ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1852/2016

Decizia nr. 1852/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată sub nr. x/63/2016, la data de 8 ianuarie 2016, reclamanta A. SA prin S.T.F.C. Craiova a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. solicitând obligarea acestora la plata sumei de 6.666,67 RON fiecare, reprezentând daune morale achitate salariatei E. prin O.P. din 31 ianuarie 2013. Pârâtul C. a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Dolj, motivat de faptul că are domiciliul în Râmnicu Vâlcea, Tribunalul Vâlcea având astfel competența de a soluționa cauza, în raport de dispozițiile art. 107 C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 4 mai 2016, instanța a invocat, din oficiu, excepția de necompetență teritorială, având în vedere că sediul reclamantei se află în București.

Prin Sentința nr. 1.329 din 4 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/63/2016, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. SA prin S.T.F.C. Craiova în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dolj a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, ce reglementează competența teritorială de soluționare a cererilor referitoare la conflictele de muncă, normă de competență ce are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun. Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, însă numai în măsura în care reclamantul are calitatea de salariat.

În aplicarea art. 269 alin. (2) C. muncii, competența revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are sediul reclamantul angajator și, prin urmare, părțile nu o pot înlătura. Pe de altă parte, tribunalul a mai reținut că, având în vedere principiile de drept civil, reclamantul stabilește cadrul procesual, iar în cauza de față, calitatea de reclamant o are A. SA, prin S.T.F.C. Craiova. Instanța a considerat că alegerea sediului sucursalei de către reclamant se poate realiza doar în vederea comunicării actelor de procedură, dar nu poate reprezenta un criteriu de stabilire a competenței. Cauza a fost înregistrată, la data de 17 iunie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2016.

Prin Sentința nr. 7.713 din 6 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare ca cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, înaintând dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Tribunalul București a reținut că, în prezentul litigiu, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta S.R.T.F.C. Craiova, astfel cum rezultă din finalul cererii de chemare în judecată, care a fost semnată de reprezentantul legal al sucursalei și care poartă ștampila sucursalei. De asemenea, Tribunalul București a apreciat că sucursala reclamantă, deși nu are personalitate juridică, poate sta în judecată potrivit art. 56 alin. (2) C. proc.

civ., dacă este constituită potrivit legii. Întrucât dispozițiile legale enunțate nu disting, trebuie înțeles că o entitate fără personalitate juridică poate avea atât calitatea de pârât, cât și pe cea de reclamant, atât timp cât este constituită potrivit legii. Or în cauză, a mai arătat Tribunalul, S.R.T.F.C. Craiova este o entitate juridică cu organe proprii de conducere și care a fost legal înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. x/1018/2011, are cod unic de înregistrare diferit de cel al societății-mamă și cont bancar propriu. Prin urmare, această sucursală, poate sta în judecată în calitate de reclamantă, iar din modul de formulare al cererii de chemare în judecată, rezultă că această entitate a dorit să dobândească calitatea de reclamantă, nefiind nominalizată doar în scopul de a indica o adresă la care să fie comunicate actele de procedură, astfel cum a apreciat prima instanță.

Totodată, Tribunalul București a reținut că sediul reclamantei S.R.T.F.C. Craiova este în municipiul Craiova, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența de soluționare a cauzei revine instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, respectiv Tribunalului Dolj. Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în considerarea celor ce succed: Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ.

prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele de judecată care, anterior, s-au declarat necompetente. Astfel, Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, Tribunalul Dolj și Tribunalul București și-au declinat reciproc competența de soluționare a pricinii privind pe reclamanta A. SA, prin S.T.F.C.

Craiova și pe pârâții B., C. și D., având ca obiect "acțiune în răspundere patrimonială". În ceea ce privește aprecierea celor două tribunale care a determinat ivirea conflictului negativ de competență, se constată că ambele instanțe au avut în vedere incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, însă divergența de opinie poartă cu privire la identitatea reclamantului, în sensul că Tribunalul Dolj a reținut că, în litigiul pendinte, calitate de reclamant o are A. SA prin S.T.F.C. Craiova, în timp ce, Tribunalul București a considerat că această calitate o are S.T.F.C. Craiova. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că cererea este formulată de A. SA, prin S.T.F.C. Craiova, fiind semnată de directorul sucursalei.

Dat fiind caracterul obligatoriu al indicării elementelor oricărei cereri de chemare în judecată, prevăzute de art. 194 C. proc. civ., inclusiv cele referitoare la numele sau denumirea părților și numele reprezentantului, mențiunile din cuprinsul cererii formulate în cauză relevă calitatea de reclamantă a A. SA și calitatea directorului sucursalei de reprezentant al acesteia. Această constatare este confirmată de precizările consilierului juridic al reclamantei făcute în fața instanțelor care s-au dezînvestit reciproc de soluționarea cauzei, în contextul concluziilor asupra excepției de necompetență teritorială.

Astfel, în fața celei dintâi instanțe învestite, respectiv Tribunalul Dolj, consilierul juridic a arătat că societatea reclamantă a împuternicit sucursalele pentru reprezentare în procese, motiv pentru care faptul că a solicitat, totuși, respingerea excepției invocate din oficiu indică doar asimilarea sediului reclamantei cu cel al reprezentantului acesteia, pentru stabilirea competenței, și nu calitatea de reclamantă a sucursalei. Același consilier juridic a solicitat, în fața Tribunalului București, respingerea excepției, precizând că această instanță este competentă să soluționeze cauză. De asemenea, în susținerea constatării că în litigiul dedus judecății calitatea de reclamantă aparține A. SA, și nu S.T.F.C.

Craiova, vin și cele menționate în Adresa nr. x/1/84/2013 a A. SA Biroul Teritorial C.F.G. Craiova, aflată în copie la dosarul Tribunalului Dolj, respectiv precizarea făcută de către șeful Biroului Teritorial CFG Craiova (F.) în sensul că, urmare a demersurilor promovate în instanță de E., prin Decizia nr. 31/2013 din data de 8 ianuarie 2013, a fost obligată A. SA la plata de daune morale către salariată în sumă de 20.000 RON. Totodată, prin Nota nr. x/1/47 din 21 februarie 2013 a A. SA, Serviciul Control Financiar de Gestiune, aprobată de directorul general G., s-a reținut că acțiunea ce urmează a fi demarată are scopul de a recupera prejudiciul suferit de către A. SA. În aceste condiții și în lipsa unei precizări exprese privind calitatea de reclamantă a sucursalei, se consideră că această calitate aparține A. SA.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanță împrejurarea că dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., pe temeiul cărora s-a dezînvestit Tribunalul București, permit și entităților fără personalitate juridică să formuleze cereri în justiție, în calitate de reclamante, dacă sunt constituite potrivit legii, atât timp cât s-a intenționat ca însăși A. SA să aibă o asemenea calitate în prezentul proces. Pe de altă parte, trebuie observat că art. 56 alin. (2) nu ar fi fost, oricum, incident în cauză, întrucât noțiunea de "entitate fără personalitate juridică" are în vedere entități individuale, independente și nu pe acelea care depind și sunt strâns legate de o persoană juridică, cum este cazul sucursalelor, ce reprezintă dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților, în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Rămâne de analizat dacă noțiunea de "sediu" din art. 269 alin. (2) C. muncii - normă pe temeiul căreia trebuie stabilită instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză - are exclusiv semnificația de sediu principal sau poate viza și sediile eventualelor dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societății. În conținutul Legii societăților nr. 31/1990, termenul de "sediu", fără a fi însoțit de mențiunea "secundar" ori fără indicarea unității fără personalitate juridică, este folosit cu sensul de "sediu social" sau "sediu principal". În conformitate cu prevederile art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, semnificația unui concept în context se stabilește prin actul normativ care îl instituie, devenind obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie.

Astfel, noțiunea de "sediu", folosită în conținutul unui alt normativ decât Legea nr. 31/1990, în același context, nu poate avea altă semnificație decât cea rezultată din legea menționată, în absența unei definiții în celălalt act normativ. Atunci când legiuitorul a intenționat atribuirea unei alte semnificații decât cea stabilită prin actul normativ care definește un anumit termen, a făcut acest lucru în mod expres, cum este cazul art. 109 C. proc.

civ., potrivit căruia "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta". Tăcerea legiuitorului în această privință, în ipoteza art. 269 alin. (2) C. muncii, nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia și la alte situații ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege. În aceste condiții, "sediul" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii are semnificația de "sediu principal" sau "sediu social", neputând fi avute în vedere sediile secundare ale societății, cum este cazul sediului unei sucursale.

Împrejurarea că reclamanta și-a indicat domiciliul procesual la sucursala din Craiova nu are relevanță pentru stabilirea competenței teritoriale, ci prezintă interes doar din perspectiva comunicării actelor de procedură. Întrucât sediul A. SA se află în municipiul București, iar aceasta are calitate de reclamantă în proces, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a litigiului pendinte în favoarea Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016. Procesat de GGC - N