ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1852/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1852/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1852/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată sub nr.
x/63/2016, la data de 8 ianuarie 2016, reclamanta A. SA prin S.T.F.C. Craiova a
chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. solicitând obligarea
acestora la plata sumei de 6.666,67 RON fiecare, reprezentând daune morale
achitate salariatei E. prin O.P. din 31 ianuarie 2013.
Pârâtul C. a
invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului
Dolj, motivat de faptul că are domiciliul în Râmnicu Vâlcea, Tribunalul
Vâlcea având astfel competența de a soluționa cauza, în raport de
dispozițiile art. 107 C. proc. civ.
La termenul
de judecată din data de 4 mai 2016, instanța a invocat, din oficiu,
excepția de necompetență teritorială, având în vedere
că sediul reclamantei se află în București.
Prin
Sentința nr. 1.329 din 4 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr.
x/63/2016, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și
asigurări sociale, a admis excepția de necompetență
teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de
soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. SA prin S.T.F.C. Craiova în
favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă
și asigurări sociale.
Pentru a
hotărî astfel, Tribunalul Dolj a reținut incidența în cauză
a dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, ce reglementează
competența teritorială de soluționare a cererilor referitoare la
conflictele de muncă, normă de competență ce are caracter
special și derogatoriu de la dreptul comun. Aceste dispoziții se
completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, însă numai în
măsura în care reclamantul are calitatea de salariat.
În aplicarea
art. 269 alin. (2) C. muncii, competența revine exclusiv instanței în
a cărei circumscripție își are sediul reclamantul angajator
și, prin urmare, părțile nu o pot înlătura.
Pe de
altă parte, tribunalul a mai reținut că, având în vedere
principiile de drept civil, reclamantul stabilește cadrul procesual, iar
în cauza de față, calitatea de reclamant o are A. SA, prin S.T.F.C.
Craiova.
Instanța
a considerat că alegerea sediului sucursalei de către reclamant se
poate realiza doar în vederea comunicării actelor de procedură, dar
nu poate reprezenta un criteriu de stabilire a competenței.
Cauza a fost
înregistrată, la data de 17 iunie 2016, pe rolul Tribunalului
București, secția a VIII-a conflicte de muncă și
asigurări sociale, sub nr. x/3/2016.
Prin
Sentința nr. 7.713 din 6 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul
nr. x/3/2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de
muncă și asigurări sociale, a admis excepția de
necompetență teritorială și a declinat competența de
soluționare ca cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, înaintând dosarul
Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea
soluționării conflictului negativ de competență.
Tribunalul
București a reținut că, în prezentul litigiu, cererea de chemare
în judecată a fost formulată de reclamanta S.R.T.F.C. Craiova, astfel
cum rezultă din finalul cererii de chemare în judecată, care a fost
semnată de reprezentantul legal al sucursalei și care poartă
ștampila sucursalei.
De asemenea,
Tribunalul București a apreciat că sucursala reclamantă,
deși nu are personalitate juridică, poate sta în judecată
potrivit art. 56 alin. (2) C. proc. civ., dacă este constituită
potrivit legii. Întrucât dispozițiile legale enunțate nu disting,
trebuie înțeles că o entitate fără personalitate
juridică poate avea atât calitatea de pârât, cât și pe cea de
reclamant, atât timp cât este constituită potrivit legii.
Or în
cauză, a mai arătat Tribunalul, S.R.T.F.C. Craiova este o entitate
juridică cu organe proprii de conducere și care a fost legal
înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. x/1018/2011, are cod
unic de înregistrare diferit de cel al societății-mamă și
cont bancar propriu. Prin urmare, această sucursală, poate sta în
judecată în calitate de reclamantă, iar din modul de formulare al
cererii de chemare în judecată, rezultă că această entitate
a dorit să dobândească calitatea de reclamantă, nefiind
nominalizată doar în scopul de a indica o adresă la care să fie
comunicate actele de procedură, astfel cum a apreciat prima
instanță.
Totodată,
Tribunalul București a reținut că sediul reclamantei S.R.T.F.C.
Craiova este în municipiul Craiova, astfel încât, în aplicarea
dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii și ale art. 210 din Legea
nr. 62/2011, competența de soluționare a cauzei revine instanței
în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau
reședința, respectiv Tribunalului Dolj.
Învestită
cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte
va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă
și asigurări sociale, în considerarea celor ce succed:
Dispozițiile
art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ
de competență atunci când două sau mai multe instanțe
și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces
sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță
învestită își declină la rândul său competența în
favoarea uneia dintre instanțele de judecată care, anterior, s-au
declarat necompetente.
Astfel,
Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, Tribunalul Dolj și
Tribunalul București și-au declinat reciproc competența de
soluționare a pricinii privind pe reclamanta A. SA, prin S.T.F.C. Craiova
și pe pârâții B., C. și D., având ca obiect "acțiune
în răspundere patrimonială".
În ceea ce
privește aprecierea celor două tribunale care a determinat ivirea
conflictului negativ de competență, se constată că ambele
instanțe au avut în vedere incidența dispozițiilor art. 269
alin. (2) C. muncii, însă divergența de opinie poartă cu privire
la identitatea reclamantului, în sensul că Tribunalul Dolj a reținut
că, în litigiul pendinte, calitate de reclamant o are A. SA prin S.T.F.C.
Craiova, în timp ce, Tribunalul București a considerat că
această calitate o are S.T.F.C. Craiova.
Din cuprinsul
cererii de chemare în judecată rezultă că cererea este
formulată de A. SA, prin S.T.F.C. Craiova, fiind semnată de
directorul sucursalei.
Dat fiind
caracterul obligatoriu al indicării elementelor oricărei cereri de
chemare în judecată, prevăzute de art. 194 C. proc. civ., inclusiv
cele referitoare la numele sau denumirea părților și numele
reprezentantului, mențiunile din cuprinsul cererii formulate în cauză
relevă calitatea de reclamantă a A. SA și calitatea directorului
sucursalei de reprezentant al acesteia.
Această
constatare este confirmată de precizările consilierului juridic al
reclamantei făcute în fața instanțelor care s-au dezînvestit
reciproc de soluționarea cauzei, în contextul concluziilor asupra
excepției de necompetență teritorială.
Astfel, în
fața celei dintâi instanțe învestite, respectiv Tribunalul Dolj,
consilierul juridic a arătat că societatea reclamantă a
împuternicit sucursalele pentru reprezentare în procese, motiv pentru care
faptul că a solicitat, totuși, respingerea excepției invocate din
oficiu indică doar asimilarea sediului reclamantei cu cel al
reprezentantului acesteia, pentru stabilirea competenței, și nu
calitatea de reclamantă a sucursalei.
Același
consilier juridic a solicitat, în fața Tribunalului București,
respingerea excepției, precizând că această instanță
este competentă să soluționeze cauză.
De asemenea,
în susținerea constatării că în litigiul dedus
judecății calitatea de reclamantă aparține A. SA, și
nu S.T.F.C. Craiova, vin și cele menționate în Adresa nr. x/1/84/2013
a A. SA Biroul Teritorial C.F.G. Craiova, aflată în copie la dosarul
Tribunalului Dolj, respectiv precizarea făcută de către
șeful Biroului Teritorial CFG Craiova (F.) în sensul că, urmare a
demersurilor promovate în instanță de E., prin Decizia nr. 31/2013
din data de 8 ianuarie 2013, a fost obligată A. SA la plata de daune
morale către salariată în sumă de 20.000 RON.
Totodată,
prin Nota nr. x/1/47 din 21 februarie 2013 a A. SA, Serviciul Control Financiar
de Gestiune, aprobată de directorul general G., s-a reținut că
acțiunea ce urmează a fi demarată are scopul de a recupera
prejudiciul suferit de către A. SA.
În aceste
condiții și în lipsa unei precizări exprese privind calitatea de
reclamantă a sucursalei, se consideră că această calitate
aparține A. SA.
Din
această perspectivă, este lipsită de relevanță
împrejurarea că dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., pe
temeiul cărora s-a dezînvestit Tribunalul București, permit și
entităților fără personalitate juridică să
formuleze cereri în justiție, în calitate de reclamante, dacă sunt
constituite potrivit legii, atât timp cât s-a intenționat ca
însăși A. SA să aibă o asemenea calitate în prezentul
proces.
Pe de
altă parte, trebuie observat că art. 56 alin. (2) nu ar fi fost,
oricum, incident în cauză, întrucât noțiunea de "entitate fără
personalitate juridică" are în vedere entități individuale,
independente și nu pe acelea care depind și sunt strâns legate de o
persoană juridică, cum este cazul sucursalelor, ce reprezintă
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale
societăților, în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Legea nr.
31/1990.
Rămâne
de analizat dacă noțiunea de "sediu" din art. 269 alin. (2)
C. muncii - normă pe temeiul căreia trebuie stabilită
instanța competentă din punct de vedere teritorial să
soluționeze prezenta cauză - are exclusiv semnificația de sediu
principal sau poate viza și sediile eventualelor dezmembrăminte
fără personalitate juridică ale societății.
În
conținutul Legii societăților nr. 31/1990, termenul de
"sediu", fără a fi însoțit de mențiunea
"secundar" ori fără indicarea unității
fără personalitate juridică, este folosit cu sensul de
"sediu social" sau "sediu principal".
În
conformitate cu prevederile art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
semnificația unui concept în context se stabilește prin actul
normativ care îl instituie, devenind obligatoriu pentru actele normative din
aceeași materie.
Astfel,
noțiunea de "sediu", folosită în conținutul unui alt
normativ decât Legea nr. 31/1990, în același context, nu poate avea
altă semnificație decât cea rezultată din legea
menționată, în absența unei definiții în celălalt act
normativ.
Atunci când
legiuitorul a intenționat atribuirea unei alte semnificații decât cea
stabilită prin actul normativ care definește un anumit termen, a
făcut acest lucru în mod expres, cum este cazul art. 109 C. proc. civ.,
potrivit căruia "cererea de chemare în judecată împotriva unei
persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța
locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate
juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel
loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul
dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta".
Tăcerea
legiuitorului în această privință, în ipoteza art. 269 alin. (2)
C. muncii, nu poate fi interpretată în sensul posibilității,
pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia și la alte
situații ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se
nepermis la lege.
În aceste
condiții, "sediul" la care fac referire dispozițiile art.
269 alin. (2) C. muncii are semnificația de "sediu principal"
sau "sediu social", neputând fi avute în vedere sediile secundare ale
societății, cum este cazul sediului unei sucursale.
Împrejurarea
că reclamanta și-a indicat domiciliul procesual la sucursala din
Craiova nu are relevanță pentru stabilirea competenței
teritoriale, ci prezintă interes doar din perspectiva comunicării
actelor de procedură.
Întrucât
sediul A. SA se află în municipiul București, iar aceasta are
calitate de reclamantă în proces, Înalta Curte va stabili competența
de soluționare a litigiului pendinte în favoarea Tribunalul
București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări
sociale.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
București, secția a VIII-a conflicte de muncă și
asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016.
Procesat de