ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 499/2016

Deliberând asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 170 din data de 25 martie 2015, Curtea

de Apel Bacău, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 403 din 24 martie

2014 pronunțată de Tribunalul Bacău în contradictoriu cu

pârâții Inspectoratul Școlar Județean Bacău, Școala cu

clasele I-VIII B. Bacău, Ministerul Educației, Cercetării

Tineretului și Sportului și Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 403/2014 pronunțată de Tribunalului Bacău

s-a dispus după cum

urmează:

A fost respinsă

excepția autorității lucrului judecat.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

pentru capetele 2 și 3 de cerere.

Au fost respinse capetele 2

și 3 de cerere formulate față de pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca fiind

introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

A fost respinsă

acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții

Inspectoratul Școlar Județean Bacău, Școala cu clasele I-VIII

B. Bacău și Ministerul Educației, Cercetării Tineretului

și Sportului, ca neîntemeiată.

Apelul formulat de

reclamantă a fost admis prin decizia civilă nr. 458 din 12 decembrie 2014,

avându-se în vedere soluționarea cauzei de prima instanță

fără citarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, citare obligatorie conform dispozițiilor art. 27 alin.

(3) și (4) din O.U.G. nr. 137/2000.

Prin decizia civilă n

r.170 din 25 martie 2015 pronunțata

de Cartea de Apel Bacău s-a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva seminței primei instanțe, iar prin încheierea

de ședința din 24 aprilie 2015 s-a îndreptat eroarea materială

strecurată în dispozitivul acestei decizii, în sensul că în loc de

„Respinge apelul ca nefondat" se va scrie corect „Respinge acțiunea

ca nefondată".

Împotriva deciziilor civile

nr. 458 din 12 decembrie 2014 și nr. 170 din 25 martie 2015, precum

și încheierii de mdreptare a erorii materiale din data de

24 aprilie 2015

pronunțate de Curtea de Apel Bacău a declarat recurs reclamanta, criticând-o

pentru următoarele motive:

pct. 5 C. proc. civ., instanța a încălcat regulile de procedură a

căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

. Prin decizia civilă nr.

458 din 12 decembrie 2015 se reține că prin cererea de apel s-a criticat

judecarea cauzei fără citarea Consiliului pentru Combaterea Discriminării,

cu încălcarea art. 27 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 137/2000, însă

instanța de apel a respins cererea sa de introducere în cauză a Consiliului

față de împrejurarea că în cadrul apelului nu pot fi chemate în judecată

alte pârți decât cele față de care a înțeles reclamanta să

se judece în contradictoriu la instanța de fond și pentru că în apel

nu se poate largi cadrul procesual. Prin dispoziția dată prin această

decizie se încalcă puterea de lucru judecat a propriei decizii luate la un

termen anterior, când s-a respins cererea sa în același sens.

Deși a solicitat expres Ia

termenul din 08 decembrie 2014 admiterea apelului și retrimiterea cauzei spre

soluționare și rejudecare pe fond la Tribunalul Bacău întrucât judecata

nu a avut loc la fondul cauzei în contradictoriu cu Consiliul pentru Combaterea

Discriminării, instanța de apel a reținut că trimiterea spre

rejudecare nu poate fi dispusă din oficiu, ci numai dacă părțile

o cer.

proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri când nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori

numai motive străine de natura cauzei.

Prin decizia civilă nr. 170

din 25 martie 2015 i se respinge acțiunea fără a se respecta

art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 14,

art. 20, art. 22 și urm. C. proc. civ. și fără a se apleca instanța

asupra normelor de drept interne și internaționale, nejudecându-se cauza

în fond și pronunțându-se în baza altor sentințe anterioare, fără

vreo legătură cu cauza civilă, în despăgubiri, deoarece căpătui

său de cerere principal din prezenta cauză este în sensul obligării

pârâților la plata daunelor morale și materiale către sine și

către copilul său, în valoare de 50.000 euro (225.000 RON), actualizate

cu dobânda de referință a Băncii Naționale a României, cu subsidiar

alte capete de cerere.

Instanța de apel, prin ambele

decizii pronunțate, preia în întregime motivarea sentinței apelate, nestatuând

în fapt și în drept, printr-o nouă judecată asupra fondului, cu încălcarea

efectului devolutiv al apelului stipulat de art. 476 alin. (1) C. proc. civ. și

omițând a se pronunța asupra excepției pe care a invocat-o în apel,

prin care a solicitat admiterea excepției nesoluționării pe fondul

cauzei, nefăcând totodată nicio referire asupra cererii sale din apel

privind menținerea dispozitivului sentinței civile nr. 403/D/2014 din

24 martie 2014 sub aspectul modului de soluționare a excepției.

Dacă prin decizia civilă

nr. 458 din 12 decembrie 2014 se anulează în tot sentința apelată,

prin decizia nr. 170 din 25 martie 2015 nu mai trebuia reiterată, chiar cu

adăugiri care erau total străine de natura pricinii, motivarea instanței

de fond.

Preluând motive contradictorii

și numai străine de natura cauzei din sentința apelată, instanța

de apel încalcă art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

- dreptul la un recurs efectiv - după ce a fost lipsită de primul grad

de jurisdicție, și art. 6 din Convenție prin netrimiterea spre rejudecare

a cauzei primei instanțe, deși era obligată să facă acest

lucru potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că instanța

de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit,

de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente

de partea din hotărârea care a fost atacată. S-a anulat în totalitate

sentința apelată, deși a solicitat anularea sentinței apelate

cu menținerea mențiunii în ceea ce privește respinge excepției

autorității de lucru judecat.

Fără a se pronunța

și tară a admite excepția nesoluționărîi pe fondul cauzei,

instanța de apel nu putea reține cauza spre judecarea pe fond, cu atât

mai mult eu cât fondul cauzei nu se judecase cu citarea obligatorie a unei părți.

Devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când se

tinde la anularea hotărârii, iar odată cu introducerea în cauză a

C.N.C.D., cauza trebuia obligatoriu trimisă spre rejudecare primei instanțe.

De vreme ce invocase în apelul său că C.N.C.D. trebuia obligatoriu citat

conform Ordonanței nr. 137/2000, republicată, inclusiv de către instanța

de fond, acesta constituia un motiv de ordine publica care impunea retrimiterea

cauzei spre rejudecare.

Reținând cauza spre rejudecare,

cu introducerea în cauză a C.N.C.D. direct în apel, instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., la care chiar

aceasta făcuse referire când i-a respins cererea de introducere în cauză

a acestei instituții, direct în apel.

Instanța de apel, deși

a citat și C.N.C.D. ca intimat în apel, prin decizia civilă nr. 170

din 25 martie 2015 nu a făcut nicio referire la faptul că acesta a fost

citat și nici la susținerile acestuia, cu referire în mod expres la adresa

din 28 ianuarie 2015, care cuprinde susțineri eronate și nelegale - „pentru

ca o fapta să fie calificată că fiind faptă de discriminare

trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: 1)

existența unui tratament preferențial (...); 2) existența unui criteriu

de discriminare (...); 3) tratamentul diferențiat să aibă drept scop

sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

4) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim".

Deși legea nu prevede obligativitatea îndeplinirii celor 4 condiții cumulativ,

în speța acestea erau îndeplinite și, cu toate acestea, pronunțând

o hotărâre contradictorie și numai pe motive străine de natura pricinii,

instanța de apel nu se pronunță asupra prejudiciului creat minorei

C. Aceasta deși prin aceeași adresă C.N.C.D. arată că „(...)

considerăm că aspectele semnalate ar putea constitui acte/fapte de discriminare

exclusiv în cazul în care, în urma instrumentării probatoriului din dosarul

cauzei, se evidențiază că tratamentul diferențiat a avut Ia

bază handicapul elevei C.". Intimatul C.N.C.D. se contrazice în afirmațiile

sale cu hotărârea nr. 311 din 27 iunie 2011 a Colegiului Director al C.N.C.D.

care „recomandă unității de învățământ să adopte

măsurile necesare pentru a asigura exercitarea dreptului Ia educație al

copilului cu dizabilitate-Sindrom Down" (de fapt, măsurile educative luate

de către școală au fost lăsarea copilului în starea de repetenție

în august 2011).

Instanța de apel pronunță

o hotărâre numai pe motive străine de natura pricinii, reținând că

„(...) cele statuate de instanța de contencios administrativ, prin dispozitivul

și considerentele sentinței civile nr. 34 din 16 februarie 2012, cu privire

la situația de discriminare invocată, intră sub incidența puterii

de lucru judecat".

Decizia nr. 170 din 25 martie 2015

cuprinde motive contradictorii și numai motive străine de natura cauzei,

deoarece faptele pentru care a formulai acțiunea în despăgubiri au fost

comise de către cei 3 intimați în perioadă 13 septembrie 2010-august

2011 și nu pe fapte ulterioare, iar întreaga motivare a deciziei nr. 170

din 25 martie 2015 se bazează pe presupusa sa culpă că nu ar fi dus

copilul Ia școală după 15 septembrie 2011 - „elevul aflat în situația

de abandon școlar poate fi înscris, la cerere, în forme de învățământ

seral, cu frecvență redusă sau la distanță, pentru care

se constituie formațiuni aparte", or, reclamanta nu a făcut dovada

inițierii unui astfel de demers către entitatea școlară sau

Inspectoratul Școlar Județean Bacău sau a unui răspuns negativ

din partea acestora la eventualul demers efectuat, reînscrierea elevei în clasa

a V-a inform solicitată prin acțiunea excedând textului normativ".

Nici o cerere a sa nu excedează vreunui text normativ, iar la data de 13

septembrie 2010 și în august 2011 când a fost lăsat repetent, copilul

nu se afla în situația de abandon școlar pentru a se întreprinde vreun

demers de înscrierea a sa la seral, frecvență redusă sau învățământ

la distanță.

3.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.,

prin ambele decizii pronunțate instanța de apel încalcă normele de

drept material.

Decizia nr. 170 din 25 martie 2015

nu i-a fosl comunicată cu încheierea din 11 martie 2015, ca parte integrantă

din decizie, când au avut Ioc dezbaterile în contradictoriu pe fondul cauzei, deși

se face referire la aceasta în practicaua deciziei. Lipsește astfel din decizie

ceea ce s-a dezbătut în sala de judecată la 11 martie 2015, nefiind consemnată

nicio susținere a părților la dezbaterile în contradictoriu.

Instanța de apel nu putea

pronunța o decizie definitivă prin care să citeze părțile

Ia un termen ulterior, fiind obligatoriu de dat o încheiere, deoarece decizia prin

care a fost anulată hotărârea apelata și a fost reținută

cauza de către instanța de apel pentru judecarea în fond a pricinii are

caracterul unei hotărâri parțiale și nu este susceptibilă a

fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care

se finalizează judecata în apel, numai această ultimă hotărâre

având caracter definitiv. În caz contrar, erau aplicabile dispozițiile art.

498 C. proc. civ., care prevede că rejudecarea procesului în fond se va face

de căîre instanța de recurs, fie la termenul la care a avut Ioc admiterea

recursului, situație în care se pronunță o singură decizie,

fie la un alt termen stabilit în acest scop. Instanța de apel, admițând

apelul și anulând în totalitate sentința apelată, cu reținerea

cauzei spre rejudecare, a considerai implicit că prima instanță nu

a Intrat în cercetarea fondului și era obligatoriu ca evocarea fondului cauzei

să se facă la același termen și să se pronunțe o singură

decizie.

Sunt două decizii contradictorii,

prin care se admite și se respinge apelul.

Instanța de apel pronunță

încheierea prin care constată, în mod nelegal, eroarea de judecată ca

fiind o eroare materială, deoarece era obligată, în limitele stabilite

de lege, de a se pronunța asupra admiterii sau respingerii apelului formulat

împotriva sentinței. În cazul în care a admis apelul, instanța nu mai

avea cum respinge acțiunea, deoarece pronunță două decizii contradictorii.

Încheierea din 24 aprilie 2015

este dată cu încălcarea gravă a normelor de drept material, deoarece

nu reprezintă o eroare materială care putea fi corectată la cererea

părții sau din oficiu, în condițiile art. 442 C. proc. civ. Este

o eroare de judecată, deoarece instanța de apel era obligată să

se pronunțe întâi asupra apelului, prin admitere sau respingere, și apoi

în sensul admiterii său respingerii acțiunii, prin aceeași decizie

definitivă. încheierea nu face referire că ar face parte integrantă

din dispozitivul deciziei civile nr. 170 din 25 martie 2015 prin care se dispune

respingerea apelului și nu cuprinde mențiunea că este definitivă.

Omisiunea de pronunțare asupra

respingerii excepției autorității de lucru judecat și asupra

admiterii excepției nesoluționării de fondul cauzei invocate de către

apelantă au condus la încălcarea art. 481 C. proc. civ, care reglementează

neînrautățirea situației în propria cale de atac.

Totodată, în decizia civilă

nr. 170 din 25 martie 2015 instanța de apel adaugă, cu încălcarea

legii și depășirea limitelor cu care a fost învestită să

judece cauza, că „De altfel, eleva nu a fost înmatriculată nici în anii

2012/2013/2013/2014 (conform adresei din anul 2013 emisă de Școala cu

clasele I-VlII B.).

Instanța de apel respinge

apelul/acțiunea sa, motivând soluția dată în baza unor articole care

nu au nici o legătură cu prezenta cauză.

Nu poate fi eroare materială,

ci eroare de judecată invocarea articolelor din C. civ. - art. 1200 C. civ.

referindu-se la comunicarea ofertei, acceptarea și revocarea, neavând

alin. (4), iar art. 1202 la clauze standard.

Instanța de apel respinge

apelul/acțiunea sa, motivând soluția dată doar în baza anumitor articole

de lege care au fost invocate de către intimați, fără nicio

referire la temeiurile de drept pe care s-a întemeiat acțiunea și care

au fost expuse și în apel, prin răspunsurile sale la întâmpinările

celor trei intimați-pârâți de la primă instanță și

din apel, răspunsuri la care nici instanța de fond și nici instanța

de apel nu face vreo referire.

Soluția C.N.C.D., dacă

a fost confirmată de o hotărâre judecătorească în Dosarul

nr. x/32/2011 al Curții de apel Bacău, secția contencios administrativ,

își produce în continuare efectele, iar prin aceasta s-a constatat fapta de

discriminare în ceea ce o privește.

Dacă C.N.C.D. nu se putea

pronunța asupra unei fapte penale a defunctului dir. D., cu atât mai puțin

se putea pronunța asupra daunelor solicitate pe calea unei acțiuni în

instanța civilă.

Daunele morale solicitate în Dosar

nr. x/32/2011 s-au respins deoarece acest capăt de cerere era supus legii speciale

a contenciosului administrativ și nu legii civile. Ca atare, capătul de

cerere privind daunele morale erau subsecvente anulării actului administrativ

contestat, a cărui anulare se solicita în instanța de contencios administrativ.

Deoarece nu mai este posibilă

punerea în situația anterioară comiterii nenumăratelor fapte ilicite,

iar prejudiciul și legătura de cauzalitate au fost dovedite, acordarea

de daune morale și materiale de 50.000 euro este justificată, fiind minima

ce poate fi solicitată, având în vedere prejudiciile creale reclamantei și

fiicei sale.

Instanța civilă le neagă

dreptul la a recurge la acțiunea civilă pentru repararea prejudiciului

creat prin faptele lor de cei 3 intimați-pârâți, dreptul la satisfacție

echitabilă și orice prevedere legislativă civilă, inclusiv Convenția

europeană a drepturilor omului, acuzându-o că nu ar fi dus copilul la

școală.

Nu a retras copilul de la școală,

acesta a refuzat să mai meargă la școală, ori, dacă în

cauzele privind minorii în vârstă de 10 ani instanța este obligată

să le ceară părerea, reclamanta, ca mamă, trebuia să se

supună dorințelor copilului său.

Dacă recurenta ar fi avut

vreo culpă că nu a dus copilul la școală sau că nu a întreprins

vreun demers de înscriere a copilului la seral, învățământ la frecvență

redusă sau Ia distanță, înainte să fie născută situația

de abandon școlar - respectiv cei 2 ani de situație de repetenție,

anul școlar 2010-2011 și anul școlar 2011-2012 (obligație inventată

de către intimați și de ambele instanțe) și s-ar fi considerat

că nu ar fi trebuit să fie despăgubită pentru prejudiciile create,

totuși, ar fi trebuit să i se acorde despăgubiri morale măcar

copilului C., care a suferit prejudicii morale profunde și inestimabile pentru

tot restul vieții.

Ambele instanțe erau obligate

să aplice dreptul comun, astfel cum au fost chemate să judece, în limitele

conferite de lege și în baza principiului disponibilității părții,

deoarece este antrenată răspunderea civilă delictuală, în condițiile

art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Dacă instanța civilă

învestită cu o cerere în pretenții civile trebuie să judece conform

art. 1365 C. civ. (Efectele hotărârii penale - instanța civilă nu

este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea

definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește

existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite),

cu atât mai mult nu este legată de o soluție dată în contencios administrativ,

de anulare a unui act administrativ unilateral, în ceea ce privește existența

prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Intimatul-pârât Ministerul Educației

Naționale răspunde pentru capetele 2 și 3 din acțiune în temeiul

art. 1369 C. civ., care reglementează răspunderea altor persoane.

Analizând decizia în raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată ca recursul este nefondat, in considerarea

argumentelor ce succed:

1.

Critici de recurs ce pun în discuție

încălcarea unor norme procedurale, din perspectiva dispozițiilor art.

488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocate, în parte, sub incidența unor

alte norme.

Instanța de apel a procedat

la judecata procesului, arătând argumentele de fapt și de drept care susțin

soluția și care pot fi aceleași cu cele ale primei instanțe

dacă acestea sunt îmbrățișate de instanța de apel, dar

urmare a propriului raționament.

Reclamanta recurentă nu poate

reclama nepronunțarea asupra cererilor din apel, întrucât cauza s-a judecat

nu în virtutea efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 476 alin.

(1) C. proc. civ., cum susține, ci prin evocarea fondului, urmare anulării

totale a sentinței primei instanțe pentru necitarea Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării și aplicării dispozițiilor

art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Reținând cauza spre rejudecare,

cu introducerea în cauză a C.N.C.D., instanța de apel nu a încălcat

dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că în apel

nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața instanței, neputându-se

pune problema nici a încălcării unei dispoziții a sa anterioară,

întrucât nu a avut loc o introducere a Consiliului, ca parte, în faza procesuală

a apelului (ce presupune cenzurarea sentinței primei instanțe), ipoteza

în care s-ar fi încălcat aceste dispoziții, ci în fața instanței

de apel, care prin anularea sentinței primei instanțe procedează

la rejudecarea fondului.

Prin judecarea procesului și

netrimiterea cauzei la prima instanță, a cărei hotărâre a anulat-o,

instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului (și nu art. 13, a cărui discuție

este înlăturată în contextul circumscrierii reclamării în art. 6),

întrucât norma convențională nici măcar nu pretinde în materie civilă

dublul grad de jurisdicție, legiuitorul ordinar putând chiar suprima oricând

dreptul la apel în anumite pricini - cauza Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei,

Hotărârea din 19 decembrie 1997.

Instanța de apel era obligată,

potrivit normei interne, să trimită cauza pentru rejudecare primei instanțe

și acest lucru o singură dată, în cazul în care părțile

ar fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori

prin întâmpinare - potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Reclamanta susține

că a solicitat expres la termenul din 08 decembrie 2014 admiterea apelului

și retrimiterea cauzei spre soluționare și rejudecare pe fond la

Tribunalul Bacău întrucât judecata nu a avut loc la fondul cauzei în contradictoriu

cu Consiliul pentru Combaterea Discriminării, însă o astfel de cerere

nu este de măsură a atrage aplicarea dispozițiilor art. 480

alin. (3) C. proc. civ., care impune cerințele necesare pentru trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță.

În condițiile în care a intervenit

un caz de anulare a sentinței primei instanțe, instanța era obligată

să facă aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.,

cu consecința judecării procesului prin evocarea fondului, și nu

să soluționeze cauza în limitele fixate prin cererea de apel, în aplicarea

art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că instanța de apel va

proceda Ia rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către

apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea

din hotărârea care a fost atacată. Aplicarea celor din urmă dispoziții

legale se face atunci când nu exisiă un motiv de anulare a hotărârii primei

instanțe, care să impună procedura de urmat, prevăzuta de

art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Neanalizarea apărărilor

uneia dintre părți, în speță ale Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării reclamă recurenta, numai partea respectivă

are interes în a o susține - motiv pentru care nu va fi analizată critica

aferentă, inclusiv sub aspectul apărărilor formulate de către

recurentă, din perspectiva legalității și contradictorialității.

Recurenta reclamantă nu justifică

niciun interes în formularea criticii privind faptul că nu i-a fost comunicată

și încheierea din 11 martie 2015, de dezbateri, atât timp cât nu susține

nicio apărare pe aceasta.

În ceea ce privește natura

hotărârii intermediare pronunțată de instanța de apel, pronunțarea

unei decizii este impusă de art. 424 alin. (3) C. proc. civ. în justificarea

soluției trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, recurenta

reclamantă face trimitere la o normă din materia recursului, specifică

acestei căi de atac, inaplicabilă în fața instanței de apel.

Contrar celor susținute în

cererea de recurs, rejudecarea cauzei și evocarea fondului de către instanța

de apel nu se putea face la aceiași termen la care s-a admis apelul și

s-a anulat sentința primei instanțe, față de motivul care a

justificat această soluție și care impunea legala citare a unei instituții.

Deciziile pronunțate de instanța

de apel nu sunt contradictorii prin admiterea apelului și respingerea acțiunii.

Îndreptarea erorii materiale a

fost făcută cu respectarea art. 442 C. proc. civ., față de cadrul

procesual al litigiului. Așa cum s-a arătat mai sus, după admiterea

apelului pentru necitarea C.N.C.D., nu se putea decât rejudeca acțiunea, iar

aceasta nu în limitele stabilite prin cererea de apel, întrucât nu mai exista o

hotărâre supusă controlului judicar în urma anulării sentinței

primei instanțe. Admiterea apelului reclamantei, singurul de altfel declarat

în cauză, s-a făcut fără a se analiza criticile formulate prin

acesta cu privire la sentința primei instanțe, contestată pe această

cale, soluția fiind impusă de necitarea de către tribunal a C.N.C.D.

Faptul că în această

încheiere nu se face referire că ar face parte integrantă din dispozitivul

deciziei civile nr. 170 din 25 martie 2015 prin care se dispune respingerea apelului

și că este definitivă nu este în măsură să îi afecteze

valabilitatea.

Omisiunea pronunțării

asupra unor cereri din apel nu a dus la încălcarea art. 481 C. proc. civ.,

care reglementează neînrâutățirea situației în propria cale

de atac.

Pe de o parte, sentința primei

instanțe a fost anulată integral, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, acțiunea a fost respinsă de prima instanță,

iar instanța de apel a dispus aceeași soluție, cu ocazia rejudecării

cauzei. Considerentul din decizia civilă nr. 170 din 25 martie 2015, în sensul

că eleva nu a fost înmatriculată nici în anii 2012/2013/2013/2014, nu

este în măsură să atragă aplicarea acelorași dispoziții

procedurale și nici nu a fost reținut cu încălcarea legii și

a limitelor cu care a fost învestită instanța, acesta reprezintând un

argument suplimentar în conturarea concluziei instanței, a cărui realitate

nici nu a fost contestată - în justificarea acestuia făcându-se referire

la adresa din anul 2013 emisă de Școala cu clasele I-VIIl B.

dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din decizia apelată rezultă

a instanța a statuat în fapt și în drept asupra cererii de chemare în

judecată, arătând motivele pentru care pretențiile formulate nu au

fost primite, iar considerentele care susțin decizia nu sunt contradictorii

și străine de natura cauzei, în sensul motivului de recurs invocat, în

soluționarea cauzei nu era necesar să se facă referire la toate temeiurile

invocate de această parte, care au fost astfel implicit înlăturate.

Așa cum rezultă din decizie,

instanța a judecat cauza în fond în limitele în care a fost sesizată,

cu sublinierea considerentele avute în vedere, iar referirile făcute la hotărârile

judecătorești anterioare și efectele acestora erau necesare, întrucât

situația conflictuală ce a generat faptele imputate nu poate fi analizată

decât în interdependență și ținând cont de cauza acestora.

În acest context, recurenta reclamantă

subliniază faptul că cererea sa principală din prezenta cauză

este în sensul obligării pârâților la plata daunelor morale și materiale

către sine și către copilul său, în valoare de 50.000 euro (225.000

RON), actualizate cu dobânda de referință a Băncii Naționale

a României, cu subsidiar alte capete de cerere, omițând însă cauza acestei

cereri, reținută în motivarea deciziei ca fiind identică în parte

cu cea din litigiul anterior și necontestată.

Contrar celor susținute prin

cererea de recurs, considerentele deciziei se referă la pretențiile formulate

și nu se rezumă (exclusiv) la reținerea unei culpe a recurentei reclamante

în sensul că nu ar fi dus copilul la școală după 15 septembrie

203 (ipoteză relevantă însă din perspectiva întregului obiect al

cererii de chemare în judecată). Analiza instanței a intervenit asupra

tuturor faptelor aflate în interdependență, presupus ilicite, care au

conturat soluția pronunțată, de natură a infirma susținerile

recurentei reclamante.

3.

Nu s-a încălcat în cauză normele

de drept material invocate, pentru a se putea reține motivul de recurs prevăzut

de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Î

n contestarea normele de drept civil reținute

în motivarea deciziei, recurenta reclamantă arata că acestea se referă

la cu totul alle instituții juridice, fără a contesta raționamentul

juridic al instanței de apel care a făcut aplicarea dispozițiilor

din vechiul C. civ., arătând și considerentele care susțin această

concluzie - așa cum impune art. 486 alin. (1) Iit. d) C. proc. civ.

Potrivit acestei norme procedurale,

cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele

vor fi depuse printr-un memoriu separat, în vreme ce în alin. (3) se arată

că aceste mențiuni sunî prevăzute sub sancțiunea nulității.

Recurenta reclamantă susține

că în cauză este antrenată răspunderea civilă delictuală,

în condițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ.

- În justificarea acestui motiv,

reclamanta susține că daunele morale solîcîlaie în prezentul dosar, pe

calea acțiunii civile, sunt diferite de cele solicitate în Dosarul nr. x/32/2011,

în care i s-au respins deoarece acest capăt de cerere era supus legii speciale

a contenciosului administrativ, fiind subsecvent anulării actului administrativ

contestat, precum și că hotărârile pronunțate în respectivul

dosar nu au vreo legătură cu cauza civilă, în despăgubiri, de

față.

Instanța de apel nu a respins

însă cererea privind daunele ca efect al puterii lucrului judecat al soluției

pronunțate în ceea ce le privește prin hotărârilor judecătorești

pronunțate în litigiul anterior, ci drept consecință a reținerii

acestuia relativ Ia cauza care susține această cerere în dosarul de față

- decizia fund supusă controlului judiciar pe calea recursului, așa cum

prevede art. 483 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta este concluzia reținută

de instanța de apel, care rezultă din raționamentul concretizat în

considerente, orice considerent contrar fiind numai urmarea unei erori.

Sub acest aspect a fost justificată

legătura dintre cele două litigii, necontestată sub aspectul legalității,

așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a

reținut că între reclamantă și pârâți s-au derulat mai

multe litigii, situația confiictuaiă dintre aceștia, generată

de situația de discriminare invocată de reclamantă, fiind dedusă

judecății în cadrul Dosarului nr. x/32/2011 al Curții de Apel Bacău,

cele statuate de instanța de contencios administrativ cu privire la situația

de discriminare invocată intrând sub incidența puterii de lucru judecat.

În justificarea soluției,

în celălalt dosar s-a reținut că reclamanta a formulat contestație

împotriva hotărârii nr. 311 din 27 iunie 2011 a C.N.C.D. (în soluționarea

memoriului din 23 septembrie 2010), prin care s-a stabilit, printre altele, că

faptele de discriminare reclamate nu se confirmă. Acțiunea promovată

de reclamantă a fost respinsă prin sentința civilă nr. 34

din 16 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apei Bacău, secția

contencios administrativ, hotărârea fiind confirmată de Î.C.C.J., prin

decizia civilă nr. 5108 din 23 aprilie 2013.

Din considerentele acestor hotărâri

rezultă că situația de discriminare invocată de reclamantă

nu a fost confirmată în raport de aspectele invocate și ansamblul probator

administrat în cauză, neputându-se reține incidența dispozițiilor

O.G. nr. 137/2009, ale art. 14 din C.E.D.O., respectiv o discriminare a fiicei reclamantei

în cadrul unității școlare, în contextul în care accesul reclamantei

a fost restricționat doar în ceea ce privește prezența acesteia în

clasa la orele de curs ale minorei, interdicție, de altfel, acceptată

de reclamantă. Totodată, s-a mai reținut că, urmare a situațiilor

conflictuale anterior arătate, reclamanta a dus-o pe minoră la cursuri

din ce în ce mai rar, iar ulterior susținerii examenului de încheiere a situației

școlare, în august 2011, minora a fost declarată repetentă, urmând

a fi înscrisă în anul școlar următor tot în clasa a V-a, conform

înștiințării din 31 august 2011.

S-a mai reținut de instanța

de apel că prin hotărârile anterior menționate s-a statuat, cu putere

de lucru judecat, că în speță nu poaîe fi reținută o situație

de discriminare în care să fi fost plasată minora, în cadrul procesului

educativ, iar în considerarea efectelor puterii de lucru judecat ce vizează

constatarea inexistenței faptei ilicite de discriminare, se apreciază

a fi neîntemeiată și cererea de acordare a daunelor, fundamentată

pe discriminarea reclamată în speță.

- Aceeași este situația

și în cazul criticii referitoare la efectele hotărârilor din contencios

administrativ în ceea ce privește prejudiciul sau vinovăția autorului

faptei ilicite, cu referire, prin analogie, la efectele hotărârii penale în

fața instanței civile sub aceleași aspecte.

Aceasta deoarece elementul răspunderii

civile delictuale care nu a fost reținut de instanța de apel este cel

reprezentat de fapta ilicită, ce este distinct de cele două la care se

face referire.

- Recurenta reclamantă a mai

arătat că sunt întrunite toate elementele răspunderii (ca o critică

la apărările formulate de către Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării), însă criticile formulate nu sunt în măsură să

susțină această apărare, astfel cum s-a arătat mai sus.

Mai mult, se contestă caracterul cumulativ al elementelor răspunderii

civile delictuale, cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.

Recurenta reclamantă mai arată

că instanța le neagă dreptul la a recurge la acțiunea civilă

pentru repararea prejudiciului creat prin faptele celor trei întimați-pârâți,

dreptul la satisfacție echitabilă și orice prevedere legislativă

civilă, inclusiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acuzându-o

că nu ar fi dus copilul la școală.

Prin modul de soluționare

a cauzei nu le este încălcat părților dreptul de acces fa o instanță,

din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât acesta nu esle, potrivit jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, un drept absolut, putând fi supus unor restricții, printre

care și cea determinată de securitatea raporturilor juridice - ce împiedică

repunerea în discuție a unei chestiuni dezlegată definitiv într-un alt

litigiu.

În susținerea criticii referitoare

la fapta ce i-a fost imputată privind prezența elevei la cursurile școlare

nu s-au arătat dispozițiile legale reclamate a fi încălcate și

dezvoltarea lor, așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pe de altă parte, demersurile

subliniate de instanța de apel în sarcina reclamantei recurente se referă

și la situația de abandon școlar, astfel cum este aceasta definită

art. 68 alin. (5) din ROFUIP aprobat prin Ordinul nr. 4925/2005 al Ministrului Educației

și Cercetării, la care s-a și tăcut trimitere în justificarea

deciziei, din perspectiva căreia nu s-au formulat, de asemenea, critici de

nefegalitate, așa cum impune norma procedurală susmenționată.

Astfel, instanța de apel a

constatat că, în contextul conflictual existent, de la data de 04

noiembrie 2010, reclamanta a hotărât ca minora să nu mai frecventeze cursurile

școlare fără a motiva acest lucru, situație reținută

și în considerentele sentinței penale nr. 67/2012, pronunțată

în Dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bacău, dosar atașat prezentului,

în care se arată și faptul că nefrecventarea cursurilor școlare

nu se poate imputa conducerii unității școlare, a Inspectoratului

Școlar Județean Bacău sau cadrelor sau personalului școlii.

Ca urmare a acestui fapt, minora a acumulat în decursul anului școlar 2010-2011,

374 de absențe, dintre care 360 nemotivate, 14 absențe motivate, situație

de care reclamanta a fost înștiințată.

În aplicarea art. 64 din ROFUIP,

aprobat prin Ordinul nr. 4925/2005 al Ministrului Educației și Cercetării,

cu modificările și completările ulterioare aplicabile la data acțiunii,

care prevede că „sunt declarați amânați, semestrial sau anual, elevii

cărora nu li se poate definitiva situația școlară la una sau

mai multe discipline dacă au absentat, motivat sau nemotivat la cel puțin

50% din numărul de ore de curs prevăzut într-un semestru la disciplinele

respective", eleva a fost amânată pentru susținerea examenelor de

încheiere a situației școlare, la patru discipline (limba franceză,

desen și educație plastică, biologie și muzică) în perioada

29 august -30 august 2011, rezultatele obținute situându-se sub nota 5. Pe

cale de consecință, eleva a fost declarată repetentă, în temeiul

art. 76 lit. a) din ROFUIP, anterior arătat potrivit căruia „sunt declarați

repetenți elevii care au obținut medii anuale sub 5/calificativul „insuficient"

la mai mult de două discipline de învățământ" - ca atare,

pentru anul de referință 2010/2011, nu se poate reține că unitatea

școlară ar fi procedat la exmatricularea elevei.

Ca urmare a situației școlare

din anul 2010/2011, eleva a fost înmatriculată din nou în clasa a V-a la aceeași

școală, pentru anul școlar 2011/2012, an în care aceasta nu a urmat

nicio oră de curs, cumulând un număr de 452 de absențe nemotivate,

la sfârșitul anului fiind declarată repetentă și în situație

de abandon școlar în baza art. 68 alin. (5) din ROFUIP aprobat prin Ordinul

nr. 4925/2005 al Ministrului Educației și Cercetării, cu modificările

și completările ulterioare, în forma în vigoare la data acțiunii,

conform căruia „elevul care nu frecventează cursurile de zi ale unei clase

de învățământ obligatoriu, depășind cu mai mult de 2 ani

vârsta clasei respective, se află în situația de abandon școlar".

Acest text normativ menționează faptul că „elevul aflat în situația

de abandon școlar poate fi înscris, la cerere, în forme de învățământ

seral, cu frecvență redusă sau la distanță, pentru care

se constituie formațiuni aparte".

În acest context s-a reținut

că reclamanta nu a făcut dovada inițierii unui astfel de demers către

entitatea școlară sau Inspectoratul Școlar Județean Bacău,

sau, a unui răspuns negativ din partea acestora la eventualul demers efectuat,

reînscrierea elevei în clasa a V-a, în forma solicitată prin acțiune,

excedând textului normativ și că, de altfel, eleva nu a fost înmatriculată

nici în anii 2012/2013, 2013/2014 (conform adresei din anul 2013 emisă de Școala

cu clasele I-VIII B.).

Atât timp cât fapta ilicită

imputată care ar fi generat dreptul la acordarea daunelor nu s-a confirmat,

nu prezintă relevantă că daunele se cuvin recurentei reclamante sau

fiicei sale minore.

În cadrul cererii de recurs se

reclamă faptul că în conflictul anterior dedus judecății s-a

reținut fapta de discriminare a reciamantei-recurente, însă cele reținute

de instanța de apel, în aprecierea probatoriului, nu confirmă acest lucru,

iar o reapreciere a acestuia nu este permisă în fața instanței de

recurs de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât Ministerului Educației,

Tineretului și Sportului pe anumite capete de cerere - obligarea pârâților

la repunerea în situația anterioară faptei de discriminare și reînscrierea

minorei în clasa a V-a a Școlii cu clasele I-VIII B., instanța a reținut

că acestea exced competențelor acestuia, în raport de dispozițiile

Legii nr. 1/2011, Legea educației naționale (art. 14 conform căruia

acesta proiectează, redactează și aplică strategiile naționale

în domeniile educației), precum și celor stabilite prin H.G. nr. 185/2013,

art. 6, cu republicările ulterioare (art. 2-5) - fără a se respecta

dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. referitoare la cerințe

de validitate impuse în motivarea cererii de recurs.

Constatând, prin urmare, că

nu poi fi reținute motivele de recurs invocate - motivarea deciziei fiind conformă

[art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.], dispozițiile procedurale [în parte,

nejustificându-se invocarea acestora față de cadrul litigiului - art.

488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.] și cele de drept material fiind corect

aplicate [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), Înalta Curte va dispune în consecință,

cu aplicarea și a dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarai de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 170 din data de 25 martie 2015,

a încheierii de ședință din data de 24 aprilie 2014 și a deciziei

nr. 458 din data de 12 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Bacău,

secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 martie 2016.