ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 152/2019

HOTĂRÂRE

29.01.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 152/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, la 02 noiembrie 2017, sub nr. de dosar x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pârâta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. solicitând obligarea pârâtelor la plata următoarelor drepturi salariale: acordarea salariatului suplimentar pentru anii 2014, 2015, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de perioada efectiv lucrată; acordarea primei de Ziua Feroviarului pentru anii 2014, 2015 și 2016, echivalente fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare; acordarea primei de Crăciun pentru anii 2014 și 2015, echivalente fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare; acordarea primei de Paște pentru anii 2014, 2015 și 2016, echivalente fiecare cu un salariu de bază la nivelul 1 de salarizare; acordarea ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă pentru anii 2014, 2016; plata diferențelor salariale pentru perioada 01.11.2016 - 01.04.2017; obligarea pârâtei la demararea procedurii negocierii individuale în vederea aplicării dispozițiilor legale ale art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă 2012 - 2013, prelungit prin Act adițional până la data de 23.04.2014 și a acordurilor ulterioare, precum și ale Contractului Colectiv de Muncă 2015 - 2017; plata cheltuielilor de judecată. Solicită acordarea drepturilor salariale solicitate cu aplicarea dobânzii legale de la data scadenței până la data plății efective.

Prin Sentința civilă nr. 361 din 27 martie 2018, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Dolj.

În motivare, tribunalul a reținut că în ceea ce privește jurisdicția muncii, art. 266 din C. muncii prevede:

"Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Art. 269 din C. muncii, prevede:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Întrucât în speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu și-au indicat decât un domiciliu procesual ales la sediul avocatului, respectiv în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, ori față de acest domiciliu ales de reclamanți, instanța competentă teritorial este Tribunalul Dolj.

Pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017, la data de 17.04.2018.

Învestit prin declinare, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a pronunțat Sentința nr. 5218/2018 din 7 decembrie 2018, prin care a admis excepția necompetentei teritoriale, a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale C. proc. civ. și cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În speță, reclamanții au făcut dovada că domiciliul se află în județul Vâlcea, așa cum, rezultă din copia actelor de identitate depuse la dosar, astfel că instanța competentă teritorial este Tribunalul Vâlcea.

Este adevărat că, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au indicat sediul profesional al avocatului drept domiciliu procedural ales, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, litigiile cu privire la conflictele de muncă sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul.

Înalta Curte a precizat că acest text de lege are în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului sau avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales (Decizia nr. 1605 din 11 iunie 2015, pronunțată în recurs pentru conflict negativ de competență, având ca obiect reconstituire vechime în muncă).

Prin urmare, chiar dacă, în speță, reclamanții și-au indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Dolj, respectiv la avocatul acestora, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Dolj.

Față de considerentele expuse, tribunalul a constatat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența de soluționare a cauzei aparținând Tribunalului Vâlcea, instanță la care reclamanții au înțeles, de altfel, să și apeleze.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispozițiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit cererii de chemare în judecată și obiectului acesteia, reclamanții au promovat o acțiune pentru soluționarea unui conflict individual de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

În raport de data formulării cererii de chemare în judecată, 2 noiembrie 2017, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispozițiile art. 284 alin. (2) din C. muncii (actual art. 269 alin. (2), în considerarea caracterului de normă specială ulterioară ce reglementează competența de soluționare a conflictelor de muncă.

În conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011:

"cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea acestor texte de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din art. 116 C. proc. civ., iar pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului.

În speță, reclamanții și-au exprimat opțiunea și au introdus acțiunea la Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, instanța de la domiciliile lor, iar în cererea de chemare în judecată au indicat sediul procesual ales la sediul avocatului care îi reprezenta în cauză.

Prin urmare, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de interpretare a noțiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul procesual ales de parte poate determina instanța competentă.

Noțiunea de domiciliu este definită de dispozițiile art. 87 C. civ., potrivit cărora:

"Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală".

De asemenea, art. 91 din același cod prevede că "Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.".

Reiese că, în speță, domiciliul reclamanților este cel care figurează în cuprinsul cărților de identitate, loc în care aceștia au și locuit efectiv la data sesizării instanței.

Conform copiei din actele de identitate a reclamanților, aflate la dosar, aceștia aveau domiciliul, la data sesizării instanței, 02 noiembrie 2017, în județul Vâlcea, pe raza teritorială a Tribunalului Vâlcea.

Chiar dacă reclamanții și-au indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Dolj, respectiv la avocatul acestora, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Dolj, art. 269 alin. (2) C. muncii având în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamanților, iar nu domiciliul mandatarului/avocatului acestora sau sediul cabinetului apărătorului ales.

Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că, dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul sau în funcție de domiciliul mandatarului.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.