

În acest caz, competența de soluționare

a cauzei urmează a fi stabilită, în favoarea uneia dintre instanțele

aflate în conflict, Tribunalul Bihor, respectiv Tribunalul București, strict

în considerarea naturii litigiului, aceea de litigiu civil, de competența secției

specializate din cadrul tribunalului.

Prin urmare, competența de soluționare

a cauzei revine Tribunalului Bihor, în timp ce în favoarea Tribunalului București

nu operează niciunul dintre criteriile legale incidente.

Față de considerentele expuse,

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Bihor, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 mai 2016.