ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2189/2015

Decizia nr. 2189/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1381/6 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul A. pentru suspendarea executării deciziei de impunere nr. 39 din 20 decembrie 2013 emisă de Administrația sectorului 3 a Finanțelor Publice, prin care s-a stabilit obligația sa de a plăti suma de 8.533.934 lei, reprezentând TVA, dobânzi, majorări și penalități de întârziere.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., în condițiile prevăzute de art. 483 C. proc. civ., republicat și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cu obligarea acesteia la stabilirea unei cauțiuni orientate spre 0,1% din suma contestată, de natură să nu-i îngrădească liberul acces la justiție.

2.1. Motivele de casare

În susținerea recursului, recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

La data de 26 iunie 2014, recurentul a precizat că recursul său este întemeiat și pe dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului, art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

2.2. Principalele argumente invocate

Recurentul a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit ca inadmisibilă cererea sa de suspendare a executării, fără a avea în vedere solicitarea sa de reducere a cuantumului cauțiunii la un nivel rezonabil și acceptabil, la care era îndreptățit față de probatoriul administrat, din care rezultă că nu datorează obligațiile fiscale stabilite prin raportul de inspecție fiscală nr. 324915 din 20 decembrie 2013 și decizia de impunere nr. 3920 decembrie 2013 întocmite de Administrația sectorului 3 a Finanțelor Publice.

Prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. care permit stabilirea unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate, recurentul a arătat că nu i s-a asigurat liberul acces la justiție și aceasta cu atât mai mult cu cât avea dreptul să formuleze cerere de acordare a ajutorului public judiciar, sub forma scutirii de la plata cauțiunii, conform dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă .

Intima Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

4.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 noiembrie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 18 februarie 2015, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul reclamantei A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

4.2. Cu privire la fondul recursului

4.2.1. Analiza motivului de casare invocat

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reținând că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., conform cărora, se poate suspenda executarea actelor administrativ - fiscale, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2000 lei.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, care impunea soluționarea cauzei de urgență și cu precădere, conform dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a aplicat procedura de stabilire a cauțiunii reglementată de art. 1061 alin. (3) C. proc. civ., republicat și în ședința Camerei de Consiliu din 15 aprilie 2014 a stabilit în sarcina recurentului - reclamant obligația de a plăti o cauțiune în sumă de 426.696,7 lei, un procent de 5% din obligațiile fiscale contestate, în sumă totală 8.533.934 lei, reprezentând TVA, dobânzi, majorări și penalități de întârziere. Obligația de plată astfel stabilită a fost comunicată recurentului - reclamant.

Procentul de 5% din suma contestată reprezintă un cuantum rezonabil pentru cauțiunea stabilită de către instanța de fond printr-o justă apreciere atât asupra necesității de a asigura recurentului-reclamant accesul la justiție, cât și asupra intereselor creditoarei de a i se asigura o garanție adecvată și aptă să evite prejudiciul care s-ar produce prin întârzierea în executare.

Apărarea recurentului-reclamant privind posibilitatea scutirii sale de plata unei cauțiuni prin formularea unei cereri de acordare a ajutorului public judiciar este vădit nefondată, în condițiile în care instanța de fond nu a fost sesizată cu o asemenea cerere, iar plata cauțiunii nu este prevăzută la art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 printre formele în care se poate acorda ajutorul public judiciar în materie civilă.

Nefondată este și susținerea recurentului-reclamant privind îngrădirea dreptului său de acces la justiție, întrucât cauțiunea stabilită într-un procent de 5% față de maximum legal de până la 20% din suma contestată nu este disproporționată față de valoarea obiectului procesului, în sumă totală de 8.533.934 lei.

Toate celelalte susțineri din recurs privind îndeplinirea condițiilor legale de fond pentru suspendarea actelor administrativ-fiscale, pretins a fi fost întocmite cu încălcarea legii de către organele de inspecție fiscală, nu pot fi examinate de instanța de control judiciar, dat fiind că nu au constituit obiectul judecății la prima instanță, ca urmare a constatării inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea cerinței procedurale care impune plata unei cauțiuni.

Pentru considerentele care au fost expuse, constatându-se că este nefondat motivul de casare invocat în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

4.2.2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recurs recursul declarat de reclamantul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1381 din 6 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2015.

Procesat de GGC - GV