ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 504/2016

Decizia nr. 504/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 februarie 2013, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B., C. și D., anularea Deciziei nr. 489 din 21 decembrie 2011 și, în principal, constatarea nulității absolute a Raportului de inspecție fiscală nr. F/MC/175 din 30 septembrie 2011 și a Deciziei de impunere nr. F/MC/359 din 30 septembrie 2011, iar, în subsidiar, anularea acestor acte fiscale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că actele administrative fiscale contestate sunt nule absolut, întrucât au fost emise de către un organ necompetent, care nu avea calitatea de organ fiscal în înțelesul dispozițiilor C. proc. fisc. În acest sens, a arătat că la momentul controlului nu s-a prezentat un ordin al președintelui B., prin care să se stabilească competența C. de a efectua controlul, precizând că, pentru ca un astfel de ordin să producă efecte, este necesară publicarea sa în M. Of. Având în vedere faptul că C. nu are personalitate juridică și nu are stabilite, prin ordin al președintelui B., atribuții de control, supraveghere și administrare a taxelor și impozitelor aflate în sarcina contribuabililor, rezultă că nu poate avea calitatea de organ fiscal, astfel cum este acesta definit de art. 17 C. proc. fisc., devenind așadar aplicabile dispozițiilor art. 46 din același act normativ, potrivit cărora lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia.

Reclamanta a invocat, drept al doilea motiv de nelegalitate, încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (2) lit. e) și f) și art. 65 alin. (2) C. proc. fisc., precizând că niciun text de lege dintre cele invocate în cuprinsul actelor contestate nu face referire la contractele de leasing, la implicațiile fiscale ale rezilierii contractelor de leasing, la sarcina contribuabilului cu privire la colectarea și virarea T.V.A. și nici la baza în funcție de care se calculează T.V.A., nefiind răsturnată prezumția de nevinovăție instituită de art. 65 alin. (2). Caracterul nelegal al actelor este confirmat de considerentele deciziei de soluționare a contestației, potrivit cărora temeiul legal este dat de prevederile pct. 18 coroborate cu cele ale pct. 6 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, texte care însă nu apar în motivarea de drept a actelor de control. Mai mult, în decizie apar și alte texte de lege neinvocate și nemenționate în actele de control, respectiv dispozițiile art. 129 alin. (3) lit. a) și art. 137 alin. (1) lit. c) din C. fisc., ceea ce încălcă prevederile art. 213 alin. (1) C. proc. fisc.

Al treilea motiv de nelegalitate invocat de reclamantă vizează aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 150/2011, prin care s-au modificat dispozițiile H.G. nr. 44/2004, menționându-se că H.G. nr. 150/2011 a fost publicată în M. Of. în data de 01 martie 2011 și a intrat în vigoare la aceeași dată, astfel încât este încălcat principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Reclamanta a mai menționat că art. 69 din Legea nr. 24/2000 nu conține nicio prevede expresă privind derogarea de la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și nici nu sunt întrunite dispozițiile art. 67 din Legea nr. 24/2000, pentru a fi în situația unei derogări implicite de la dispozițiile Constituției. În plus, a precizat că nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 69 din Legea nr. 24/ 2000, întrucât H.G. nr. 150/2011 nu poate fi calificată drept un act interpretativ, întrucât nu s-a făcut dovada de către organele fiscale a existenței unor interpretări diferite sau contradictorii ale dispozițiilor pct. 18 alin. (4) și pct. 6 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, anterior apariției H.G. nr. 150/2011, cu privire la situația contractelor de leasing, astfel încât să existe necesitatea clarificării modului de interpretare a acestor dispoziții. Totodată, chiar în textul H.G. nr. 150/2011 emitentul a stabilit că are un caracter modificator și completator. Reclamanta a menționat că, prin aprecierea caracterului interpretativ și retroactiv al dispozițiilor H.G. nr. 150/2011, se încalcă și principiul certitudinii impunerii, prevăzut de art. 3 lit. b) din C. fisc.

Al patrulea motiv de nelegalitate invocat de reclamantă vizează modul de aplicare a dispozițiilor pct. 18 alin. (4) și pct. 6 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost completate/introduse prin H.G. nr. 150/2011. În acest sens, a arătat că, potrivit pct. 18 alin. (4) (forma ulterioară adoptării H.G. nr. 150/2011), baza la care trebuie aplicat T.V.A. în cazul contractelor de leasing reziliate, fără a se recupera bunul obiect al contractului de leasing în 30 zile de la reziliere, este valoarea capitalului rămas nefacturat. Din dispozițiile raportului de inspecție fiscală rezultă că organele fiscale au apreciat că societatea avea obligația să colecteze T.V.A. aferent ratelor de leasing rămase de facturat. În urma aplicării în acest mod a dispozițiilor legale pretins a fi incidente în speță, s-a efectuat un calcul eronat al sumelor datorate, având în vedere că este o mare diferență între noțiunile de „capital rămas de facturat” și „rate de leasing rămase de facturat”, ceea ce presupune și o diferență de valoare, întrucât o valoare a T.V.A. calculată la valoarea ratelor rămase neachitate este vădit mai mare decât o valoare a T.V.A. calculată la capitalul rămas.

La data de 22 februarie 2013, pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului și declinarea competenței în favoarea Curții de apel, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și cuantumul sumei contestate (2.149.566 lei).

Prin Sentința nr. 1023 din 26 februarie 2013, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocate prin întâmpinare, și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18 martie 2013.

La data de 16 aprilie 2013, pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Referitor la temeiurile legale invocate de către organele de inspecție fiscală, pârâta a precizat că pct. 18 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004 a fost completat prin H.G. nr. 150/2001, act normativ interpretativ de același nivel, acesta neputând fi considerat un act normativ nou.

A mai susținut pârâta că în mod legal organele de inspecție fiscală au procedat la colectarea T.V.A., în condițiile în care bunurile de capital ce au făcut obiectul unor contracte de leasing financiar reziliate nu au mai fost recuperate de la utilizatori, situație în care acestea intră în categoria bunurilor lipsă din gestiune, fiind asimilate livrărilor efectuate cu plată.

Potrivit art. 128 coroborat cu art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc., operațiunile de leasing au un regim fiscal diferit de cel al operațiunilor economice uzuale, fiind considerate prestări de servicii, iar nu livrări de bunuri. Din perspectiva T.V.A., leasingul este tratat, pe parcursul derulării contractului, drept o prestare de servicii, care poate fi urmată de o livrare de bunuri la momentul expirării contractului, în funcție de exercitarea sau nu de către locatar/utilizator a opțiunii de cumpărare.

Prin sentința nr. 1530 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, la data de 30 iulie 2013 a formulat recurs reclamanta, susținând, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., pe baza unei simple interpretări literale a textului, cu ignorarea spiritului reglementării și cu încălcarea Directivei T.V.A. și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, din care rezultă că situațiile juridice inspectate nu se circumscriu ipotezei bunurilor lipsă din gestiune.

Prin Încheierea din data de 21 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărârii preliminare în cauza C-438/13 (SC E. SA).

Cauza a fost repusă pe rol la data de 03 decembrie 2014.

Prin Decizia nr. 4620 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea administrării mijloacelor de probă, în baza cărora să se verifice dacă, după rezilierea contractelor de leasing financiar, reclamanta a acționat pentru recuperarea bunurilor mobile, dacă procedurile de recuperare a bunurilor au fost obstrucționate de practicile unor utilizatori care, prin diverse mijloace, au tergiversat restituirea și dacă această stare de fapt a împiedicat reclamanta să obțină venituri de pe urma bunurilor respective.

În esență, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este greșită interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., în sensul că „operațiunile de leasing sunt considerate prestări de servicii, iar nu livrări de bunuri, astfel că, în situația rezilierii contractului de leasing, bunurile mobile corporale nerecuperate intră în categoria bunurilor lipsă în gestiune, care, din perspectiva T.V.A., reprezintă o livrare către sine, cu consecința obligației de a emite o autofactură în cea de-a 15 zi lucrătoare a lunii următoare celei în care a luat naștere faptul generator al taxei”.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în considerentele deciziei de casare că „această interpretare vine în contradicție atât cu principiile economice și juridice privind operațiunile de leasing, cât și cu Directiva T.V.A. și jurisprudența Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care nu obligă la regularizări ale dreptului de deducere a T.V.A. atâta timp cât distrugerea sau pierderea bunurilor sunt demonstrate sau confirmate în mod corespunzător, situația bunurilor lipsă din gestiune fiind prevăzută la art. 185 din directivă, ce impune ajustarea taxei deductibile în cazul bunurilor pierdute, dar nu și pentru pierderile care s-ar datora unor cauze obiective”.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 martie 2015.

Prin sentința nr. 1605 din 8 iunie 2015, Curtea de Apel București a admis, în parte, acțiunea reclamantei SC A. SA, în ceea ce privește capătul subsidiar, având ca obiect anularea actelor administrative fiscale. A anulat Decizia nr. 489 din 21 decembrie 2011 privind soluționarea contestației și, pe cale de consecință, a admis contestația fiscală și a anulat Raportul de inspecție fiscală nr. F/MC/359 din 30 septembrie 2011, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 2.149.566 lei, din care 1.005.290 lei T.V.A. suplimentară, 993.368 lei majorări de întârziere și 150.808 lei penalități, și a respins capătul principal de cerere, având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor administrative fiscale, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a apreciat că, în rejudecare, este ținută a analiza, inclusiv din perspectiva Directivei nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie (cu privire specială asupra hotărârii preliminare pronunțate la data de 17 iulie 2014 în cauza C-438/13 SC E. SA), dacă în mod legal organele de inspecție fiscală au procedat la stabilirea T.V.A. suplimentară pentru bunurile ce au făcut obiectul unor contracte de leasing reziliate, bunuri nerecuperate de la utilizatori până la data controlului fiscal.

Astfel, Curtea a reținut că, prin Raportul de inspecție fiscală nr. F/MC/175 din 30 septembrie 2011, inspectorii fiscali au apreciat că, potrivit art. 155 alin. (2) din C. fisc. și pct. 70 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, societatea avea obligația să autofactureze fiecare livrare de bunuri către sine și să colecteze T.V.A. aferentă ratelor de leasing rămase de facturat, astfel că au calculat T.V.A. suplimentară pentru bunurile lipsă în gestiune și nerecuperate până la data controlului, în sumă totală de 1.005.390 lei, majorări de întârziere în cuantum de 993.368 lei și penalități în cuantum de 150.808 lei.

În baza acestui raport, C. a emis Decizia de impunere privind obligații suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F/MC/359 din 30 septembrie 2011, prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată T.V.A. suplimentară în cuantum total de 1.005.390 lei, precum și a sumei de 1.144.176 lei cu titlu de majorări de întârziere.

Împotriva acestor acte administrative fiscale, potrivit art. 205 și urm. C. proc. fisc., reclamanta a formulat contestație fiscală, care a fost respinsă ca nefondată de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul B., prin Decizia nr. 489 din 21 decembrie 2011.

S-a apreciat, de către organul fiscal, că, din coroborarea art. 128 alin. (1) și alin. (3) lit. a) cu art. 129 alin. (3) lit. a) din C. fisc., rezultă că operațiunile de leasing au un regim fiscal diferit de cel al operațiunilor economice uzuale, fiind considerate prestări de servicii, iar nu livrări de bunuri; din perspectiva T.V.A., leasingul, indiferent dacă este financiar sau operațional, este tratat, pe parcursul derulării contractului, drept o prestare de servicii, care poate fi urmată de o livrare de bunuri la momentul expirării contractului, în funcție de exercitarea sau nu de către utilizator a opțiunii de cumpărare; odată cu rezilierea contractului de leasing, prestarea de servicii, constând în transmiterea folosinței bunului, încetează; potrivit art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc. și pct. 6 alin. 4 din H.G. nr. 44/2004, bunurile constatate lipsă în gestiune sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată și trebuie colectată T.V.A., iar operațiunea este definită drept o livrare către sine, în conformitate cu art. 125

1

alin. 1 pct. 16 din C. fisc., astfel că persoanele impozabile înregistrate în scopuri de T.V.A. au obligația, potrivit art. 155 alin. (2) din C. fisc. și pct. 70 din H.G. nr. 44/2004, să auto-factureze până cel mai târziu în cea de-a 15-a zi lucrătoare a lunii următoare celei în care a luat naștere faptul generator al taxei.

Această interpretare a fost însușită de către instanța de fond în primul ciclu procesual, însă, prin Decizia de casare nr. 4620 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că o atare „interpretare vine în contradicție atât cu principiile economice și juridice privind operațiunile de leasing, cât și cu Directiva T.V.A. și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene”.

Curtea de Apel București a apreciat că, într-adevăr, în speță, este aplicabilă hotărârea preliminară pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-438/13 la data de 17 iulie 2014, potrivit căreia „art. 16 și 18 din Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al T.V.A. trebuie interpretate în sensul că imposibilitatea societății de leasing de a recupera de la utilizator bunurile care fac obiectul unui contract de leasing financiar, ulterior rezilierii acestuia din culpa utilizatorului, în pofida demersurilor întreprinse de societatea de leasing în scopul recuperării acestor bunuri și în pofida lipsei oricărei contraprestații ulterioare rezilierii, nu poate fi considerată o livrare de bunuri efectuată cu titlu oneros, în sensul acestor articole”.

Instanța de fond a constatat că, prin înscrisurile depuse la filele 42-224 din Dosarul nr. x/3/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta a făcut dovada imposibilității de a reuși recuperarea majorității bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar reziliate, astfel cum au avut individualizate în cadrul anexei nr. 6.

Reclamanta a depus la dosar cererile de executare silită formulate în scopul reposesiei bunurilor, plângerile penale formulate în legătură cu infracțiunile de abuz de încredere, înșelăciune, furt, hotărârile penale de condamnare, din analiza cărora rezultă cu evidență că societatea nu a renunțat la bunuri, nu a stat în pasivitate, ci a efectuat demersurile legale pentru a obține recuperarea acestora, însă fără succes.

În consecință, s-a apreciat că sunt nelegale actele administrative fiscale contestate în cauză, prin care organele fiscale au stabilit T.V.A. suplimentară la plată pentru bunurile nerecuperate până la data controlului, precum și majorările de întârziere aferente, pe motiv că acestea sunt lipsă în gestiunea societății, întrucât, astfel cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei de casare, o asemenea practică este atât împotriva principiilor juridice și economice cu privire la operațiunile de leasing, cât și contrară Directivei T.V.A. și jurisprundenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

În speță, instanța a constatat nu numai că bunurile nu au fost niciodată înregistrate în gestiunea reclamantei, dar, în aceeași măsură, că lipsește însăși pierderea ireversibilă a bunurilor, întrucât acestea se află în gestiunea utilizatorilor. Urmare rezilierii contractelor de leasing, intenția societății a fost de a recupera bunurile și de a le folosi în continuare pentru desfășurarea de operațiuni impozabile. Procesul de recuperare a bunurilor face parte din activitatea economică a societății, bunurile nerecuperate neputând fi asimilate unei livrări către sine, întrucât o atare operațiune presupune folosirea în scop privat, iar nu în interesul afacerii.

Curtea a mai reținut că, dat fiind specificul procedurilor de executare silită, durata lor în timp, precum și practica unor utilizatori care apelează la diverse acțiuni pentru a tergiversa returnarea bunurilor, rezilierea mai multor contracte de leasing și imposibilitatea de recuperare a bunurilor ce au făcut obiectul acestora cauzează un prejudiciu important pentru societatea de leasing, întrucât aceasta nu numai că înregistrează costuri cu recuperarea, dar este, în același timp, și lipsită de obținerea de venituri de pe urma bunurilor respective.

Situația în care se află reclamanta este comparabilă cu cea a unui agent economic ale cărui bunuri au fost furate. Or, dacă în această ultimă situație agentul economic nu este obligat să auto-colecteze T.V.A. aferentă bunurilor furate, nu poate fi acceptată teza potrivit căreia societatea de leasing, care nu poate să recupereze bunurile din cauze independente de voința sa, în ciuda demersurilor legale urmate, să fie obligată la auto-colectarea T.V.A.

În acest sens, instanța de fond a mai constatat că, în Cauza C-435/03 (British American Tabacco International Ltd), Curtea de Justiția a Uniunii Europene a statuat că principiul neutralității fiscale nu permite ca situațiile care nu pot fi controlate de către persoana impozabilă să fie asimilate cu o livrare de bunuri, ceea ce înseamnă că o astfel de situație nu constituie o operațiune supusă T.V.A.

Împotriva sentința nr. 1605 din 8 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București a formulat recurs B. (denumită în continuare B.), susținând netemeinicia și nelegalitatea acesteia și invocând ca temei legal disp. art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și a adus, în esență, următoarele critici sentinței atacate:

- În mod greșit instanța de fond a stabilit că intimata-reclamantă, ulterior rezilierii contractelor de leasing nu are obligația de a colecta T.V.A. pentru bunurile nereposedate;

- Directiva nr. 2006/112/CE privind sistemul comun al T.V.A. a fost transpusă în legislația națională în capitolul T.V.A. din C. fisc., astfel că nu se poate susține încălcarea normei comunitare;

- Referitor la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la 17 aprilie 2014, în cauza C-438/13, instanța de fond nu a reținut esența acesteia și anume, instituirea unei premise în sensul imposibilității societății de leasing de a reuși recuperarea de la utilizator a bunurilor care fac obiectul unui contract de leasing financiar ulterior rezilierii acestuia din culpa utilizatorului, în pofida demersurilor întreprinse de societatea respectivă în scopul recuperării acestor bunuri.

Analizând probatoriul administrat în cauză prin prisma acestei premise, este evident că demersurile efectuate de intimata-reclamantă în vederea recuperării bunurilor sunt insuficiente și nu dovedesc imposibilitatea acestei recuperări, astfel încât situația nu se circumscrie considerentelor hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene.

- În situația în care intimata nu a aplicat prevederile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc. privind livrarea către sine - articol în vigoare la acea dată - organele de inspecție fiscală au constatat în mod legal că în conformitate cu prevederile art. 155 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. aceasta trebuia să autofactureze livrările de bunuri către sine, astfel că au recalculat taxa pe valoare adăugată colectată.

De asemenea, în situația în care în urma procedurii de recuperare bunul va reintra în gestiunea intimatei nu vor mai fi îndeplinite condițiile prevăzute la art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., iar intimata va avea posibilitatea să revină la situația anterioară constatării lipsei din gestiune, emițând o factură de corecție a autofacturii inițiale, conform art. 159 C. fisc.

- Prin intrarea în vigoare a H.G. nr. 150/2011 s-au clarificat anumite aspecte privind regimul T.V.A. al bunurilor lipsă din gestiune în cazul specific al contractelor de leasing reziliate, însă această situație juridică exista de la instituirea prin C. fisc. a prevederilor privind bunurile lipsă din gestiune. Totodată, H.G. nr. 150/2011 nu a completat în niciun fel textul legii, ci doar a explicitat prevederile C. fisc., în realitate Legea nr. 571/2003 fiind actul care dă naștere raportului de drept fiscal în ceea ce privește T.V.A.

Intimata-reclamantă Bavaria Leasing SA a formulat întâmpinare la recursul B., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, combătând criticile recurentei.

În esență, a susținut că instanța de recurs prin decizia de casare a stabilit irevocabil care sunt normele legale aplicabile și care este interpretarea corectă a acestora.

De asemenea, cu ocazia rejudecării, în mod corect s-a statuat că din probele administrate în cauză rezultă că au fost întreprinde toate instrumentele legale pentru recuperarea bunurilor, astfel că, față de răspunsul la întrebarea preliminară oferit în cauza C-438/13, nu există obligația sa de a achita T.V.A. aferentă ratelor de leasing rămase neachitate.

Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Se impune a sublinia că situația de fapt și, implicit problema de drept în cauza dedusă judecății, este aceeași ca și în cauza în care a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea prealabilă, fiind pronunțată Hotărârea din 17 iulie 2014 în cauza C-438/13.

După cum se constată, recursul recurentei B. vizează, în cea mai mare parte, normele aplicabile cauzei și interpretarea acestora în viziunea sa, respectiv dispozițiile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., pct. 6 alin. (6), pct. 18 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., modificate și completate prin H.G. nr. 150/2011.

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei de casare nr. 4620/ 3 decembrie 2014, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în primul ciclu procesual, a fost dezlegată irevocabil problema de drept, inclusiv sub aspectul normelor legale aplicabile și interpretarea corectă a acestora în cauza dedusă judecății și din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 17 iulie 2014 pronunțată în cauza C-438/13.

Problema de drept dezlegată de instanța de recurs este obligatorie, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Dincolo de aceste aspecte, recurenta susține, fără fundament, în recursul formulat că a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, care sunt conforme Directivei nr. 2006/112/CE privind sistemul comun de T.V.A.

Însă, susținerile recurentei-pârâte sunt contrazise de Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 17 iulie 2014 pronunțată în Cauza C-428/13, potrivit căreia s-a statuat că: „Art. 16 și 18 din Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că imposibilitatea societății de leasing de a reuși recuperarea de la utilizator a bunurilor care fac obiectul contractului de leasing financiar ulterior rezilierii acestuia din culpa utilizatorului, în pofida demersurilor întreprinse de societatea respectivă în scopul recuperării acestor bunuri și în pofida lipsei oricărei contraprestații ulterioare rezilierii amintite, nu poate fi considerată o livrare de bunuri efectuată cu titlu oneros în sensul acestor articole”.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene: „scopul hotărârii preliminare este de a decide asupra dreptului, iar această hotărâre este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea prevederii comunitare și a actului comunitar” (C-52/76 Benedetti c. Munari).

Mai mult, recurenta, prin motivele expuse, denotă și o nesocotire a disp. art. 148 alin. (2) din Constituția României conform cărora: „Urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

De altfel, dispozițiile art. 128 alin. (4) lit. d) C. fisc., în vigoare la momentul emiterii actelor fiscale contestate, au fost abrogate prin O.G. nr. 15/2012, începând cu 01 ianuarie 2013, ca urmare a procedurii de infrigement declanșată de comisia europeană împotriva României tocmai pentru modul în care au fost transpuse în legislația națională art. 16 și 18 din Directiva nr. 2006/112/CE privind T.V.A.

De asemenea, prin H.G. nr. 1071/2012, care a intrat în vigoare de la 01 ianuarie 2013, au fost abrogate și prevederile pct. 6 alin. (6) și ultima teză a pct. 18 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., modificată prin H.G. nr. 150/2011.

În concluzie, toate susținerile recurentei legate de interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente cauzei sunt fără fundament.

De altfel, așa cum s-a reținut și anterior, problema privind normele legale aplicabile cauzei și a modului corect de interpretare a acestora a fost tranșată irevocabil prin Decizia de casare nr. 4620/2014.

Conform acestei decizii, s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a fi analizate/ verificate aspectele referitoare la demersurile făcute de reclamantă pentru recuperarea bunurilor mobile ce au făcut obiectul contractelor de leasing sau dacă se poate reține o culpă a acesteia în nerecuperarea bunurilor.

Instanța de fond în rejudecare, în mod corect a statuat că prin înscrisurile depuse la filele 42-224 din dosarul de recurs al Înaltei Curții de Casație și Justiție, reclamanta a făcut dovada imposibilității de a recupera bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar reziliate.

S-a reținut în mod judicios că au fost formulate cereri de executare silită în scopul reposesiei bunurilor, plângeri penale în legătură cu infracțiunile de abuz de încredere, înșelăciune, furt, fiind pronunțate hotărâri penale de condamnare.

Din analiza acestor înscrisuri rezultă cu evidență că societatea nu a renunțat la bunuri, nu a stat în pasivitate, ci a efectuat demersurile legale pentru a obține recuperarea acestora, însă fără succes.

Urmare rezilierii contractelor de leasing, intenția societății a fost de a recupera bunurile și de a le folosi în continuare pentru desfășurarea de operațiuni impozabile. Bunurile nerecuperate nu pot fi asimilate unei livrări către sine, întrucât o atare operațiune presupune folosirea în scop privat, iar nu în interesul afacerii.

În consecință, demersurile realizate de reclamantă o încadrează în situația-premisă din răspunsul la întrebarea preliminară oferit în cauza C-438/13, ceea ce înseamnă că pentru bunurile nerecuperate de la foștii utilizatori pentru care s-au efectuat demersuri de recuperare, nu există obligația de a achita T.V.A.-ul aferent ratelor de leasing rămase neachitate.

De altfel, în cuprinsul cererii de recurs recurenta-pârâtă a menționat doar cu titlu general că demersurile întreprinse de intimata-reclamantă nu dovedesc imposibilitatea recuperării bunurilor care au făcut obiectul contractelor de leasing reziliate, fără a motiva în vreun fel această afirmație.

Mai mult, chiar recurenta recunoaște în cuprinsul recursului că „intimata a demarat executarea silită, dar în unele situații bunurile nu au putut fi recuperate” (fila 7 dos. recurs).

În concluzie, față de toate considerentele expuse, sentința recurată este temeinică și legală, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. împotriva sentinței nr. 1605 din 8 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2016.