ÎCCJ, decizie (scj.ro #130752)

Apel. Anularea în tot a hotărârii de primă instanță. Rejudecarea fondului.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.

Index alfabetic :

anularea în tot a sentinței

-efect devolutiv

-evocarea fondului

NCPC, art. 476, art. 478, art. 480

În situația în care a intervenit un caz de anulare a sentinței primei instanțe, instanța de apel este obligată să facă aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., cu consecința judecării procesului prin evocarea fondului și nu să soluționeze cauza în limitele fixate prin cererea de apel, în aplicarea art. 477 alin.(1) C.proc.civ., care prevede că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului in limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărârea care a fost atacată. Aplicarea acestor din urmă dispoziții se face atunci când nu există un motiv de anulare a hotărârii primei instanțe, care să impună procedura de urmat prevăzută de art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Secția I civilă, decizia nr.499 din 8 martie 2016

Prin decizia nr.170 din data de 25.03.2015, Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 403 din 24.03.2014 pronunțată de Tribunalul Bacău în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Școlar Județean Z., Școala C., Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 403/2014 pronunțată de Tribunalului Bacău a fost respinsă excepția autorității lucrului judecat; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului pentru capetele 2 și 3 de cerere; au fost respinse capetele 2 și 3 de cerere formulate față de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Școlar Județean Z., Școala C. și Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, ca neîntemeiată.

Apelul formulat de reclamantă a fost admis prin decizia civilă nr. 458 din 12.12.2014

,

avându-se în vedere soluționarea cauzei de prima instanță fără citarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citare obligatorie conform dispozițiilor art. 27 alin.(3) și (4) din O.U.G. nr. 137/2000.

Prin decizia civilă nr.170 din 25.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, iar prin încheierea de ședință din 24.04.2015 s-a îndreptat eroarea materială strecurată  în dispozitivul acestei decizii, în sensul că în loc de „Respinge apelul ca nefondat” se va scrie corect „Respinge acțiunea ca nefondată”.

Împotriva deciziilor civile nr. 458/2014 și nr.170/2015, precum și încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 24.04.2015, pronunțate de Curtea de Apel Bacău a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:

Prin decizia civilă nr. 458/2015 se reține că prin cererea de apel s-a criticat  judecarea cauzei fără citarea Consiliului pentru Combaterea Discriminării, cu încălcarea art. 27 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 137/2000, însă instanța de apel a respins cererea sa de introducere în cauză a Consiliului față de împrejurarea că în cadrul apelului nu pot fi chemate în judecată alte părți decât cele față de care a înțeles reclamanta să se judece în contradictoriu la instanța de fond și pentru că în apel nu se poate lărgi cadrul procesual. Prin dispoziția dată prin această decizie se încalcă puterea de lucru judecat  a propriei decizii luate la un termen anterior, când s-a respins cererea sa în același sens.

Deși a solicitat expres la termenul din 08.12.2014 admiterea apelului și retrimiterea cauzei spre soluționare și rejudecare pe fond la Tribunalul Bacău întrucât judecata nu a avut loc la fondul cauzei în contradictoriu cu Consiliul pentru Combaterea Discriminării, instanța de apel a reținut că trimiterea spre rejudecare nu poate fi dispusă din oficiu, ci numai dacă părțile o cer.

Prin decizia civilă nr. 170/2015  i se respinge acțiunea fără a se respecta art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 14, art. 20, art. 22 și urm. din C.proc.civ. și fără a se apleca instanța asupra normelor de drept interne și internaționale, nejudecându-se cauza în fond și pronunțându-se în baza altor sentințe anterioare, fără vreo legătură cu cauza civilă, în despăgubiri, deoarece capătul său de cerere principal din prezenta cauză este în sensul obligării pârâților la plata daunelor morale și materiale către sine și către copilul său, în valoare de 50.000 euro (225.000 lei), actualizate cu dobânda de referință a BNR, cu subsidiar alte capete de cerere.

Instanța de apel, prin ambele decizii pronunțate, preia în întregime motivarea sentinței apelate, nestatuând în fapt și în drept, printr-o nouă judecată asupra fondului, cu încălcarea efectului devolutiv al apelului stipulat de art. 476 alin. (1) C.proc.civ. și omițând a se pronunța asupra excepției pe care a invocat-o în apel, prin care a solicitat admiterea excepției nesoluționării pe fondul cauzei, nefăcând totodată nicio referire asupra cererii sale din apel privind menținerea dispozitivului sentinței civile nr. 403/D/2014 sub aspectul modului de soluționare a excepției.

Dacă prin decizia civilă nr. 458/2014 se anulează în tot sentința apelată, prin decizia nr. 170/2015 nu mai trebuia reiterată, chiar cu adăugiri care erau total străine de natura pricinii, motivarea instanței de fond.

Preluând motive contradictorii și numai străine de natura cauzei din sentința apelată, instanța de apel încalcă art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - dreptul la un recurs efectiv - după ce a fost lipsită de primul grad de jurisdicție, și art. 6 din Convenție prin netrimiterea spre rejudecare a cauzei primei instanțe, deși era obligată să facă acest lucru potrivit art. 477 alin.(1) C.proc.civ., care prevede că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului in limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărârea care a fost atacată. S-a anulat în totalitate sentința apelată, deși a solicitat anularea sentinței apelate cu menținerea mențiunii în ceea ce privește respinge excepției autorității de lucru judecat.

Fără a se pronunța și fără a admite excepția nesoluționării pe fondul cauzei, instanța de apel nu putea reține cauza spre judecarea pe fond, cu atât mai mult cu cât fondul cauzei nu se judecase cu citarea obligatorie a unei părți. Devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când se tinde la anularea hotărârii, iar odată cu introducerea în cauză a C.N.C.D., cauza trebuia obligatoriu trimisă spre rejudecare primei instanțe. De vreme ce invocase în apelul său că C.N.C.D. trebuia obligatoriu citat conform Ordonanței nr. 137/2000, republicată, inclusiv de către instanța de fond, acesta constituia un motiv de ordine publică care impunea retrimiterea cauzei spre rejudecare.

Reținând cauza spre rejudecare, cu introducerea în cauză a C.N.C.D. direct în apel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (1) C.proc.civ., la care chiar aceasta făcuse referire când i-a respins cererea de introducere în cauză a acestei instituții, direct în apel.

Instanța de apel, deși a citat și C.N.C.D. ca intimat în apel, prin decizia civilă nr.170/2015 nu a făcut nicio referire la faptul că acesta a fost citat și nici la susținerile acestuia, cu referire în mod expres la adresa din 28.01.2015, care cuprinde susțineri eronate și nelegale - „

pentru ca o faptă să fie calificată că fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: 1) existența unui tratament preferențiat (...); 2) existența unui criteriu de discriminare (...); 3) tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; 4) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim

". Deși legea nu prevede obligativitatea îndeplinirii celor 4 condiții cumulativ, în speță acestea erau îndeplinite și, cu toate acestea, pronunțând o hotărâre contradictorie și numai pe motive străine de natura pricinii, instanța de apel nu se pronunță asupra prejudiciului creat minorei X. Aceasta deși prin aceeași adresă C.N.C.D. arată că

"(.. .) considerăm că aspectele semnalate ar putea constitui acte/fapte de discriminare exclusiv în cazul în care, în urma instrumentării probatoriului din dosarul cauzei, se evidențiază că tratamentul diferențiat a avut la bază handicapul elevei X.". Intimatul C.N.C.D. se contrazice în afirmațiile sale cu Hotărârea din 27.06.2011 a Colegiului Director al C.N.C.D. care „recomandă unității de învățământ să adopte măsurile necesare pentru a asigura exercitarea dreptului la educație al copilului cu dizabilitate - Sindrom Down

" (de fapt, măsurile educative luate de către școală au fost lăsarea copilului în starea de

repetenție în august 2011).

Instanța de apel pronunță o hotărâre numai pe motive străine de natura pricinii, reținând că

„(...) cele statuate de instanța de contencios administrativ, prin dispozitivul și considerentele sentinței civile nr. 34/2012, cu privire la situația de discriminare invocată, intră sub incidența puterii de lucru judecat

".

Decizia nr. 170/2015 cuprinde motive contradictorii și numai motive străine de natura cauzei, deoarece faptele pentru care a formulat acțiunea în despăgubiri au fost comise de către cei 3 intimați în perioadă 13.09.2010 - august 2011 și nu pe fapte ulterioare, iar întreaga motivare a deciziei nr. 170/2015 se bazează pe presupusa sa culpă că nu ar fi dus copilul la școală după 15.09.2011 - „elevul aflat în situația de abandon școlar poate fi înscris, la cerere, în forme de învățământ seral, cu frecvență redusă sau la distanță, pentru care se constituie formațiuni aparte", or, reclamanta nu a făcut dovada inițierii unui astfel de demers către entitatea școlară sau Inspectoratul Școlar Județean Z. sau a unui răspuns negativ din partea acestora la eventualul demers efectuat, reînscrierea elevei în clasa a V-a inform solicitată prin acțiunea excedând textului normativ". Nici o cerere a sa nu excedează vreunui text normativ, iar la data de 13.09.2010 și în august 2011 când a fost lăsat repetent, copilul nu se afla în situația de abandon școlar pentru a se întreprinde vreun demers de înscrierea a sa la seral, frecvență redusă sau învățământ la distanță.

3.

Potrivit art. 488 alin. (1) C.proc.civ., prin ambele decizii pronunțate instanța de apel încalcă  normele de drept material.

Decizia nr. 170/2015 nu i-a fost comunicată cu încheierea din 11.03.2015, ca parte integrantă din decizie, când au avut loc dezbaterile în contradictoriu pe fondul cauzei, deși se face referire la aceasta în practicaua deciziei. Lipsește astfel din decizie ceea ce s-a dezbătut în sala de judecată la 11.03.2015, nefiind consemnată nicio susținere a părților la dezbaterile în contradictoriu.

Instanța de apel nu putea pronunța o decizie definitivă prin care să citeze părțile la un termen ulterior, fiind obligatoriu de dat o încheiere, deoarece decizia prin care a fost anulată hotărârea apelata și a fost reținută cauza de către instanța de apel pentru judecarea în fond a pricinii are caracterul unei hotărâri parțiale și nu este susceptibilă a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finalizează judecata în apel, numai această ultimă hotărâre având caracter definitiv. În caz contrar, erau aplicabile dispozițiile art. 498 C.proc.civ., care prevede că  rejudecarea procesului în fond se va face de către instanța de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Instanța de apel, admițând apelul și anulând în totalitate sentința apelată, cu reținerea cauzei spre rejudecare, a considerat implicit că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului și era obligatoriu ca evocarea fondului cauzei să se facă la același termen și să se pronunțe o singură decizie.

Sunt două decizii contradictorii, prin care se admite și se respinge apelul.

Instanța de apel pronunță încheierea prin care constată, în mod nelegal,  eroarea de judecată ca fiind o eroare materială, deoarece era obligată, în limitele stabilite de lege, de a se pronunța asupra admiterii sau respingerii apelului formulat împotriva sentinței. În cazul în care a admis apelul, instanța nu mai avea cum respinge acțiunea, deoarece  pronunță două decizii contradictorii.

Încheierea din 24.04.2015 este dată cu încălcarea gravă a normelor de drept material, deoarece nu reprezintă o eroare materială care putea fi corectată la cererea părții sau din oficiu, în condițiile art. 442 C.proc.civ. Este o eroare de judecată, deoarece instanța de apel era obligată să se pronunțe întâi asupra apelului, prin admitere sau respingere și apoi în sensul admiterii său respingerii acțiunii, prin aceeași decizie definitivă. Încheierea nu face referire că ar face parte integrantă din dispozitivul deciziei civile nr. 170/2015 prin care se dispune respingerea apelului și nu cuprinde mențiunea că este definitivă.

Omisiunea de pronunțare asupra respingerii excepției autorității de lucru judecat și asupra admiterii excepției nesoluționării de fondul cauzei invocate de către apelantă au condus la încălcarea art. 481 C.proc.civ., care reglementează neînrăutățirea situației în propria cale de atac.

Totodată, în decizia civilă nr. 170/2015 instanța de apel adaugă, cu încălcarea legii și depășirea limitelor cu care a fost învestită să judece cauza, că „De altfel, eleva nu a fost înmatriculată nici în anii 2012/2013/2013/2014” (conform adresei emisă de școala).

Instanța de apel respinge apelul/acțiunea sa, motivând soluția dată în baza unor articole care nu au nici o legătură cu prezenta cauză.

Nu poate fi eroare materială, ci eroare de judecată invocarea articolelor din Codul civil – art.

1200 C.civ. referindu-se la comunicarea ofertei, acceptarea și revocarea, neavând alin. (4), iar art. 1202 la clauze standard.

Instanța de apel respinge apelul/acțiunea sa, motivând soluția dată doar în baza anumitor articole de lege care au fost invocate de către intimați, fără nicio referire la temeiurile de drept pe care s-a întemeiat acțiunea și care au fost expuse și în apel, prin răspunsurile sale la întâmpinările celor trei intimați-pârâți de la primă instanță și din apel, răspunsuri la care nici instanța de fond și nici instanța de apel nu face vreo referire.

Soluția C.N.C.D., dacă a fost confirmată de o hotărâre judecătorească în dosarul nr. x/32/2011 al Curții de apel Bacău, Secția contencios administrativ, își produce în continuare efectele, iar prin aceasta s-a constatat fapta de discriminare în ceea ce o privește.

Dacă C.N.C.D. nu se putea pronunța asupra unei fapte penale a defunctului dir. B., cu atât mai puțin se putea pronunța asupra daunelor solicitate pe calea unei acțiuni în instanța civilă.

Daunele morale solicitate în dosarul nr. x/32/2011 s-au respins deoarece acest capăt de cerere era supus legii speciale a contenciosului administrativ și nu legii civile. Ca atare, capătul de cerere privind daunele morale erau subsecvente anulării actului administrativ contestat, a cărui anulare se solicita în instanța de contencios administrativ.

Deoarece nu mai este posibilă punerea în situația anterioară comiterii nenumăratelor fapte ilicite, iar prejudiciul și legătura de cauzalitate au fost dovedite, acordarea de daune morale și materiale de 50.000 euro este justificată, fiind minima ce poate fi solicitată, având în vedere prejudiciile create reclamantei și fiicei sale.

Instanța civilă le neagă dreptul la a recurge la acțiunea civilă pentru repararea prejudiciului creat prin faptele lor de cei 3 intimați-pârâți, dreptul la satisfacție echitabilă și orice prevedere legislativă civilă, inclusiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acuzându-o că nu ar fi dus copilul la școală.

Nu a retras copilul de la școală, acesta a refuzat să mai meargă la școală, ori, dacă în cauzele privind minorii în vârstă de 10 ani instanța este obligată să le ceară părerea, reclamanta, ca mamă, trebuia să se supună dorințelor copilului său.

Dacă recurenta ar fi avut vreo culpă că nu a  dus copilul la școală sau că nu a întreprins vreun demers de înscriere a copilului la seral, învățământ la frecvență redusă sau la distanță, înainte să fie născută situația de abandon școlar - respectiv cei 2 ani de situație de repetenție, anul școlar 2010-2011 și anul școlar 2011-2012 (obligație inventată de către intimați și de ambele instanțe) și s-ar fi considerat că nu ar fi trebuit să fie despăgubită pentru prejudiciile create, totuși, ar fi trebuit să i se acorde despăgubiri morale măcar copilului, care a suferit prejudicii morale profunde și inestimabile pentru tot restul vieții.

Ambele instanțe erau obligate să aplice dreptul comun, astfel cum au fost chemate să judece, în limitele conferite de lege și în baza principiului disponibilității părții, deoarece este antrenată răspunderea civilă delictuală, în condițiile art.  1349 și art. 1357 C.civ.

Dacă instanța civilă învestită cu o cerere în pretenții civile trebuie să judece conform art. 1365 C.civ. (Efectele hotărârii penale - instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale si nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite), cu  atât mai mult nu este legată de o soluție dată în contencios administrativ, de anulare a unui act administrativ unilateral, în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Intimatul-pârât  Ministerul Educației Naționale  răspunde pentru capetele 2 și 3 din acțiune în temeiul art. 1369 C.civ., care reglementează  răspunderea altor persoane.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Instanța de apel a procedat la judecata procesului, arătând argumentele de fapt și de drept care susțin soluția și care pot fi aceleași cu cele ale primei instanțe dacă acestea sunt îmbrățișate de instanța de apel, dar urmare a propriului raționament.

Reclamanta recurentă nu poate reclama nepronunțarea asupra cererilor din apel, întrucât cauza s-a judecat nu în virtutea efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 476 alin.(1) C.proc.civ., cum susține, ci prin evocarea fondului, urmare anulării totale a sentinței primei instanțe pentru necitarea Consiliului Național pentru  Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) și aplicării dispozițiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Reținând cauza spre rejudecare, cu introducerea în cauză a C.N.C.D., instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (1) C.proc.civ., care prevede că în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața instanței, neputându-se pune problema nici a încălcării unei dispoziții a sa anterioară, întrucât nu a avut loc o introducere a Consiliului, ca parte, în faza procesuală a apelului (ce presupune cenzurarea sentinței primei instanțe), ipoteză în care s-ar fi încălcat aceste dispoziții, ci în fața instanței de apel, care prin anularea sentinței primei instanțe  procedează la rejudecarea fondului.

Prin judecarea procesului și netrimiterea cauzei la prima instanță, a cărei hotărâre a anulat-o, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (și nu art. 13, a cărui discuție este înlăturată în contextul circumscrierii reclamării în art. 6), întrucât norma convențională nici măcar nu pretinde în materie civilă dublul grad de jurisdicție, legiuitorul ordinar putând chiar suprima oricând dreptul la apel în anumite pricini – cauza

Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei

, Hotărârea din 19 decembrie 1997.

Instanța de apel era obligată, potrivit normei interne, să trimită cauza pentru rejudecare primei instanțe și acest lucru o singură dată, în cazul în care părțile ar fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare – potrivit art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Reclamanta susține că a solicitat expres la termenul din 08.12.2014 admiterea apelului și retrimiterea cauzei spre soluționare și rejudecare pe fond la Tribunalul Bacău, întrucât judecata nu a avut loc la fondul cauzei în contradictoriu cu Consiliul pentru Combaterea Discriminării, însă o astfel de cerere nu este de măsură a atrage aplicarea dispozițiilor art. 480 alin.(3) C.proc.civ., care impune cerințele necesare pentru trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În condițiile în care a intervenit un caz de anulare a sentinței primei instanțe, instanța era obligată să facă aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., cu consecința judecării procesului prin evocarea fondului, și nu să soluționeze cauza în limitele fixate prin cererea de apel, în aplicarea art. 477 alin.(1) C.proc.civ., care prevede că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului in limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărârea care a fost atacată. Aplicarea celor din urmă dispoziții legale se face atunci când nu există un motiv de anulare a hotărârii primei instanțe, care să impună procedura de urmat, prevăzută de art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Neanalizarea apărărilor uneia dintre părți, în speță ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării reclamă recurenta, numai partea respectivă are interes în a o susține – motiv pentru care nu va fi analizată critica aferentă, inclusiv sub aspectul apărărilor formulate de către recurentă, din perspectiva legalității și contradictorialității.

Recurenta reclamantă nu justifică niciun interes în formularea criticii privind faptul că nu i-a fost comunicată și  încheierea din 11.03.2015, de dezbateri, atât timp cât nu susține nicio apărare pe aceasta.

În ceea ce privește natura hotărârii intermediare pronunțată de instanța de apel, pronunțarea unei decizii este impusă de art. 424 alin. (3) C.proc.civ.

În justificarea soluției trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, recurenta reclamantă face trimitere la o normă din materia recursului, specifică acestei căi de atac, inaplicabilă în fața instanței de apel.

Contrar celor susținute în cererea de recurs, rejudecarea cauzei și evocarea fondului de către instanța de apel nu se putea face la același termen la care s-a admis apelul și s-a anulat sentința primei instanțe, față de motivul care a justificat această soluție și care impunea legala citare a unei instituții.

Deciziile pronunțate de instanța de apel nu sunt contradictorii prin admiterea apelului și respingerea acțiunii.

Îndreptarea erorii materiale a fost făcută cu respectarea art. 442 C.proc.civ.,  față de cadrul procesual al litigiului. Așa cum s-a arătat mai sus, după admiterea apelului pentru necitarea C.N.C.D., nu se putea decât rejudeca acțiunea, iar aceasta nu în limitele stabilite prin cererea de apel, întrucât nu mai exista o hotărâre supusă controlului judiciar în urma anulării sentinței primei instanțe. Admiterea apelului reclamantei, singurul de altfel declarat în cauză, s-a făcut fără a se analiza criticile formulate prin acesta cu privire la sentința primei instanțe, contestată pe această cale, soluția fiind impusă de necitarea de către tribunal a C.N.C.D.

Faptul că în această încheiere nu se face referire că ar face parte integrantă din dispozitivul

deciziei civile nr. 170/2015 prin care se dispune  respingerea apelului și că este definitivă nu este în măsură să îi afecteze valabilitatea.

Omisiunea pronunțării asupra unor cereri din apel nu a dus la încălcarea art. 481 C.proc.civ., care reglementează neînrăutățirea situației în propria cale de atac.

Pe de o parte, sentința primei instanțe a fost anulată integral, potrivit art. 480 alin. (3) C.proc.civ., iar, pe de altă parte, acțiunea a fost respinsă de prima instanță, iar instanța de apel a dispus aceeași soluție, cu ocazia rejudecării cauzei. Considerentul din decizia civilă nr. 170/2015, în sensul că eleva nu a fost înmatriculată nici în anii 2012/2013//2014, nu este în măsură să atragă aplicarea acelorași dispoziții procedurale și nici nu a fost reținut cu încălcarea legii și a limitelor cu care a fost învestită instanța, acesta reprezentând un argument suplimentar în conturarea concluziei instanței, a cărui realitate nici nu a fost contestată – în justificarea acestuia făcându-se referire la adresa emisă de școala.

Din decizia apelată rezultă că instanța a statuat în fapt și în drept asupra cererii de chemare în judecată, arătând motivele pentru care pretențiile formulate nu au fost primite, iar considerentele care susțin decizia nu sunt contradictorii și străine de natura cauzei, în sensul motivului de recurs invocat. În soluționarea cauzei nu era necesar să se facă referire la toate temeiurile invocate de această parte, care au fost astfel implicit înlăturate.

Așa cum rezultă din decizie, instanța a judecat cauza în fond în limitele în care a fost sesizată, cu sublinierea considerentele avute în vedere, iar referirile făcute la hotărârile judecătorești anterioare și efectele acestora erau necesare, întrucât situația conflictuală ce a generat faptele imputate nu poate fi analizată decât în interdependență și ținând cont de cauza acestora.

În acest context, recurenta reclamantă subliniază faptul că cererea sa principală din prezenta cauză este în sensul obligării pârâților la plata daunelor morale și materiale către sine și către copilul său, în valoare de 50.000 euro (225.000 lei), actualizate cu dobânda de referință a BNR, cu subsidiar alte capete de cerere, omițând însă cauza acestei cereri, reținută în motivarea deciziei ca fiind identică în parte cu cea din litigiul anterior și necontestată.

Contrar celor susținute prin cererea de recurs, considerentele deciziei se referă la pretențiile formulate  și nu se rezumă (exclusiv) la reținerea unei culpe a recurentei reclamante în sensul că nu ar fi dus copilul la școală după 15.09.2011 (ipoteză relevantă însă din perspectiva întregului obiect al cererii de chemare în judecată). Analiza instanței a intervenit asupra tuturor faptelor aflate în interdependență, presupus ilicite, care au conturat soluția pronunțată, de natură a infirma susținerile recurentei reclamante.

În contestarea normele de drept civil reținute în motivarea deciziei, recurenta reclamantă arată că acestea se referă la cu totul alte instituții juridice, fără a contesta raționamentul juridic al instanței de apel care a făcut aplicarea dispozițiilor din vechiul Cod civil, arătând și considerentele care susțin această concluzie – așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.

Potrivit acestei norme procedurale, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, în vreme ce în alin. 3 se arată că aceste mențiuni sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Recurenta reclamantă susține că în cauză este antrenată răspunderea civilă delictuală, în condițiile art.  1349 și art. 1357 C.civ.

În justificarea acestui motiv, reclamanta susține că daunele morale solicitate în prezentul dosar, pe calea acțiunii civile, sunt diferite de cele  solicitate în dosarul nr. x/32/2011, în care i  s-au respins deoarece acest capăt de cerere era supus legii speciale a contenciosului administrativ, fiind subsecvent anulării actului administrativ contestat, precum și că hotărârile pronunțate în respectivul

dosar nu au vreo legătură cu cauza civilă, în despăgubiri, de față.

Instanța de apel nu a respins însă cererea privind daunele ca efect al puterii lucrului judecat al soluției pronunțate în ceea ce le privește prin  hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior, ci drept consecință a reținerii acestuia relativ la cauza care susține această cerere în dosarul de față - decizia fiind supusă controlului judiciar pe calea recursului, așa cum prevede art. 483 alin. (1) C.proc.civ. Aceasta este concluzia reținută de instanța de apel, care rezultă din raționamentul

concretizat în considerente, orice considerent contrar fiind numai urmarea unei erori.

Sub acest aspect a fost justificată legătura dintre cele două litigii, necontestată sub aspectul legalității, așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.

Astfel, instanța de apel a reținut că între reclamantă și pârâți s-au derulat mai multe litigii, situația conflictuală dintre aceștia, generată de situația de discriminare invocată de reclamantă, fiind dedusă judecății în cadrul dosarului nr. x/32/2011 al Curții de Apel Bacău, cele statuate de instanța de contencios administrativ cu privire la situația de discriminare invocată  intrând sub incidența puterii de lucru judecat.

În justificarea soluției, în celălalt dosar s-a reținut că reclamanta a formulat contestație împotriva Hotărârii din 27.06.2011 a C.N.C.D. (în soluționarea memoriului din 23.09.2010), prin  care s-a stabilit, printre altele, că faptele de discriminare reclamate nu se confirmă. Acțiunea promovată de reclamantă a fost respinsă prin sentința civilă nr. 34/2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția contencios administrativ, hotărârea fiind confirmată de Î.C.C.J., prin decizia civilă nr. 5108/2013.

Din considerentele acestor  hotărâri  rezultă că  situația de discriminare invocată de reclamantă nu a fost confirmată în raport de aspectele invocate și ansamblul probator administrat în cauză, neputându-se reține incidența dispozițiilor O.G. nr.137/2009, ale art. 14 din C.E.D.O., respectiv o discriminare a fiicei reclamantei în cadrul unității școlare, în contextul în care accesul reclamantei a fost restricționat doar în ceea ce privește prezența acesteia în clasă la orele de curs ale minorei, interdicție, de altfel, acceptată de reclamantă. Totodată, s-a mai reținut că, urmare a situațiilor conflictuale anterior arătate, reclamanta a dus-o pe minoră la cursuri din ce în ce mai rar, iar ulterior susținerii examenului de încheiere a situației școlare, în august 2011, minora a fost declarată repetentă, urmând a fi înscrisă  în anul școlar următor tot în clasa a V-a, conform înștiințării din 31.08.2011.

S-a mai reținut de instanța de apel că prin hotărârile anterior menționate s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că în speță  nu poate fi reținută o situație de discriminare în care să fi fost plasată minora, în cadrul procesului educativ, iar în considerarea efectelor puterii de lucru judecat ce vizează  constatarea inexistenței faptei ilicite de discriminare, se apreciază a fi neîntemeiată și cererea de acordare a daunelor, fundamentată pe discriminarea reclamată în speță.

Aceeași este situația și în cazul criticii referitoare la efectele hotărârilor din contencios administrativ în ceea ce privește prejudiciul sau vinovăția autorului faptei ilicite, cu referire, prin analogie, la efectele hotărârii penale în fața instanței civile sub aceleași aspecte.

Aceasta deoarece elementul răspunderii civile delictuale care nu a fost reținut de instanța de apel este cel reprezentat de fapta ilicită, ce este distinct de cele două la care se face referire.

Recurenta reclamantă a  mai arătat că sunt întrunite toate elementele răspunderii (ca o critică la apărările formulate de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării), însă criticile formulate nu sunt în măsură să susțină această apărare, astfel cum s-a arătat mai sus. Mai mult, se contestă caracterul cumulativ al elementelor răspunderii civile delictuale, cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.

Recurenta reclamantă mai arată că instanța le neagă dreptul la a recurge la acțiunea civilă pentru repararea prejudiciului creat prin faptele celor trei intimați-pârâți, dreptul la satisfacție echitabilă și orice prevedere legislativă civilă, inclusiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acuzându-o că nu ar fi dus copilul la școală.

Prin modul de soluționare a cauzei nu le este încălcat părților dreptul de acces la o instanță, din

perspectiva art. 6 prag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acesta nu este, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, un drept absolut, putând fi  supus unor restricții, printre care și cea determinată de securitatea raporturilor juridice – ce împiedică repunerea în discuție a unei chestiuni dezlegată definitiv într-un alt litigiu.

În susținerea criticii referitoare la fapta ce i-a fost imputată privind prezența elevei la cursurile școlare nu s-au arătat dispozițiile legale reclamate  a fi încălcate și dezvoltarea lor, așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.

Pe de altă parte, demersurile subliniate de instanța de apel în sarcina reclamantei recurente se referă și la situația de abandon școlar, astfel cum este aceasta definită art. 68 alin. 5 din ROFUIP aprobat prin Ordinul nr. 4925/2005 al Ministrului Educației și Cercetării, la care s-a și făcut trimitere în justificarea deciziei, din perspectiva căreia nu s-au formulat, de asemenea, critici de nelegalitate, așa cum impune norma procedurală susmenționată.

Astfel, instanța de apel a constatat că, în contextul conflictual existent, de la data de

04.11.2010, reclamanta a hotărât ca minora că nu mai frecventeze cursurile școlare fără a motiva acest lucru, situație reținută și în considerentele sentinței penale nr. 67/2012, pronunțată de Tribunalul Bacău, în care se arată și faptul că nefrecventarea cursurilor școlare nu se poate imputa conducerii unității școlare, a Inspectoratului Școlar Județean sau cadrelor sau personalului școlii. Ca urmare a acestui fapt, minora a acumulat în decursul anului școlar 2010-2011, 374 de absențe, dintre care 360 nemotivate, 14 absențe motivate, situație de care reclamanta a fost înștiințată.

În aplicarea art. 64 din ROFUIP, aprobat prin Ordinul nr. 4925/2005 al Ministrului Educației și Cercetării, cu modificările și completările ulterioare  aplicabile la data acțiunii, care prevede că „ sunt  declarați amânați, semestrial sau anual, elevii cărora nu li se poate definitiva situația școlară la una sau mai multe discipline dacă au absentat, motivat sau nemotivat la cel puțin 50% din numărul de ore de curs prevăzut într-un semestru la disciplinele respective”, eleva a fost  amânată pentru  susținerea examenelor de încheiere a situației școlare, la patru discipline (limba franceză, desen și educație  plastică, biologie și muzică) în perioada 29.-08-30.08.2011, rezultatele obținute situându-se sub nota 5. Pe cale de consecință, eleva a fost declarată repetentă, în temeiul art. 76 lit. a din ROFUIP, anterior arătat potrivit căruia „ sunt declarați repetenți elevii care au obținut medii anuale sub 5/calificativul „insuficient” la mai mult de două discipline de învățământ” - ca atare, pentru anul de referință 2010/2011, nu se poate reține că unitatea școlară ar fi procedat la exmatricularea elevei.

Ca urmare a situației școlare din anul 2010/2011, eleva a fost înmatriculată din nou în clasa a V-a la aceeași școală, pentru anul școlar 2011/2012, an în care aceasta nu a urmat nicio oră de curs, cumulând un număr de 452 de absențe nemotivate, la sfârșitul anului fiind declarată repetentă și în situație de abandon școlar în baza art. 68 alin. 5 din ROFUIP aprobat prin Ordinul nr. 4925/2005 al Ministrului Educației și Cercetării, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare la data acțiunii, conform căruia „elevul care nu frecventează cursurile de zi ale unei clase de învățământ obligatoriu, depășind cu mai mult de 2 ani vârsta clasei respective, se află în situația de abandon școlar”.Acest text normativ menționează faptul că „elevul aflat în situația de abandon școlar poate fi înscris, la cerere, în forme de învățământ seral, cu frecvență redusă sau la distanță, pentru care se constituie formațiuni aparte”.

În acest context s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada inițierii unui astfel de demers către entitatea școlară sau Inspectoratul Școlar Județean sau, a unui răspuns negativ din partea acestora la eventualul demers efectuat, reînscrierea elevei în clasa a V-a, în forma solicitată prin acțiune, excedând textului normativ și că, de altfel, eleva nu a fost înmatriculată nici în anii 2012/2013, 2013/2014.

Atât timp cât fapta ilicită imputată care ar fi generat dreptul la acordarea daunelor nu s-a confirmat, nu prezintă relevanță că daunele se cuvin recurentei reclamante sau fiicei sale minore.

În cadrul cererii de recurs se reclamă faptul că în conflictul anterior dedus judecății s-a reținut  fapta de discriminare a reclamantei-recurente, însă cele reținute de instanța de apel, în aprecierea probatoriului, nu confirmă acest lucru, iar o reapreciere a acestuia nu este permisă în fața instanței de recurs de dispozițiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât Ministerului Educației, Tineretului și Sportului pe anumite capete de cerere - obligarea pârâților la repunerea în situația anterioară faptei de discriminare și reînscrierea minorei în clasa a V-a, instanța a reținut că acestea exced competențelor acestuia, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2011, Legea educației naționale (art. 14 conform căruia acesta proiectează, redactează și aplică strategiile naționale în domeniile educației), precum și celor stabilite prin H.G. nr. 185/2013, art. 6, cu republicările ulterioare (art. 2-5) – fără a se respecta dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ. referitoare la cerințe de validitate impuse în motivarea cererii de recurs.

Constatând, prin urmare, că nu pot fi reținute motivele de recurs invocate – motivarea deciziei fiind conformă [art. 488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ.], dispozițiile procedurale [în parte, nejustificându-se invocarea acestora față de cadrul litigiului - art. 488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.] și cele de drept material  fiind corect aplicate [art. 488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.], Înalta Curte, cu  aplicarea dispozițiilor art. 496 alin.(1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul.