ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2134/2015

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 213 din 24 ianuarie 2014, a respins excepția lipsei de interes, precum și acțiunea formulată de reclamanta D. din România în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Transport - Direcția Generală Relații Financiare Externe, ca neîntemeiate.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia, iar pe fond admiterea contestației astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea a arătat faptul că neregulile imputate de organul de control au fost în mod greșit apreciate de către prima instanță ca fiind corect stabilite și a prezentat în detaliu aspectele de fond pentru fiecare dintre contractele de achiziții publice supuse verificărilor.

Apărările formulate în cauză Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, faptul că în speță au fost corect identificate nereguli constând în încălcarea prevederilor naționale și europene în domeniul achizițiilor publice, fiind aplicate corecții în limitele prevăzute în Anexa la O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 11 martie 2015, recursul a fost admis în principiu, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurenta-reclamantă D. din România a supus controlului instanței specializate, pe calea prevăzută în art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, Decizia nr. 745 din 30 septembrie 2013 prin care s-a respins contestația formulată de parte împotriva notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 40/DCSNFE/BCN/540 din 07 august 2013 emisă de intimat, cu privire la contractul de finanțare nr. 92/3960 din 25 ianuarie 2010, POST/2010/2/1/004, pentru proiectul "Reabilitare DN 1 H Zalău Aleșd, cod SMIS 7507". Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Răspunzând punctual la criticile prezentate în cadrul memoriului de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Prin nota de constatare nr. 40/DCSNFE/BCN/540 din 07 august 2013 emisă de autoritatea intimată, în temeiul pct. 1.7 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, au fost stabilite corecții financiare în procent de 25% din valoarea eligibilă a: - contractul de servicii nr. 92/3960 din 25 ianuarie 2011 "Supervizare reabilitare DN 1 H, cod SMIS 43790", încheiat de recurentă cu SC "C." SRL; - contractul de achiziție lucrări nr. 13.827 din 15 martie 2011 "Reabilitare DN 1 H Zalău Aleșd, lot 2, km 26 + 510 - km 69 + 334", încheiat de recurentă cu A. SRL - B. SRL. Referitor la neregulile constatate de echipa de control cu privire la contractul de servicii nr. 92/3960 din 25 ianuarie 2011 5.1. Includerea în documentația de atribuire, respectiv în Fișa de date a achiziției, la punctul 5.4.1. "Capacitatea tehnică și/sau profesională" a cerinței cu caracter restrictiv constând în aceea că ofertanții trebuie să probeze că au finalizat în ultimii 5 ani cel puțin un contract/proiect de supervizare lucrări de construcție (...) în care participarea ofertantului la contract a fost de minim 3.000.000 lei fără TVA (...) sau că au finalizat în ultimii 5 ani cel mult trei contracte de supervizare lucrări de construcție în care participarea ofertantului, cumulat pe cele trei contracte, a fost de minim 5.300.000 lei, fără TVA; Prima instanță a confirmat soluția administrativă și a apreciat că această cerință permite calificarea ofertanților care au prestat servicii similare cu mult înainte de perioada de cinci ani, dar au finalizat contractele de prestări servicii în intervalul de referință, ceea ce excede dispozițiilor art. 188 alin. (2) din O.U.G. 34/2006. Recurenta a susținut faptul că nu a încălcat norma aflată în discuție, întrucât nu a stabilit un interval de referință mai mic decât cel prevăzut de lege, ci a acordat chiar un interval mai mare pentru a asigura o competitivitate reală în procesul de ofertare, competitivitate care poate crea consecințe favorabile pentru asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice. Conform art. 188 alin. (2) din O.U.G. 34/2006, în scopul verificării capacității tehnice și/sau profesionale a ofertanților/candidaților, autoritatea contractantă are dreptul de a le solicita acestora, în funcție de specificul, de cantitatea și de complexitatea serviciilor ce urmează să fie furnizate și numai în măsura în care aceste informații sunt relevante pentru îndeplinirea contractului o listă a principalelor servicii prestate în ultimii 3 ani, conținând valori, perioade de livrare, beneficiari, indiferent dacă aceștia din urmă sunt autorități contractante sau clienți privați (...). Concluzia primei instanțe este judicioasă: textul legal analizat stabilește în mod explicit faptul că autoritatea contractantă are dreptul să solicite ofertanților să facă dovada că au prestat în ultimii 3 ani servicii de natura celor prezentate în fișa de date a achiziției, fără a impune însă obligația finalizării contractelor în care acestea au fost incluse. Argumentele prezentate de recurentă nu pot fi primite, în condițiile în care, pe de o parte, extinderea perioadei de referință de la 3 la 5 ani conduce la restrângerea accesului la procedură a agenților economici, iar pe de altă parte, legiuitorul a dat posibilitatea ofertantului să facă dovada că a prestat toate categoriile de servicii solicitate de autoritatea contractantă, dar în cadrul mai multor contracte derulate în perioada ultimilor 3 ani. 5.2. A doua neregulă constatată privește utilizarea de subcriterii asociate valoric cu lucrările ce urmează a fi executate, în vederea dovedirii capacității profesionale, în condițiile în care prin Fișa de date a achiziției, la punctul 5.4.2. "Informații privind capacitatea profesională" este prevăzută cerința conform căreia "Coordonatorul șef de echipă", precum și "Inginerul de cantități" să fi supervizat lucrări în valoare de minim 84.000.000 lei fără TVA, respectiv 63.000.000 lei fără TVA. Autoritatea intimată a apreciat că această cerință este nerelevantă și disproporționată în raport cu obiectul contractului, respectiv prestarea de servicii de supervizare, fiind încălcate prevederile art. 8 din H.G. nr. 925/2006. Mai mult decât atât, obligativitatea impusă ofertanților de a îndeplini anumite cerințe minime aferente unor contracte de lucrări similare a limitat accesul potențialilor ofertanți care îndeplineau condițiile referitoare la contractele similare de servicii, dar nu le îndeplineau simultan și pe cele referitoare la costurile lucrărilor pentru care au fost asigurate servicii de supervizare. În opinia primei instanțe, raportat la dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. d) din O.U.G. 34/2006, cerința impusă experților cheie, în sensul demonstrării experienței profesionale similare, nu are caracter restrictiv. Cu toate acestea, impunerea cumulativă și a unui criteriu valoric este de natură a restricționa accesul la procedură, fără o justificare temeinică. Recurenta a susținut faptul că a respectat prevederile art. 187 alin. (1) și (3) din O.U.G. 34/2006, în condițiile în care, în domeniul lucrărilor de construcție, complexitatea și anvergura proiectului este reflectată și de valoarea investiției. În concret, un proiect cu o valoare de peste 260.000.000 lei (valoarea estimată cumulată pentru cele două loturi de contracte de lucrări ce fac obiectul supervizării) este mai complex decât unul în valoare de 10.000.000 lei. În această situație, un inginer care are experiență doar în proiecte cu o valoare de 10.000.000 lei nu are calificarea necesară pentru un proiect cu o valoare mai mare cum este cel din speța de față. În acord cu concluzia judecătorului fondului, Înalta Curte apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 pentru că cerințele cumulative impuse experților cheie sunt disproporționate în raport cu natura și complexitatea contractului. Relevantă este calitatea serviciilor de supervizare pretinse celor doi experți, iar nu valoarea lucrărilor de construcție ce urmează a fi realizate. 5.3. În Fișa de date a achiziției, la punctul 5.3., referitor la "Situația economico-financiară", autoritatea contractantă a impus cerința minimă de calificare ca media rezultatelor exercițiilor financiare nete (profit net/pierdere netă) să fie pozitivă pe ultimii trei ani. Motivul avut în vedere de autoritatea contractantă a fost prezentat prin Nota justificativă nr. 26/2009 din 16 iulie 2010: necesitatea de a se asigura că posibilul câștigător al contractului nu va fi dependent din punct de vedere economico-financiar de autoritatea contractantă și că acesta are suficientă stabilitate financiară pentru derularea contractului, în situația în care, din motive obiective, independente de autoritatea contractantă, vor apărea întârzieri la plata facturilor. Prima instanță a apreciat că nu poate primi justificarea oferită de reclamantă, în condițiile în care plata facturilor constituie o obligație a acesteia. În plus, evaluarea situației economico-financiară se putea realiza nu doar pe baza faptului că ofertantul a înregistrat profit sau pierdere, ci pe baza analizei unui grup de indicatori de performanță din bilanțul contabil și a evoluției acestora pe parcursul intervalului de referință indicat de autoritatea contractantă. Recurenta a precizat că și-a exercitat dreptul conferit de art. 184 alin. (1) din O.U.G. 34/2006 atunci când a prevăzut cerința ca un anumit element din bilanț, respectiv profitul, să nu aibă o valoare negativă. Legislația din domeniul achizițiilor nu dă posibilitatea autorității contractante să solicite ofertanților sau, eventual, să realizeze pe parcursul evaluării analize financiare de tip forecast financiar, să calculeze și să aprecieze indicatori de bilanț de tipul solvabilității patrimoniale, lichidității, trezoreriei, ratei rentabilității financiare. Dispozițiile art. 185 alin. (1) lit. b) din O.U.G. 34/2006, considerate de autoritatea intimată ca fiind încălcate în speța de față, nu precizează care sunt criteriile posibile de apreciere a capacității economice a unui operator economic și nici nu menționează un set de indicatori de performanță pentru determinarea situației financiare, ci doar un set de documente relevante care pot fi solicitate operatorilor economici. Mai mult decât atât, art. 9 alin. (b) - e) din H.G. nr. 925/2006 nu prevede ca fiind disproporționată solicitarea ca media rezultatelor exercițiilor financiare nete să fie pozitivă. Ca atare, natura restrictivă a cerinței a fost interpretată prin prisma Ordinului nr. 509/2011 care, însă, nu se poate aplica retroactiv. Recurenta a făcut trimitere și la dezlegările date de Curtea de la Luxemburg în cauza C-218/11. Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe, în sensul că o asemenea cerință de calificare excede limitelor prevăzute de art. 178 din O.U.G. 34/2006 și de art. 9 din H.G. nr. 925/2006, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare. În primul rând, în interpretarea dată dispozițiilor art. 44 parag. (2) primul alin. (și art. 47 alin. (1) lit. b) din Directiva 2004, prin decizia pronunțată în cauza C-218/11, Curtea Europeană de Justiție a statuat în sensul că elementul sau elementele de bilanț selectate de către o autoritate contractantă pentru a formula un nivel minim de capacitate economică și financiară trebuie să fie în mod obiectiv "apte să ofere informații cu privire la această capacitate în privința unui operator economic", iar "pragul stabilit în acest mod trebuie să fie adaptat la importanța contractului în cauză, în sensul că constituie în mod obiectiv un indiciu pozitiv al existenței unei baze economice și financiare suficiente pentru a finaliza executarea acestui contract, fără a depăși ceea ce este necesar în mod rezonabil în acest scop." Or, în speța de față, după cum s-a prezentat anterior, cerința analizată a fost justificată de către recurenta nu prin raportare la necesitatea de a asigura executarea contractului de către ofertantul câștigător, ci din perspectiva neexecutării contractului de către autoritatea contractantă, ceea ce conduce la încălcarea principiului proporționalității consacrat atât în legislația națională cât și în cea comunitară. În al doilea rând, Înalta Curte nu poate primi argumentul recurentei referitor la necesitatea sa de a se asigura că posibilul câștigător al contractului va fi independent din punct de vedere financiar, deoarece demonstrarea realizării profitului net pe o perioadă anterioară atribuirii contractului de achiziție publică nu este o garanție a stabilității financiare a operatorului economic în perioada derulării viitorului contract. De altfel, media pozitivă a acestui indicator nu este sinonimă cu evoluția crescătoare, iar evaluarea completă a stabilității operatorului economic și a posibilității sale de a înregistra pierderi care să anticipeze degradarea situației financiare se poate realiza, după cum a reținut și judecătorul fondului, prin intermediul mai multor indicatori din bilanțul contabil, indicatori ce exprimă calitatea activității economico-financiare. Cu alte cuvinte, recurenta putea evalua situația economico-financiară a operatorilor economici prin analizarea unui grup de indicatori de performanță relevanți din bilanțul contabil și a evoluției acestora pe parcursul perioadei de referință, iar nu doar pe baza faptului că societatea a înregistrat profit sau pierdere. Referitor la neregulile constatate de echipa de control cu privire la contractul de lucrări nr. 13.827 din 15 martie 2011 "Reabilitare DN 1 H Zalău Aleșd, lot 2, km 26 + 510 - km 69 + 334" 5.4. Prin Fișa de date a achiziției, la pct. 5.3., referitor la "Situația economico-financiară", și, respectiv, la pct. 6.5, referitor la "Garanția de participare", autoritatea contractantă a impus două cerințe minime de calificare considerate atât de către autoritatea de control cât și de prima instanță ca fiind restrictive: - media rezultatelor exercițiilor financiare nete să fie pozitivă pe ultimii trei ani; - garanția de bună execuție să fie furnizată de o societate bancară/societate de asigurări autorizată să funcționeze în România. Înalta Curte apreciază că este justă concluzia judecătorului fondului, în sensul că cele două cerințe de calificare mai sus arătate sunt restrictive. În legătură cu prima cerință de calificare, instanța de control judiciar are în vedere argumentația prezentată la punctul anterior. Recurenta a justificat cea de-a doua cerință prin prisma inconvenientelor cauzate de eventuala executare a garanției, în cazul în care emitentul garanției este o societate bancară/asigurator ce nu este autorizat să funcționeze în România, inclusiv din perspectiva unor proceduri judiciare ce ar fi desfășurate de autoritățile judiciare ale statului resortisant al societății bancare/de asigurare. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că o atare cerință încalcă principiul tratamentului egal, prevăzut de art. 2 din Directiva 2004/18/CE și de art. 2 alin. (2) lit. d) din O.U.G. 34/2006. Conform prevederilor art. 90 din H.G. nr. 925/2006, garanția de buna execuție se constituie într-un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract; art. 86 alin. (2) din același act normativ se aplică în mod corespunzător. Într-adevăr, se poate observa faptul că cele două dispoziții normative anterior enunțate nu reglementează posibilitatea depunerii unui instrument de garanție emis de către o societate neautorizată să funcționeze în România. Însă, prin impunerea unor restricții suplimentare față de cele legale, cum sunt cele menționate prin Fișa de date a achiziției, nu li se permite ofertanților să își aleagă o societate bancară/de asigurare din țara de proveniență sau cu care au o colaborare anterioară decât dacă este autorizată să funcționeze în România. Totodată, chiar dacă autoritatea contractantă nu a nominalizat prin documentele de atribuire o instituție bancară sau o societate de asigurări, diferența de tratament rezidă din faptul că ofertanții care nu au o relație mai veche cu o societate bancară/de asigurări autorizată să funcționeze România trebuie să suporte costuri mai mari pentru obținerea scrisorii de garanție. De asemenea, este de observat și faptul că autoritatea contractantă nu conferit ofertanților nici posibilitatea de a constitui garanția de participare prin virament bancar, ceea ce ar fi putut constitui o opțiune rezonabilă. Mai mult decât atât, caracterul restrictiv și discriminatoriu al acestei cerințe a fost menționat și în Scrisoarea Comisiei Europene de presuspendare a plăților în cadrul POST nr. ARES (2012) 1262733 - 25/10/2012 în care se arată faptul că "solicitarea garanției bancare eliberate numai de bănci și din România sau de bănci cu filiale în România" încalcă prevederile Directivei 2004/17/CE care stipulează egalitatea de tratament acordată operatorilor economici (art. 10), respectiv "recunoașterea reciprocă privind condițiile administrative, tehnice sau financiare, precum și privind certificatele, încercările și dovezile" (art. 52). 5.5. O altă neregulă reținută în nota de constatare dedusă judecății constă în introducerea de către compania recurentă, fără publicarea unei erate, a Modificării nr. 1 la documentația de atribuire, mai precis, la pct. 5.4.1 din Fișa de date a achiziției. Judecătorul fondului a confirmat soluția administrativă, apreciind că autoritatea contractantă a încălcat regulile aplicabile publicității anunțurilor de atribuire. Recurenta a precizat următoarele aspecte: - nu a afectat criteriul de calificare, ci a vizat doar o notă din cadrul fișei de date a achiziției; - nu a modificat criteriul de calificare, ci a specificat doar o echivalență tehnică a unor tipuri de mixturi și a punerii lor în operă; - a urmărit obținerea unor costuri cât mai mici pentru realizarea lucrării prin creșterea concurenței. De asemenea, recurenta a arătat faptul că au fost acceptate, ca documente justificative, pentru demonstrarea îndeplinirii criteriilor de calificare de la pct. 5.4.1.1 și 5.4.1.2, "procese-verbale de recepție la terminarea lucrărilor sau documente justificative edificatoare echivalente pentru lucrări executate pe teritoriul altui stat". Ca atare, acceptarea și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nu a influențat depunerea ofertelor, întrucât pentru aceasta era suficientă prezentarea unei declarații pe propria răspundere cu privire la îndeplinirea criteriului, fără alte documente justificative, urmând ca pe parcursul evaluării acestea să îi fie solicitate de către comisia de evaluare. Instanța de fond a explicat în mod convingător că, prin Modificarea nr. 1, nu au fost schimbate criteriile cuprinse în anunțul de participare, ci acestea au fost extinse, iar prin nepublicarea eratei au fost reduse șansele potențialilor ofertanții interesați, care aveau experiență în mixturi asfaltice și punerea în operă a siturilor asfaltice aferente sistemelor rutiere aeroportuare, să participe la procedura de achiziție. Astfel, potrivit art. 26 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, "în cazul în care, după publicarea unui anunț, intervin anumite modificări față de informațiile deja publicate, autoritatea contractantă are obligația de a transmite spre publicare un anunț de tip erată la anunțul inițial, în condițiile prevăzute de Regulamentul Comisiei Europene nr. 1.564/2005, care stabilește formatul standard al anunțurilor publicitare în cadrul procedurilor de atribuire prevăzute în directivele nr. 17/2004/CE și nr. 18/2004/CE". În conformitate cu aceste prevederi normative, autoritatea contractantă, ori de câte ori face modificări la documentația de atribuire după publicarea unui anunț, este obligată să transmită acest anunț tip erată către operatorul național SEAP și către JOUE, tocmai pentru a se asigura că toți operatorii economici interesați au acces la procedura de achiziție publică. Așadar, deși recurenta a invocat faptul că nu ar fi vorba despre o modificare propriu-zisă, ci doar de o evidențiere a aceluiași înțeles al textului, instanța de control judiciar consideră că nu pot fi reținute aceste aspecte, în condițiile în care legea impune anunțul tip erată pentru orice modificare a anunțului inițial, chiar dacă modificarea vizează modul de interpretare al unui anumit criteriu de selecție, iar publicarea anunțului inițial nu este suficientă. De altfel, legea impune o asemenea obligație în sarcina autorității contractante tocmai pentru asigurarea respectării principiului transparenței. 5.

O altă neregulă reținută în nota de constatare aflată în discuție privește evaluarea ofertelor, mai precis, fiind vorba despre neîndeplinirea cerinței minime de calificare referitoare la experiența specifică pe o funcție similară a Coordonatorului de proiect adjunct. Autoritatea intimată a apreciat că evaluarea experienței specifice a persoanei propuse de A. SRL - B. SRL, declarată câștigătoare, pentru poziția de Coordonator de proiect adjunct este eronată, fiind stabilită o experiență profesională specifică de 4 ani, deși, în realitate, expertul cheie nu demonstra îndeplinirea acestei cerințe. Mai precis, pentru Coordonatorul de proiect adjunct rezultă o perioadă de 47 luni, cu o lună mai puțin decât se solicita în Fișa de date a achiziției (minim 48 luni). Neconcordanța de o lună provine din recomandarea aferentă proiectului DN10, care apare în evidența recurentei cu o perioadă de patru luni (octombrie - noiembrie 2006, respectiv aprilie - mai 2007), în timp ce în documentul emis de angajator și inclus în contractul încheiat cu ofertantul câștigător apar doar lunile noiembrie 2006 și aprilie - mai 2007. Curtea de Apel a confirmat soluția administrativă, apreciind că argumentele prezentate de recurenta- reclamantă nu pot fi primite, întrucât, în situația dată, Comisia de evaluare ar fi trebuit să solicite clarificări/informații suplimentare ofertantului și, dacă acestea nu erau furnizate, să declare oferta inacceptabilă, conform prevederilor art. 36 alin. (1) lit. b) H.G. nr. 925/2006. Recurenta precizează că perioadele de implicare ale experților se regăsesc și în Formularul 10, care este semnat și ștampilat de către angajator, putând fi astfel considerat un document similar cu o recomandare, iar contractele la care se face referire în curriculum vitae sunt derulate de către companie și au putut fi verificate intern. În această situație, Comisia de evaluare nu putea ignora documentul și nu putea diminua experiența expertului, în condițiile în care atât din curriculum vitae cât și din Formularul 10 rezultă experiența cerută în cadrul Fișei de date a achiziției. Înalta Curte constată că susținerea recurentei este corectă: din conținutul Formularul 10 rezultă faptul că expertul are experiența cerută în Fișa de date a achiziției, fiind vorba despre perioadele august - noiembrie 2006 și aprilie - mai 2007. 5.

O critică distinctă formulată de recurentă vizează împrejurarea că ANRMAP a verificat criteriile de calificare, prin validarea anunțului de participare publicat în SEAP odată cu lansarea procedurii de atribuire, aspect care garantează autorității contractante legalitatea cerințelor consemnate în cadrul anunțurilor. Înalta Curte nu poate primi această critică, întrucât interpretarea propusă de recurentă încalcă prevederile art. 32 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 457/2008 privind cadrul instituțional de coordonare și de gestionare a instrumentelor structurale, potrivit cu care: "(1) În cazul în care autoritatea de management consideră că au existat încălcări ale legislației comunitare sau naționale privind achizițiile publice, aceasta stabilește și aplică corecții financiare, în condițiile O.U.G. a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora. (2) În exercitarea atribuției prevăzute la alin. (1), autoritatea de management nu este condiționată în luarea deciziilor de activitățile desfășurate de ANRMAP și UCVAP, potrivit dispozițiilor art. 322 și art. 323." În speță, instituția care face controlul și care verifică respectarea condițiilor contractului de finanțare este Autoritatea de Management (AM), iar faptul că aceste nereguli nu au fost sesizate în etapele intermediare de verificare nu absolvă beneficiarul de asumarea răspunderii la un moment ulterior, când, în urma controlului efectuat în baza O.U.G. nr. 66/2011, s-au depistat prezentele abateri de la legislația achizițiilor publice. Astfel, chiar dacă respectivele cheltuieli au fost declarate eligibile la momentul acceptării cererilor de rambursare, acest aspect nu afectează dreptul instituției competente, anterior arătate, da stabili corecții financiare și de a constata existența unor creanțe bugetare, în cadrul termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011. 6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.