ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 490/2015

Decizia nr. 490/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. de pe lângă Curtea de Apel București, anularea Ordonanței nr. 5 din 14 noiembrie 2012 emisă de pârâtă.

Prin sentința nr. 3658 din 21 noiembrie 2013, Curtea Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reținut că, potrivit prevederilor art. 10

4

alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, B. poate pronunța următoarele soluții:

„a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată; c) suspendarea controlului și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni.

În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din același act normativ, „Președintele curții de apel sau președintele secției de contencios administrativ și fiscal, primind dosarul, fixează termen de judecată, potrivit legii, și dispune citarea tuturor părților care au fost chemate la Agenție.”

Din analiza textelor legale citate rezultă, fără echivoc, faptul că prin această lege specială, derogatorie de la dreptul comun, competența materială a curților de apel este prevăzută expres numai în ipoteza de la art.

10

4

alin. (1) lit. a), respectiv în situația în care B. constată că dobândirea unei cote-părți din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, curtea de apel fiind învestită cu soluționarea cauzei în primă instanță prin ordonanța motivată pronunțată de Comisia de cercetare.

În speță nu se regăsește această ipoteză, întrucât prin ordonanța atacată s-a dispus clasarea sesizării, potrivit 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Or, în această situație, legea specială nu prevede o cale de atac împotriva ordonanței de clasare și, pe cale de consecință, nu prevede competența unei anumite instanțe de a soluționa o astfel de cale de atac.

Pornind de la acest raționament, în lipsa unei norme speciale, Curtea de apel a constatat că reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată în temeiul dreptului comun în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, apreciind că ordonanța de clasare pronunțată de B. este un act administrativ care, în absența unei reglementări speciale, este cenzurabil pe calea dreptului comun.

În vederea stabiliri competenței, ținând cont de faptul că Legea nr. 115/1996 nu conține nicio prevedere referitoare la calea de atac împotriva ordonanței de clasare și la instanța competentă să soluționeze o astfel de cauză, în raport de natura cauzei, Curtea de apel a apreciat că este aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ atacat.

În speță, autoritatea emitentă a actului atacat este B. de pe lângă Curtea de Apel București, care este asimilată unei autorități publice locale, întrucât, nu este un organism unic la nivel național, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Fiind în prezența unui act emis de o entitate asimilată unei autorități publice locale, atacat în condițiile dreptului comun, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, tribunalul are competența de a soluționa, în primă instanță, prezenta cauză.

Instanța a considerat că nu are relevanță faptul că Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare,

prevede competența de soluționare în primă instanță a curții de apel de la domiciliul persoanei a cărei avere este supusă controlului, în situația în care Comisia de cercetare constată că dobândirea unei cote-părți din avere sau a anumitor bunuri determinate, nu are caracter justificat, întrucât, această normă specială nu poate fi aplicabilă și în alte situații, având în vedere că este o normă derogatorie de la dreptul comun, prin care se instituie reglementări cu caracter de excepție, care sunt de strictă interpretare și aplicare.

Poziția instanței în ierarhia sistemului instanțelor judecătorești și gradul profesional al magistraților care intră în componența acestei Comisii, nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii competenței, întrucât, pe de o parte, potrivit legii, B. este constituită și își desfășoară activitatea ca o autoritate administrativă cu atribuții în domeniul cercetării averilor și nu ca o instanță de judecată iar pe de altă parte, actele emise nu pot avea natura unor hotărâri judecătorești.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2013.

Prin sentința nr. 7067 din 3 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că

prevederile art. 10

4

alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, reglementează soluțiile pe care le poate pronunța B., printre acestea numărându-se și cea referitoare la clasarea cauzei.

În ceea ce privește competența materială de verificare jurisdicțională a soluțiilor pronunțate de această comisie, singurele prevederi legale prevăzute de norma specială sunt cele ale art. 16 din Legea nr. 115/1996 care se referă la o competență exclusivă a Curților de apel, fiind exclusă competența tribunalelor administrative.

În absența unor distincții operate chiar de legiuitor, prevederile art. 16 alin. (1)din Legea nr. 115/1996 nu se impun a fi interpretate restrictiv, în sensul că doar pentru ipoteza în care soluția pronunțată de B. se încadrează în prevederile art. 10

4

lit. a), competența materială de soluționare ar reveni Curții de apel.

Textul legal nu distinge în privința modalității de sesizare a Curții de apel, respectiv dacă aceasta este sesizată de către B. (în ipoteza art.

10

4

lit. a) sau de către A. (în ipoteza art. 10

4

lit. b), norma reglementând exclusiv etapa prealabilă procedurii de judecată: fixarea termenului și persoanele care urmează a fi citate.

Aceleași rațiuni avute în vedere de către legiuitor și de jurisprudență la stabilirea competenței în cazul soluționării ordonanțelor pronunțate de B. în temeiul art. 10

4

alin. (1) lit. a) se impun a fi respectate și în cazul celor pronunțate în temeiul art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea 115/1996.

Prin urmare, textul legal nu se impune a fi interpretat restrictiv, în sensul că doar o soluție pozitivă a B., respectiv doar o ordonanță prin care se constată că

dobândirea unei cote-părți din averea verificată sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, ar atrage competența materială a Curții de apel, în cealaltă ipoteză, de clasare a cauzei, competența revenind instanței de drept comun în materie contencioasă.

O astfel de soluție nu poate fi justificată nici prin prisma substanței celor două litigii posibil a fi declanșate ca urmare a celor două feluri de ordonanțe pe care B. le poate pronunța.

Astfel, atât timp cât curții de apel îi revine competența de a verifica, la sesizarea B., caracterul justificat sau nu al averii persoanei identificate de A., aceleiași instanțe ar trebui să îi revină competența de a face aceleași verificări de fond și în ipoteza în care solicitarea de verificare vine din partea A., în combaterea ordonanței de clasare pronunțate de B.

Mutatis mutandis, Tribunalul a reținut și situațiile în care competența materială a instanței de contencios a fost fundamentată pe rațiuni de simetrie juridică din dorința de a se ajunge la o unitate în abordarea unor litigii asemănătoare.

În acest sens, a amintit soluțiile de unificare a practicii judiciare pronunțate de secția de contencios administrativ a Înaltei Curții de Casație și Justiție: cea adoptată în ședința din 18 februarie 2013, în care s-a reținut că intră sub incidența art. 10 din Legea nr. 2/2013 inclusiv acțiunea de obligare a C. la emiterea titlului de plată sau de conversie, chiar dacă textul din Legea nr. 247/2005 se referă doar la contestarea deciziei sau refuzului D. de emitere a deciziei; cea pronunțată în ședința din 3 decembrie 2007 prin care s-a decis că revine tribunalelor competența de a soluționa inclusiv litigiile care au ca obiect obligarea C./D. de emitere a deciziei de validare/invalidare chiar dacă textul art. 7 din Legea nr. 9/1998 se referă doar la competența acestei instanțe de soluționare a acțiunilor împotriva hotărârilor de validare/invalidare; precum și cea din 23 noiembrie 2009 prin care s-a apreciat că revine tot tribunalului competența de a soluționa și acțiunea de obligare a C. de plată a sumei stabilite prin hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 290/2003, având în vedere că aceea este instanța care soluționează și acțiunile în anulare împotriva hotărârii B.

Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea Ordonanței nr. 5 din 14 noiembrie 2012, emisă de B. de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus clasarea sesizării, conform art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare.

În mod eronat Curtea de Apel București a reținut că pentru stabilirea competenței materiale, în cauză este aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ atacat, instituit de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 10

4

alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 115/1996, competența materială a curții de apel este prevăzută exclusiv numai în situația în care B. constată că dobândirea unei cote-părți din avere sau a anumitor bunuri determinate, nu are caracter justificat.

În ipoteza în care

B. pronunță o ordonanță de clasare, conform art. 10

4

alin. (1) lit. b) din același act normativ, nu se prevede posibilitatea contestării acestei ordonanțe în justiție și nici instanța competentă să soluționeze o astfel de cale de atac.

Textele de lege menționate impun interpretarea acestora, în sensul de a se lămuri înțelesul exact și complet al dispozițiilor normative, cu scopul de a oferi soluția adecvată acestei categorii de spețe, omisiunea legiuitorului urmând a fi suplinită prin interpretare.

Din interpretarea conținutului prevederilor legale enunțate, Înalta Curte reține că ordonanța de clasare nu este supusă regulilor de competență prevăzute de dreptul comun în materia contenciosului administrativ, ci aceasta poate fi contestată la instanța de contencios administrativ competentă să se pronunțe asupra legalității ordonanței pronunțate de B. în temeiul art. 10

4

alin. (1) lit. a) din legea specială, în speță, la curtea de apel.

Astfel, deși nu există o reglementare expresă cu privire la instanța competentă să cenzureze legalitatea ordonanței de clasare, în condițiile în care curtea de apel este învestită cu soluționarea cauzei în primă instanță, prin ordonanță motivată pronunțată de B. în situația în care constată că dobândirea averii nu are caracter justificat, pentru rațiuni identice, ordonanța de clasare nu poate fi exceptată de la calea de atac prevăzută de norma specială, motiv pentru care, competența materială în primă instanță aparține aceleiași curți de apel și în ipoteza prevăzută de art. 10

4

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996.

Un argument în plus în susținerea celor reținute anterior îl constituie dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, care prevăd exclusiv competența materială a curții de apel, fără a distinge în privința modalității de sesizare a acestei instanțe.

În sensul celor expuse mai sus este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (e.g. Deciziile nr. 2111/2014, nr. 2272/2014, ori nr. 156/2015).

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin E., B. de pe lângă Curtea de Apel București, F. și G. în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal

.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,6 februarie 2015.