ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 499/2015

Decizia nr. 499/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, la 11 martie 2014, ca primă instanță.

C., Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie prin primar și primarul Orașului Eforie, obligarea acestora la plata sumei de 100.000.000 lei, reprezentând contravaloarea construcției edificate pe terenul situat în Eforie; plata contravalorii taxei de concesiune

și a impozitului anual pentru teren si clădire începând cu februarie 1999, achitat către autoritățile fiscale din cadrul Primăriei Eforie; instituirea unui drept de retenție asupra construcției edificate până la plata contravalorii acesteia de către pârâți.

În motivare, reclamantul a arătat că a avut în folosință suprafața de 85 mp și construcția existentă pe teren, situată în localitatea Eforie Sud, din anul 1994, în baza contractului de Administrare Gestiune încheiat cu D. „Înainte” la 29 iunie 1994, unde își desfășura activitatea de cizmărie. Ulterior, prin Contractul de Concesiune din 03 februarie 1999, Consiliul Local Eforie i-a concesionat suprafața de 85 mp. situată la adresa susmenționată, teren pe care a edificat o construcție în baza tuturor aprobărilor si autorizațiilor prevăzute de lege, imobilul fiind înregistrat la Administrația Financiară.

Potrivit reclamantului, a fost acționat în judecată de către pârâtul C.

în vederea revendicării suprafeței de 85 mp ce a făcut obiectul concesiunii, ocazie cu care i s-a adus la cunoștință Dispoziția din 21 decembrie 2007 emisă de primarul Orașului Eforie Sud, prin care se restituia pârâtului suprafața de 85 mp teren.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, apreciind că, prin dobândirea proprietății terenului de către pârât, acesta își va mări patrimoniul cu valoarea imobilului edificat în mod legal și cu mijloace materiale proprii, astfel că este îndreptățită la recuperarea pierderii suferite. Totodată, invocă și dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. și art. 1444 C. civ.

În cauză, pârâtul persoană fizică, C.

a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii principale și obligarea reclamantului să înlăture de pe teren zidăria ridicată ilegal sau, în caz contrar, să fie autorizat să o ridice.

În esență, pârâtul a arătat că reclamantul nu poate fi considerat constructor de bună-credință deoarece avea cunoștință de faptul că terenul era revendicat, iar A.F., B. era deja radiată la data eliberării autorizației de construcție, zidăria fiind edificată ilegal.

Pârâții persoane juridice, prin întâmpinarea depusă la 28 noiembrie 2011 s-au apărat invocând în ce privește primul capăt de cerere excepția lipsei calității procesual pasive, excepția inadmisibilității cererii și excepția prescripției dreptului material la acțiune; în ce privește capătul doi de cerere, excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe capătul trei de cerere excepția lipsei calității procesual pasive.

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, la rândul său s-a considerat necompetent material să soluționeze cauza și prin sentința civilă nr. 2272 din 12 iunie 2012 și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Constanța; conflictul negativ de competență ivit a fost soluționat de Curtea de Apel Constanța prin sentința civilă nr. 57 din 11 octombrie 2011, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

Prin încheierea interlocutorie din 24 septembrie 2013, tribunalul a admis excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale formulate de pârâtul

C.

, constatând că pârâtul nu s-a conformat dispoziției instanței de a achita taxa judiciară de timbru de 8 lei și timbru judiciar de 0,3 lei.

Prin sentința civilă nr. 909 din 11 martie 2014, Tribunalul Constanța a respins ca fiind formulate împotriva unor persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință capetele de cerere având ca obiect plata contravalorii construcției și instituirea unui drept de retenție formulate de reclamantul I.F. A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie prin primar și primarul Orașului Eforie.

A respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect restituirea taxei de concesiune și a impozitului anual pe teren și clădire formulată de reclamantul I.F. A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie prin primar și primarul Orașului Eforie.

A respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii taxei de concesiune și a impozitului anual pe teren și clădire pentru perioada februarie 1999-21 iulie 2009 formulată de reclamantul I.F. A. în contradictoriu cu pârâtul C.

A anulat ca insuficient timbrată cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant C. în contradictoriu cu reclamantul pârât I.F. A.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I.F. A. în contradictoriu cu pârâtul C., l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 60.900 lei, contravaloarea construcției, reprezentând structură parter cu placă, identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert E., edificată de reclamant pe terenul situat în Eforie Sud, proprietatea pârâtului.

A instituit în favoarea reclamantului un drept de retenție asupra clădirii până la data achitării debitului de către pârât.

A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect restituirea taxei de concesiune și a impozitului anual pe teren și clădire.

Totodată, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 3361 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut în fapt și în drept următoarele:

Referitor la excepțiile admise prin încheierea interlocutorie din 23 aprilie 2013, cu consecința respingerii capetelor de cerere ca fiind formulate împotriva unor persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință prima instanță constată că, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, temeiul juridic al cererii îl reprezintă îmbogățirea fără justă cauză, astfel că legitimarea procesual pasivă aparține persoanei al cărui patrimoniu ar fi putut crește cu valoarea construcției, respectiv proprietarul terenului. Or, urmare dispoziției din 2007 proprietatea terenului a ieșit din patrimoniul privat al Orașului Eforie revenind fostului proprietar, pârâtul C., ceea ce conferă, în mod evident, în prezenta cauză legitimare procesual pasivă numai acestui pârât față de care se poate invoca o eventuală mărire a patrimoniului prin edificarea construcției.

Pentru aceleași considerente legate de redobândirea dreptului de proprietate de către pârâtul C., instanța constată că acesta este singurul față de care se poate invoca un eventual drept de retenție.

Cu privire la excepția inadmisibilității formulării în contradictoriu cu pârâții

Consiliul Local Eforie și Orașul Eforie prin primar a capătului de cerere având ca obiect restituirea taxei de concesiune și a impozitului pe teren și clădire, instanța constată că între reclamantă și cele două persoane juridice a fost încheiat contractul de concesiune din 1999, taxa de concesiune și impozitul anual fiind achitate în temeiul dreptului de concesiune născut în favoarea reclamantului, context în care acest capăt de cerere, întemeiat pe actio de in rem verso, apare ca inadmisibil, dat fiind caracterul subsidiar al acestui mijloc procesual de reparare a prejudiciului ce poate fi utilizat numai în ipoteza în care între părți nu există un raport contractual.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul doi de cerere vizând obligarea la plata contravalorii taxei de concesiune și a impozitului pentru teren și clădire începând cu luna februarie 1999, prima instanță constată că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial este supus termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă la data emiterii dispoziției de restituire din 21 decembrie 2007, astfel că pentru sumele pretinse anterior datei dispoziției de restituire termenul s-a împlinit la 21 decembrie 2010; acțiunea introdusă la 25 iulie 2011 se înscrie înăuntrul termenului de prescripție doar pentru sumele aferente perioadei 21 iulie 2009 - 21 iulie 2011, respectiv impozit pe teren aferent anilor 2009 - 2011, ceea ce impune soluția de respingere a acestui capăt de cerere ca prescris pentru perioada februarie 1999 - 21 iulie 2009.

Referitor la fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin contractul de concesiune din 03 februarie 1999 încheiat între Consiliul Local Eforie în calitate de concedent și pârâta A.F., B. în calitate de concesionar, aceasta din urmă a primit în concesiune pe termen de 25 de ani, suprafața de 85 mp situată în orașul Eforie Sud, cu delimitările arătate în contract, în vederea realizării obiectivului de investiție „Construcție prestări servicii", în conformitate cu Hotărârea Consiliului Local nr. 246 din 23 decembrie 1998.

La data de 23 iunie 2000, reclamantul I.F. A., fostă A.F., B. a obținut autorizația de construire nr. 201, în temeiul căreia era autorizat să edifice pe terenul primit în concesiune un spațiu comercial P+1E prestări servicii, iar la data de 11 aprilie 2005 a fost emisă autorizația de construire nr. 75 în vederea continuării lucrărilor, aceasta din urmă fiind prelungită până la 16 septembrie 2008.

Că, în temeiul acestor autorizații de construire, reclamantul a edificat pe teren, o construcție aflată la stadiul de parter cu placă fără finisaje, cu suprafața construită de 68 mp, așa cum reiese din nota de constatare din data de 25 noiembrie 2008 încheiată de reprezentanții Primăriei Eforie.

În raport de constatările expertului imobiliar desemnat în cauză prima instanță reține valoarea de circulație a construcției la stadiul actual este de 60.900 lei.

Apărarea pârâtului

C. în sensul că construcția edificată de reclamant nu a fost realizată conform proiectelor aprobate și nu a respectat scopul avut în vedere la încheierea contractului de concesiune, a fost înlăturată de instanță cu motivarea că susținerile sale sunt contrazise de situația care reiese din probele administrate și care atestă că imobilul edificat de reclamant este folosit drept atelier de cizmărie, în deplină concordanță cu scopul pentru care a fost încheiat contractul de concesiune și cu respectarea autorizației de construcție.

Totodată, instanța a apreciat că sentința civilă nr. 7716/2010 a Judecătoriei Constanța, invocată de pârâtul C. în susținerea depășirii limitelor autorizației de construcție, nu este relevantă, având în vedere obiectul judecății în acea cauză care a vizat constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire din 21 decembrie 2007 emisă de primarul Orașului Eforie Sud.

Pe de altă parte, instanța a precizat că între părți, în legătură cu construcția edificată de reclamant, s-a mai derulat un litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 3273 din 29 februarie 2012, pronunțată de Judecătoria Constanța, sentința devenită irevocabilă prin respingerea recursului.

Potrivit acestei hotărâri, a fost admis capătul de cerere având ca obiect rezilierea contractului de concesiune din 1999 încheiat de fosta A.F., B. cu Consiliul Local Eforie și a fost respinsă cererea de desființare a construcțiilor realizate pe teren, cu motivarea că soluția desființării construcțiilor ar fi nu numai neeconomică, dar și inechitabilă pentru pârâții care au efectuat lucrările, printre care și

I.F. A., în baza unor autorizații de construcție și cu acceptul autorităților, care aveau cel puțin în administrare terenul concesionat; s-a mai reținut în considerentele acestei hotărâri judecătorești ca pentru

A.F., B. nu se poate susține că a fost constructor de rea-credință, întrucât lucrările de construcții realizate au fost autorizate în condițiile Legii nr. 50/1991, iar în lipsa unor hotărâri judecătorești de anulare a actelor administrative nu există nici un temei legal pentru desființarea lor.

În baza acestor statuări, prima instanță, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, a reținut că reclamantul este un constructor de bună-credință, fiind îndreptățit la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea materialelor folosite la ridicarea imobilului.

Examinând temeiurile de drept indicate de reclamantă, respectiv îmbogățire fără justă cauză și dispozițiile art. 494 C. civ., care reglementează accesiunea imobiliară, instanța a notat că în ipoteza reglementată de art. 494 C. civ., constructorul de bună-credință nu este titularul unui drept de proprietate asupra lucrării edificate pe terenul altuia, ci, în urma exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, el devine titularul unui drept de creanță, proprietarul terenului fiind obligat să îl despăgubească cu contravaloarea materialelor pentru a nu se îmbogăți fără justă cauză.

Pentru aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârâtul C. să plătească reclamantului suma de 60.900 lei, instituind în favoarea reclamantei și un drept de retenție asupra clădirii până la data achitării debitului.

II. Apelul. Decizia nr. 330 pronunțată de Curtea de Apel Constanța la 30 iunie 2014.

Împotriva sentinței fondului a declarat apel pârâtul

C., criticile sale vizând, în esență, atât stabilirea situației de fapt, cât și aplicarea dispozițiilor legale incidente, pârâtul susținând că la data la care a formulat notificarea de restituire a terenului reclamantul nu edificase construcția, autorizația de construcție fiind ilegală în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 50/1991 și în consecință nu se poate reține calitatea reclamantului de constructor de bună-credință, care cunoștea că există un litigiu asupra terenului ceea ce ar fi impus obligația de a se abține de la edificarea imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 330 din 30 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât, constatând că ansamblul probatoriu administrat în cauză confirmă situația de fapt reținută în primă instanță, în sensul că reclamantul a edificat construcția în baza unei autorizații legale, nedesființată pe cale judecătorească și cu respectarea scopului pentru care a fost încheiat contractul de concesiune.

Referitor la calitatea reclamantului de constructor de bună-credință, instanța de apel reține că, în raport de cele statuate prin sentința civilă nr. 3273 din 29 februarie 2012 a Judecătoriei Constanța și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, această realitate juridică nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre ulterioară.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 494 C. civ., instanța de apel constată că, în condițiile în care reclamantul este constructor de bună-credință, în favoarea sa se naște un drept de creanță, fiind îndreptățit să primească despăgubiri de la proprietarul terenului.

În continuare, instanța de apel, referindu-se la concluziile expertizei efectuate în cauză, precum și la înscrisurile emanate de la autoritatea locală, reține că reclamantul, care și-a desfășurat activitatea de cizmărie în acel loc, cu mult înainte de data revendicării terenului de către pârât, la momentul la care a aflat de existența ca titular al dreptului de proprietate a terenului în persoana pârâtului a stopat continuarea lucrărilor, construcția rămânând la stadiul de parter acoperit cu un planșeu, fără finisaje superioare.

III. Recursul.

Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii pârâtul

C. a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinței fondului cu consecința respingerii capătului de cerere prin care a fost obligat la plata sumei de 60.900 lei reprezentând contravaloarea construcției edificate de reclamant pe terenul proprietatea pârâtului.

Recurentul a invocat prin cererea de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea sau aplicarea greșită a legii sub următoarele aspecte:

Potrivit susținerilor recurentului, la data sesizării instanței cu acțiunea introductivă - 25 iulie 2011 - dreptul material la acțiune având ca obiect obligarea sa la plata contravalorii construcției edificate de reclamant, era stins prin efectul prescripției extinctive, în raport de prevederile art. 1 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Susține recurentul, în argumentarea aplicării greșite a dispozițiilor legale sus menționate că, în cazul îmbogățirii fără justă cauză, principiu pe care reclamantul și-a întemeiat cererea în despăgubiri, termenul general de prescripție de trei ani curge de la data la care persoana păgubită cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, iar în cauză s-a reținut de prima instanță că termenul de prescripție a început să curgă de la data emiterii dispoziției de restituire din 21 decembrie 2007, atacată de reclamant cu acțiune în anulare, astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la 21 decembrie 2010, anterior formulării prezentei acțiuni.

Recurentul subliniază totodată că invocarea excepției prescripției pentru capătul de cerere privind contravaloarea construcției pentru prima dată în fața instanței de recurs este permisă de dispozițiile art. 162 C. proc. civ., dată fiind natura de ordine publică a excepției a cărei soluționare nu implică o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.

Sub un al doilea aspect, subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul arată că în mod nelegal a fost obligat la plata contravalorii construcției, înainte să-și exercite dreptul de opțiune cu privire la accesiunea imobiliară, deoarece dreptul de creanță al reclamantului este condiționat de manifestarea de voință a proprietarului terenului în sensul operării accesiunii.

Susține că cele două instanțe au apreciat soluția desființării construcțiilor nu numai neeconomică, dar și neechitabilă pentru reclamant, fără să aibă în vedere consecințele obligării sale la păstrarea construcției și la plata despăgubirilor.

În același sens, arată că reclamantul a primit concesiunea în mod nelegal, deoarece legea interzice instituțiilor publice concesionarea terenurilor ce puteau fi revendicate, iar notificarea de restituire a fost formulată în anul 2001.

În continuare, recurentul consideră că atitudinea constructorului de a solicita autorizația de construire pe o firmă care fusese radiată nu poate fi calificată de bună-credință, context în care, în calitate de proprietar al terenului, i se aduc prejudicii efective prin obligarea sa la plata valorii de circulație a construcției, cu încălcarea prevederilor art. 494 alin. (3) C. civ.

Prin concluziile scrise depuse la 3 februarie 2015, concluzii comunicate intimatului-reclamant, recurentul precizează că motivul II de recurs vizând obligarea sa la plata contravalorii construcției poate fi încadrat prin raportare la dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârile de fond și apel continuând flagrante motive contradictorii.

Astfel, susține recurentul, ambele instanțe au reținut existența efectului pozitiv ale sentinței civile nr. 3273 din 29 februarie 2012 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă, prin care a fost respinsă cererea de desființare a construcțiilor realizate pe teren.

În continuare, prima instanță reține, însă, în legătură cu sentința susmenționată, că s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că reclamantul este constructor de bună-credință, iar cererea de obligare la ridicarea construcțiilor a fost admisă.

În opinia recurentului, această motivare contradictorie, menținută și de instanța de apel, impune concluzia unei hotărâri nelegale în raport de dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., care presupune voința proprietarului terenului de a păstra construcția.

În același sens, recurentul apreciază că motivarea instanței de fond cu privire la obligarea sa la plata sumei de 60.900 lei reprezentând contravaloarea construcției este contradictorie, deoarece suma nu reprezintă contravaloarea materialelor potrivit art. 494 alin. III C. civ., ci valoarea de circulație a construcției identificată prin raportul de expertiză.

Intimatul reclamant I.F. A. a formulat la 9 februarie 2015 concluzii scrise la motivele de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, intimatul a arătat că dreptul la acțiune, în raport de data promovării prezentului litigiu - 25 iulie 2011 - nu este stins ca efect al prescripției extinctive, deoarece a luat cunoștință de schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra terenului cu ocazia acționării sale în judecată de către pârâtul

C., pentru rezilierea contractului de concesiune și desființarea construcției în Dosarul nr. x/212/2009.

Referitor la celelalte critici formulate de recurent, intimatul susține că sunt lipsite de temei legal și nesusținute de probatoriile administrate în cauză, care atestă calitatea sa de constructor de bună-credință pe terenul dobândit în concesiune, urmare unei licitații publice, construcție edificată în baza autorizației de construire, prelungită în mod legal de Primăria Eforie.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată pentru prima oară în recurs, se impun câteva precizări referitoare la natura normelor care reglementează prescripția extinctivă în C. civ. de la 1864 și Decretul nr. 167/1958, care reprezintă cadrul legislativ aplicabil raporturilor dintre părți născute înainte de intrarea în vigoare a N.C.C. și a N.C.P.C.

În sistemul codului civil prescripția a fost reglementată (în Cartea III, titlul XX) prin norme de ordine privată, dispozitive, ca regulă generală, judecătorii neputând aplica prescripția dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc (art. 1841).

Decretul nr. 167/1958 a abrogat o serie din dispozițiile cuprinse în codul civil în materia prescripției extinctive, impunând o reglementare a acestei instituții prin norme imperative de ordine publică, destinate ocrotirii unor interese generale și înlăturării incertitudinii din raporturile juridice civile. În acest sens, prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3) și art. 18 din decret, după care orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, vin să confirme calificarea acestei instituții ca fiind de ordine publică.

Așa fiind, invocarea excepției prescripției extinctive pentru prima dată în recurs, ca motiv de ordine publică, se înscrie în cerințele art. 162 C. proc. civ., care permit examinarea excepțiilor de ordine publică ridicate pentru prima dată înaintea instanței de recurs, dacă nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.

Înalta Curte constată, însă, ca excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum a fost argumentată de recurent, este neîntemeiată.

Termenul general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii întemeiate pe îmbogățire fără justă cauză, începe să curgă, potrivit art. 8 din decret, de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel răspunzător de ea.

Cele două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul îmbogățirii fără justă cauză, instituite prin art. 8 din decret, semnifică, în primul rând, faptul că prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la un moment subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, rațiunea reglementării fiind în sensul ocrotirii persoanei păgubite care, atâta timp cât nu cunoaște paguba și pe cel răspunzător, nu poate acționa.

De aceea data emiterii dispoziției de restituire a terenului către pârâtul recurent 21 decembrie 2007 nu marchează începutul cursului prescripției, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune și dreptul la reparație se poate considera că a luat naștere, dar nedesăvârșit, deoarece dispoziția de restituire nu i-a fost comunicată de către emitent, Primăria Eforie, și reclamantului și nici nu a existat o notificare a pârâtului către reclamant cu privire la redobândirea proprietății terenului, astfel că autorul și întinderea pagubei nu erau cunoscute de titularul dreptului la reparații.

În schimb, actele dosarului atestă că între reclamant și pârâtul C. a existat un litigiu în legătură cu construcția edificată de reclamant, pe terenul restituit pârâtului, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2009 înregistrat pe rolul Judecătoriei Constanța și finalizat prin sentința civilă nr. 3273 din 29 februarie 2012, în sensul admiterii capătului de cerere privind rezilierea contractului de concesiune din 1999 și respingerii cererii de desființare a construcției edificate de reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte va impune părților concluzia că termenul de prescripție a început să curgă cel mai devreme la data promovării acestui litigiu de proprietarul terenului, dată la care reclamantul cunoștea un minim de elemente pentru a putea acționa, astfel că prezenta acțiune promovată la 25 iulie 2011 se înscrie înăuntrul termenului de prescripție de trei ani.

În sfârșit, Înalta Curte subliniază că dezlegarea dată de prima instanță, în ce privește începutul cursului prescripției extinctive de la data emiterii dispoziției de restituire a terenului persoanei îndreptățite 21 decembrie 2008 invocată de recurenta, a vizat soluționarea celui de al doilea capăt de cerere din acțiunea introductivă, respectiv obligarea pârâților la restituirea taxei de concesiune și a impozitului aferent clădirii pe perioada 1999-2011.

Această dezlegare, care nu face obiectul prezentului recurs, nu se impune curții ca o chestiune tranșantă și intrată în puterea lucrului judecat și pentru primul capăt de cerere, deoarece dreptul subiectiv pretins are un alt conținut decât cel valorificat prin primul capăt de cerere, chiar dacă se invocă același temei de drept.

În motivare, prima instanță se referă la dispoziție de restituire pentru a face o demarcație între taxele plătite înainte de emiterea ei și cele ulterioare, aspecte nerelevante pentru soluționarea excepției prescripției primului capăt de cerere, distinct de faptul că instanța nu se referă explicit la momentul la care reclamantul a cunoscut întinderea pagubei și pe autorul ei, pentru a putea califica tranșată această chestiune pentru toate capetele de cerere din acțiunea cu caracter patrimonial, cu atât mai mult cu cât excepția prescripției dreptului la despăgubiri a fost invocată pentru prima dată în recurs.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs care vizează fondul cauzei, respectiv obligarea recurentului pârât la plata contravalorii construcției, motiv întemeiat în drept pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și reîncadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin concluziile scrise și orale depuse de recurent, Înalta Curte constată că susținerile recurentului, examinate din ambele perspective, sunt vădit nefondate.

În esență, criticile recurentului se circumscriu neîndeplinirii condițiilor îmbogățirii fără justă cauză precum și încălcării dispozițiilor art. 494 C. civ., în temeiul cărora a fost obligat să plătească contravaloarea construcției.

Înalta Curte notează cu titlu preliminar că îmbogățirea fără justă cauză este o sursă de obligații în afara oricărui contract sau quasigontract, deoarece prin exercitarea ei se urmărește restabilirea echilibrului alterat prin injusta deplasare de valori de la un patrimoniu la altul, ceea ce presupune îmbogățirea unui patrimoniu și sărăcirea celuilalt, în sensul unei pierderi apreciabile în bani, precum și un raport de cauzalitate între îmbogățire și sărăcire.

Distinct de aspectul material care reprezintă o condiție de exercitare a acțiunii, din punct de vedere juridic actio de in rem verso impune lipsa cauzei și caracterul subsidiar al acțiunii.

Or circumstanțele de fapt ale cauzei, astfel cum au fost stabilite de instanțele devolutive, fundamentate pe probe indubitabile, atestă faptul că intimatul reclamant a edificat construcția pe terenul primit în concesiune în anul 1999, cu respectarea scopului concesiunii și în baza unor autorizații de construire legal obținute, calitatea sa de constructor de bună credință fiind stabilită irevocabil în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 3273/2012 a Judecătoriei Constanța, purtat cu recurentul pârât,prin care a fost respinsă cererea acestuia în calitate de proprietar al terenului de

desființare a construcțiilor realizate pe teren.

Așa fiind, lipsa culpei celui sărăcit și inexistența vreunui contract încheiat cu cel îmbogățit conturează în cauză îndeplinirea condițiilor juridice de naștere a obligației de restituire în sarcina celui al cărui patrimoniu s-a îmbogățit.

Sub același aspect, Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 494 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară, reținute ca temei de drept în soluționarea cererii, sunt o aplicație a principiului general de drept al îmbogățirii fără justă cauză, în condițiile în care legea obligă expres pe cel îmbogățit fără justă cauză să-l despăgubească pe cel sărăcit.

Astfel, potrivit alineatul ultim din art. 494 C. proc. civ., dacă plantațiile sau construcțiile au fost făcute de o a treia persoană de bună - credință, proprietarul terenului nu va putea cere ridicarea construcțiilor, fiind dator să plătească terțului prețul materialelor și al muncii sau o sumă egală cu creșterea naturii fondului.

Susținerile recurentului în sensul că dispozițiile art. 494 C. civ. au fost greșit aplicate, deoarece nu și-a exprimat dreptul de opțiune pentru a opera accesiunea, sunt lipsite de relevanță, deoarece au în vedere alte ipoteze ale art. 494 decât cea a constructorului de bună-credință incidentă în cauză, care are dreptul de a fi despăgubit cu valoarea construcției.

În sfârșit, critica recurentului, întemeiată pe motivarea contradictorie a deciziei atacate, în sensul că, invocând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat conferit de cele statuate în sentința civilă nr. 3273/2012 a Judecătoriei Constanța, instanța de apel reține că „cererea de ridicare a construcțiilor a fost admisă”, ceea ce nu mai justifică obligarea sa la plata de despăgubiri, reprezintă o pură speculație a unei erori materiale de redactare, care nu se poate converti într-un argument contradictoriu, nu numai pentru că dispozitivul sentinței este în sensul respingerii cererii de desființare a construcțiilor, dar și pentru că contextul în care a fost evocat impune concluzia unei erori materiale evidente de tehnoredactare.

În ceea ce privește modul în care a fost stabilită suma de 60.900 lei contravaloarea construcției, acest motiv de recurs este invocat omisso medio, nefăcând obiectul criticilor formulate în apel de aceeași parte. Cum decizia recurată nu cuprinde nici o referire la acest aspect, indicarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. apare pur formală.

Pentru considerentele mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat și va obliga recurentul-pârât să plătească reclamantului-intimat suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată, în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

recurentul-pârât C.

împotriva Deciziei civile nr. 330 din 30 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant suma de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

13 februarie 2015

.