ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 597/2016

Decizia nr. 597/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea introductivă adresată Curții de Apel Suceava și înregistrată sub Dosar nr. x/45/2011, reclamanta Universitatea „A.” Iași a contestat Nota justificativă din 23 decembrie 2010, Nota de debit din 23 decembrie 2010 (anexă la Nota justificativă) și Decizia nr. 62 din 04 martie 2011, acte administrative emise de pârâtul B. - C. Piatra Neamț, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 79/2003.

Prin Nota justificativă din 23 decembrie 2010 încheiată în urma verificărilor gradului de îndeplinire de către reclamantă a Proiectului C., „D.”, s-a stabilit un procent mediu de realizare a indicatorilor din proiect de 59,20% și a fost constatată neeligibilă o sumă totală de 216.605,62 lei din cheltuielile efectuate. De asemenea, s-a întocmit Nota de debit din 23 decembrie 2010, pentru suma totală de 3.498,38 lei.

Împotriva acestor acte administrative reclamanta a formulat contestație, în conformitate cu dispozițiile art. 215 C. proc. fisc., care a fost respinsă prin Decizia nr. 62 din 04 martie 2011 emisă de pârât.

Prin decizia civilă nr. 39 din 2 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 3625 din 23 mai 2012 a Tribunalului Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/45/2011, a fost admisă excepția necompetenței materiale, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava și s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin Decizia nr. 5326 din 12 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția de contencios, administrativ și fiscal, la data de 01 aprilie 2013, sub nr. x/45/2011*.

Prin sentința civilă nr. 5870 din 26 septembrie 2013, Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile invocate, a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta Universitatea „A.” Iași în contradictoriu cu pârâtul B. - C. Piatra Neamț și chematul în garanție B., a respins cererea de chemare în garanție a B. și a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 489,82 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Universitatea „A.” Iași și prin Decizia nr. 2782 din 12 martie 2014, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare în fond Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe rolul căreia, cauza a fost reînregistrată la data de 26 martie 2014.

La termenul de judecată din 24 aprilie 2014, a fost introdus în cauză, în calitate de chemat în garanție, E. - C. București.

Prin cererea depusă la dosar, F., în numele și pentru E. a arătat că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 9/2014, începând cu data de 1 martie 2014, C. nu mai face parte din structura organizatorică a G., ci este o structură fără personalitate juridică în cadrul H., în cauză operând astfel transmisiunea legală a calității procesuale, de la G. la E. și, pe cale de consecință, calitate procesuală de chemat în garanție are în cauză E.

Prin sentința civilă nr. 3 din 8 octombrie 2014, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția lipsei calității de reprezentant a Directorului General al H., ca nefondată, a admis acțiunea formulată de reclamanta Universitatea „A.” Iași, în contradictoriu cu pârâtul C. Piatra Neamț și chematul în garanție E. - I., a anulat Decizia nr. 62 din 04 martie 2011, Nota justificativă din 23 decembrie 2010 și Nota de debit din 23 decembrie 2010, emise de pârât, a obligat pârâtul la rambursarea către reclamantă a sumei de 205.156,76 lei și la plata către aceasta a sumei de 117,15 lei cheltuieli de judecată, respingând restul cheltuielilor solicitate, ca nefondate.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție a H., formulată de pârât, ca nefondată.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității de reprezentant a directorului general J. al chematului în garanție E. - I., instanța de fond a reținut că actele de procedură emise de instituție respectă dispozițiile H.G. nr. 43/2013 privind organizarea și funcționarea H. și ale Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, întrucât au fost întocmite și semnate de consilierii juridici ai instituției cu putere de reprezentare stabilită prin lege, iar faptul că aceste acte de procedură au fost semnate și de directorul general, nu face decât să legitimeze calitatea de consilier juridic și mandatul de reprezentare acordat de către conducerea instituției.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că decizia de soluționare a contestației nu este motivată în fapt și în drept, motiv pentru care, în analiza legalității acestui act administrativ, a avut în vedere numai motivele expuse în Nota justificativă, în raport de capetele de cerere formulate de reclamantă.

Referitor la situația de fapt, instanța de fond a reținut că între reclamanta Universitatea „A.” Iași și pârâtul C. (E.) - Piatra Neamț s-a încheiat contractul de finanțare din 16 iunie 2009, având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile pentru implementarea proiectului „D.”, iar durata de implementare a proiectului a fost stabilită la 12 luni, începând cu data de 1 iulie 2009. Data de finalizare a proiectului s-a prelungit până la 31 iulie 2010, potrivit Actului adițional nr. 2, înregistrat sub nr. 1857 din  30 aprilie 2010.

Proiectul a fost finalizat prin concursul de planuri de afaceri, iar organizarea concursului s-a desfășurat în baza Regulamentului nr. 431/CIPO din 11 decembrie 2009, modificat și completat prin Regulamentul nr. 317/CIPO din 19 aprilie 2010.

Evaluarea planurilor de afaceri depuse în cadrul concursului s-a făcut de către o echipă a cărei componență a fost aprobată avându-se în vedere grila de evaluare elaborată și atașată la Regulamentul nr. 317/CIPO din 19 aprilie 2010.

Punctajele obținute de participanții la concurs au fost consemnate în procesul verbal din 9 iulie 2010, la care au fost atașate grilele individuale de evaluare, nedatate după cum s-a susținut în nota de evaluare. După cum a reținut prima instanță, datarea fișelor de evaluare nu este prevăzută ca o cerință esențială de vreo dispoziție legală sau contractuală, astfel încât, a se pretinde datarea acestor înscrisuri distinct de procesul verbal care centralizează rezultatul evaluării, este o cerință disproporționată deoarece nu aduce o atingere obiectivelor urmărite prin desfășurarea proiectului finanțat.

Regulamentul de participare la concurs nu a fost modificat, după prelungirea prin act adițional a contractului de finanțare, în ceea ce privește data depunerii planului de afaceri stabilită ca fiind 15 iunie 2010. Însă prelungirea termenului de depunere a planurilor de afaceri a fost valabilă numai pentru grupa care a desfășurat activitate de formare în perioada de prelungire a contractului, formată din 4 persoane, pentru care s-a stabilit data de depunere la 2 iulie 2010. În aceste circumstanțe, instanța de fond a apreciat că nu se impunea modificarea regulamentului în condițiile în care prelungirea termenului viza numai un număr limitat de persoane și nu pe toți beneficiarii proiectului.

În Nota explicativă contestată, s-a reținut că declarația pe proprie răspundere dată de Marin Alina este datată 20 ianuarie 2010, dată la care aceasta nu cunoștea rezultatele concursului. Din examinarea acestei declarații, instanța de fond a apreciat că data acestei declarații este, în fapt, 20 iulie 2010, aspect ce rezultă din analiza scrisului declarantei și din diferențele grafice dintre cifra 1 și cifra 7.

O altă neregularitate reținută decurge din interpretarea pct. 1 teza a II-a din

Regulamentul nr. 317/CIPO din 19 aprilie 2010, care menționează că „Data de înregistrare a societății poate fi maxim 1 iulie 2009”, pârâta considerând că actele de înființare a firmelor câștigătorilor concursului ar trebui să fie anterioare datei de 1 iulie 2009.

Pentru a lămuri sensul acestei mențiuni, prima instanță a avut în vedere celelalte clauze cu care se completează regulamentul, conținutul declarațiilor pe proprie răspundere al căror model este anexat la

Regulamentul nr. 317/CIPO din  19 aprilie 2010, precum și grupul țintă căruia i se adresa proiectul, așa cum este prezentat în cererea de finanțare.

În concluzie, prima instanță a apreciat că pct. 1 teza a II-a din Regulament nu poate fi interpretat decât ca fiind vechimea maximă a societății, având vocație de a participa la concurs acei beneficiari care au inițiat afaceri după data de 1 iulie 2009.

În acest context, instanța de fond a constatat că planurile de afaceri au fost depuse după terminarea trainingului, începând cu data de 11 ianuarie 2010 și până la data de 2 iulie 2010, ambele date situându-se în perioada de implementare a proiectului stabilită prin contractul de finanțare și actul adițional, iar beneficiarii premiilor au demonstrat, conform regulamentului de desfășurare a concursului, că au înființat o societate pe durata desfășurării proiectului, adică după 1 iulie 2009, au participat la ambele module de training și au făcut un plan de afaceri evaluat ca fiind cu șanse de reușită.

S-a reținut că la aceeași concluzie a ajuns și K. - L. Bacău în cadrul cercetărilor efectuate ca urmare a plângerii formulate de către pârât împotriva managerului de proiect pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, prin Rezoluția din 8 martie 2012, menționându-se că „nu se poate reține că beneficiarul, în cursul executării contractului de finanțare, pentru a primi în mod efectiv tranșele de plată a utilizat înscrisuri false, inexacte, incomplete prin care a încercat să ateste utilizarea corectă a fondurilor care în realitate să fi fost deturnate de la scopurile avute în vedere la momentul încheierii contractului de finanțare”.

Prin urmare, prima instanță a constatat că pârâta nu avea nici un argument rezonabil pentru a refuza rambursarea sumei de 107.600 lei, reprezentând contravaloarea premiilor acordate în cadrul proiectului participanților la concursul de planuri de afaceri.

Nota justificativă din 23 decembrie 2010 s-a declarat neeligibilă și suma de 97.556,76 lei reprezentând corecția realizată în urma aplicării la valoarea capitolului bugetar Resurse umane a unui procent de 59,20%.

Prima instanță a constatat că pârâta a motivat respingerea cererii de rambursare a cheltuielilor de personal, nu pe considerentul că membrii echipei de implementare a proiectului nu și-au îndeplinit obligațiile rezultate din contractele de muncă, ci pe considerentul că nu au fost îndepliniți indicatorii din cererea de finanțare.

Or, așa cum rezultă din Nota justificativă, reclamanta a îndeplinit toți indicatorii la care s-a obligat prin cererea de finanțare și a căror realizare depindea exclusiv de activitatea și responsabilitățile membrilor echipei de implementare.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța de fond a reținut că obligația asumată de reclamantă în ce privește îndeplinirea indicatorilor care nu au fost realizați, nu este o obligație de rezultat, ci o obligație de mijloace. Realizarea indicatorilor a căror îndeplinire a fost constatată prin Nota justificativă dovedește că reclamanta a depus toate diligențele pentru atingerea rezultatului propus, făcând tot ceea ce ține de activitatea și responsabilitățile asumate pentru ca rezultatul să fie atins. Dar, este evident că în privința numărului de cursanți sau a numărului cursanților care vor depune planuri de afaceri reclamanta nu putea promite un rezultat concret și efectiv, ci numai că va depune toate diligențele, făcând tot ce ține de activitatea ei pentru ca rezultatul să fie atins.

Aceste considerente au condus instanța de fond la concluzia că refuzul de a rambursa suma reprezentând cheltuieli de personal, a fost nelegal diminuată.

Constatând că Nota justificativă din 23 decembrie 2010, Nota de debit din 23 octombrie 2010 și Decizia nr. 62 din 04 martie 2011, au fost emise cu depășirea dreptului de apreciere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 18 din Lege, Curtea de apel a admis acțiunea și a dispus anularea actelor administrative contestate.

Ca o consecință a anulării actelor administrative, s-a dispus obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 205.156,76 lei, reprezentând 97.556,76 lei corecție aplicată la valoarea capitolului bugetar resurse umane și 107.600 lei contravaloarea premiilor acordate.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la rambursarea sumei de 3.498,38 lei reprezentând debitul rezultat din încheierea

Notei de Debit din 23 decembrie 2010, s-a constatat că a fost formulată pentru prima dată prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor. Întrucât nu a fost formulată în condițiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei cereri.

Referitor la cererea de chemare în garanție a

H. - I. formulată de pârâtă, având în vedere motivele de fapt și de drept prezentate în cererea de chemare în garanție, s-a reținut că între pârât și I.. nu există raporturi juridice care se circumscriu obligației de garanție sau despăgubire și în consecință, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca nefondată.

Reținând culpa procesuală a pârâtei rezultată din pierderea procesului, prima instanță, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

117,15 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbrul judiciar, achitate în cursul procesului. Cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea transportului, a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că, deși reclamanta a depus în copie mai multe bonuri fiscale de achiziție combustibil, cu sume diferite, nu a prezentat nici un decont verificabil cu privire la distanța parcursă și consumul adecvat unei călătorii de la sediul său și până la sediul instanței.

Împotriva sentinței civile nr. 3 din 8 octombrie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs, în termen legal, reclamanta Universitatea „A.” Iași și pârâtul C. (E.).

Recursul declarat de reclamanta Universitatea „A.” Iași s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea transportului în sumă de 1.143,03 lei, pentru următoarele considerente:

Contravaloarea cheltuielilor efectuate cu deplasarea consilierului juridic al reclamantei la Tribunalul Suceava și Curtea de Apel Suceava, a fost de 1.143,03 lei, conform actelor justificative (ordine de deplasare și bonuri fiscale), depuse la dosarul cauzei.

Decontarea cheltuielilor privind transportul s-a efectuat de către reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 16 din H.G. nr. 1860/2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate în interesul serviciului, care prevăd că deplasarea cu autoturismul proprietate personală se poate face numai cu aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite, posesorul autoturismului primind contravaloarea a 7,5 litri carburant la 100 km parcurși pe distanța cea mai scurtă.

La fila 51 din Dosarul nr. x/45/2011* al Tribunalului Iași, s-a depus adresa Direcției Financiar Contabile din cadrul Universității, din care rezultă modalitatea de calcul al decontului pentru transport, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 1860/2006.

La calculul decontului s-a luat în considerare distanta Iași - Suceava menționată în programul Route 66 Route 2003 (program utilizat de alte instituții bugetare), ca fiind distanța cea mai scurtă.

Recursul declarat de pârâtul C. (E.) s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat, în principal, modificarea sentinței atacate, în sensul:

I - admiterii cererii de chemare în garanție a H. - I., în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ.;

II - admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în raportul juridic obligațional de rambursare către reclamantă a sumei de 156.76 lei, și în raport cu această dispoziție a instanței de fond, să se constate încălcarea principiului disponibilității în procesul civil;

III - admiterii excepției lipsei calității de reprezentant procesual a persoanei chemate în garanție;

IV - respingerii tuturor cererilor formulate în cauză de către reclamantă;

V - amendării recurentei-reclamante, conform art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

În subsidiar, recurentul-pârât a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a se pronunța, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) coroborat cu art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, cu privire la aplicarea și interpretarea normelor de drept ale Uniunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a reiterat apărările formulate în primă instanță, formulând, în esență, următoarele critici:

I. Prin soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, se încalcă prevederile art. 42 alin. (1) raportat la art. 2 pct. 6 din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 1083/2006 cu modificări și completări, întrucât acordul de delegare de funcții aprobat prin Ordinul B. nr. 600/2008, cu modificările și completările ulterioare, are, în raport cu prevederile menționate coroborat cu dispozițiile art. 2 lit. k) din Legea nr. 195/2006 și art. 31 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1083/2006, natura și caracterele juridice ale unui contract de drept public, de mandat cu reprezentare.

Prin urmare, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii juridice contractuale ale persoanei chemate în garanție față de pârât, în baza raporturilor juridice izvorâte din contractul de mandat cu reprezentare, aprobat prin Ordinul B. nr. 600/2008, având în vedere: fapta de a nu comunica înscrisurile probatorii solicitate de către pârât; vinovăția, care în materia răspunderii juridice contractuale se prezumă relativ, prezumție care nu a fost răsturnată de către persoana chemată în garanție; potențialul prejudiciu generat de căderea în pretenții a pârâtului; legătura de cauzalitate dintre fapta menționată și prejudiciul cauzat de necesitatea administrării în apărare a probelor solicitate.

Mai mult, prin Ordinul B. nr. 600/2008, pârâtului nu îi este delegată nicio funcție în ordonanțarea și/sau plata obligației de rambursare deduse judecății în cauză, acestea rămânând în competența legală a H.

II. Recurenta-reclamantă nu a solicitat, în termen, rambursarea vreunei sume de bani care să facă obiectul raporturilor juridice deduse judecății, judecătorul fondului acordând ceea ce nu s-a cerut și prestând servicii avocațiale în interesul părții adverse, situație în care, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, prima instanță a încălcat principiul separației puterilor în stat, prin depășirea competențelor autorității legiuitoare și modificarea prin sentința atacată a normelor legale în materie.

III. Conform prevederilor Legii nr. 514/2003 și a normelor de drept comun cu care aceasta se coroborează, consilierii juridici ai persoanei chemate în garanție au calitatea de reprezentanți convenționali, fiind astfel necesară depunerea împuternicirii prevăzute de art. 67 coroborat cu art. 68 C. proc. civ.

Or, în cauză, directorul general al unei structuri funcționale fără personalitate juridică din cadrul H., nu poate transmite prin mandat împuterniciri de reprezentare procesuală pe care el însuși nu le-a primit.

IV. 1. În temeiul art. 13, art. 14, art. 37 alin. (1) lit. c), art. 66 alin. (2), art. 67 alin. (2) lit. a) și b), art. 74 și al prevederilor cuprinse în Titlul VII, cap. II din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 1083/2096, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu prevederile Anexei XVIII din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 1828/2006, cu modificările și completările ulterioare, și art. 4 din Regulamentul (Comisia Europeană) nr. 1081/2006, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea indicatorilor asumați prin acordul de voință al reclamantei, care au influențat direct proporțional punctajul primit în faza de evaluare premergătoare încheierii Contractului și care, ulterior au fost prevăzuți în contract, este obligație de rezultat, a cărei parțială neîndeplinire a fost proporțional sancționată cu diminuarea finanțării nerambursabile acordate în cauză.

Indicatorii în discuție sunt cuprinși în indicatorii de rezultat imperativ prevăzuți în C. aprobat prin Decizia (Comisia Europeană) nr. 5811 din 22 noiembrie 2007 de adoptare a programului operațional de ajutor unitar din partea Fondului Social European.

IV. 2. Referitor la declararea ca neeligibile a cheltuielilor reprezentând contravaloare premii, judecătorul fondului și-a însușit susținerile reclamantei, fără a înlătura motivat, argumentele invocate în apărare de către pârât.

Regulamentul de organizare a concursului de planuri de afaceri, precum și modificările și completările ulterioare la acesta, nu au fost aduse la cunoștința membrilor grupului țintă, în mod egal, la timp, în totalitate și într-o manieră adecvată sau, după caz, reclamanta, beneficiar în contractul de finanțare, nu a făcut dovada respectării cerințelor imperative de informare și publicitate, precum și a respectării principiului egalității de șanse între membrii concurenți ai grupului țintă.

Din Nota justificativă întocmită în cauză, rezultă că reclamanta nu a penalizat cu 10 puncte participanții la concursul de planuri de afaceri care au depus aceste planuri ulterior datei de 15 iunie 2010, prevăzută în regulament. De asemenea, reclamanta a administrat tardiv probe pentru a dovedi aplicarea penalizării de 10 puncte, iar pe de altă parte, probatoriul administrat în cauză nu demonstrează aplicarea acestei penalizări.

Nemodificarea Regulamentului de participare la concurs după prelungirea, prin act adițional, a contractului de finanțare în privința datei depunerii planului de afaceri și neaducerea acestei modificări la cunoștința grupului țintă, încalcă obligațiile de informare și publicitate, precum și principiile nediscriminării și egalității de șanse, consacrate prin sistemul de drept în vigoare.

Prin prevederea cuprinsă în Regulamentul de desfășurare a concursului, conform căreia „Data de înregistrare a societății poate fi maxim 1 iulie 2009”, se înțelege, fără echivoc, faptul că participanții la concursul de planuri de afaceri care au înregistrat societăți ulterior acestei date, nu îndeplinesc condiția impusă de regulament.

Actul procesual emis de către K. - L. Bacău, la care se face referire în sentința atacată, nu are autoritate de lucru judecat.

Judecătorul fondului nu s-a pronunțat cu privire la admisibilitatea probei cu martori solicitată de pârât prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe (Curtea de Apel Iași), probă asupra căreia pârâtul a insistat pe parcursul judecății.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurenta-reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, reiterând, în esență, susținerile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului declarat de reclamantă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că recurenta-reclamantă nu a probat legătura dintre pretinsele ordine de deplasare, cu deconturile aferente și bonurile de achiziție combustibil.

La termenul de judecată din 7 octombrie 2015, Înalta Curte a respins excepțiile tardivității și nulității recursului declarat de reclamantă, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de ședință.

Prin încheierea pronunțată la 2 decembrie 2015, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de recurentul-pârât, astfel cum a fost precizată la data de 16 octombrie 2015, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de ședință.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză;

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de pârâtul C.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat, sentința pronunțată în litigiu fiind dată ca urmare a interpretării și aplicării corecte a legii la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Critica formulată de recurentul-pârât cu privire la soluția dată de către prima instanță cererii de chemare în garanție a H. - I. (I..), este neîntemeiată.

În mod corect prima instanță a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârât, reținând că, față de dispozițiile art. 60 C. proc. civ. și în raport cu motivele de fapt și de drept prezentate în susținerea cererii, între pârât și E. - I., nu există raporturi juridice care se circumscriu obligației de garanție sau despăgubire.

Astfel, refuzul H. - I. de a da curs solicitării formulate de pârât, privind comunicarea Anexelor 5 și 6 la cererea de finanțare, nu justifică formularea cererii de chemare în garanție, în condițiile în care, înscrisurile respective puteau face obiectul unei cereri de probe formulate de pârât pe parcursul procesului.

Soluția dată cererii de chemare în garanție nu încalcă prevederile Regulamentului (Comisia Europeană) nr. 1083/2006, având în vedere că, potrivit art. 2 pct. 2.1.4. din Acordul de delegare de funcții privind implementarea Programului operațional sectorial “Dezvoltarea resurselor umane 2007-2013”, încheiat între C., aprobat prin Ordinul nr. 600/2008, cu modificările și completările ulterioare, termenul „Autoritate de Management”, desemnează M., care are responsabilitatea gestionării și implementării asistenței financiare nerambursabile alocate C.

Conform art. 2 pct. 2.1.20. din acest Acord, termenul „Organism intermediar” reprezintă organismul public sau privat, care își desfășoară activitatea sub responsabilitatea autorității de management sau care îndeplinește responsabilități în numele autorității de management în relația cu beneficiarii care implementează operațiuni.

De asemenea, art. 3 pct. 3.1. prevede că obiectul Acordului menționat îl reprezintă delegarea unor funcții și a responsabilității îndeplinirii lor, privind gestionarea C., de la C., prin stabilirea cadrului de implementare a C., a drepturilor și obligațiilor și a responsabilităților ce revin fiecărei părți, precum și stabilirea relațiilor între părțile semnatare.

Susținerile recurentului-pârât potrivit cărora nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic obligațional de rambursare către reclamantă a sumei de 205.156,76 lei, sunt neîntemeiate.

După cum s-a arătat în expunerea de la pct. I.1 al prezentei decizii, prin acțiunea dedusă judecății, instanța de contencios administrativ a fost învestită cu acțiunea în anulare a Deciziei nr. 62 din 04 martie 2011, a Notei justificative din 23 decembrie 2010 și Notei de debit din 23 decembrie 2010, emise de pârâtul C., cu consecința obligării pârâtului la rambursarea către reclamantă a sumei de 205.156,76 lei, ce face obiectul Cererii de rambursare nr. 3, depusă de reclamantă în vederea restituirii cheltuielilor efectuate în cadrul proiectului C.

Cererea de rambursare nr. 3 a fost înregistrată la C., din 31 august 2010 și în urma analizării acesteia, pârâtul a emis Nota justificativă din 23 decembrie 2010, prin care a declarat neeligibilă suma de 205.156,76 lei, reprezentând contravaloarea premiilor și cheltuielile cu resursa umană din cadrul proiectului.

În condițiile arătate, având în vedere că reclamanta a solicitat în termen rambursarea cheltuielilor efectuate în cadrul proiectului, aspect ce rezultă din Nota justificativă din 23 decembrie 2010, nu se poate reține că prin dispoziția de obligare a pârâtului la rambursarea către reclamantă a sumei de 205.156,76 lei, prima instanță a încălcat principiul dreptului de dispoziție al părților, sancționat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Conform principiului enunțat, instanța de judecată este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor.

Or, în cauză, în raport cu obiectul acțiunii deduse judecății și limitele procesului cu care a fost învestit, detaliate anterior, nu se poate reține că judecătorul fondului a acordat mai mult decât s-a cerut.

Sub acest aspect, nu pot fi primite nici susținerile recurentului vizând încălcarea de către instanța de primă jurisdicție a principiului separației puterilor în stat, întrucât, după cum s-a arătat, stabilirea obligației de rambursare în sarcina pârâtului este o consecință a anulării actelor administrative emise de pârât, prin care s-a declarat ca neeligibilă suma în discuție.

Înalta Curte apreciază nefondată și critica formulată de recurentul-pârât vizând soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției lipsei calității de reprezentant a directorului general al I.

Din actele Dosarului nr. x/45/2011*, rezultă că I. a depus în cauză întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de pârât, precum și concluzii scrise, acte de procedură semnate de către directorul general al direcției respective (în calitate de reprezentant legal al I., care la data depunerii actelor, era inclusă în structura organizatorică a H., potrivit H.G. nr. 43/2013), precum și de consilierii juridici din cadrul instituției, care au și întocmit aceste acte, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic.

Împrejurarea că actele de procedură au fost semnate și de către directorul general, confirmă mandatul de reprezentare acordat consilierilor juridici care, potrivit dispozițiilor legale menționate, asigură consultanță și reprezentarea instituției publice în serviciul cărora se află, și în condițiile legii și ale regulamentelor specifice unității, avizează și contrasemnează actele cu caracter juridic.

Pe fondul cauzei, criticile formulate de pârât, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește declararea ca neeligibilă a sumei de 97.556,76 lei, reprezentând corecția realizată în urma aplicării la valoarea capitolului bugetar Resurse umane a unui procent de 59,20% (îndeplinire indicatori proiect), în mod temeinic instanța de fond a reținut că cererea de rambursare a cheltuielilor de personal a fost respinsă de către pârât pe considerentul că reclamanta nu a îndeplinit indicatorii la care s-a obligat prin cererea de finanțare.

Înalta Curte împărtășește susținerile primei instanțe care, pe baza celor consemnate în Nota justificativă din 23 decembrie 2010 și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, a constatat că au fost îndepliniți toți indicatorii a căror realizare depindea, exclusiv, de activitatea și responsabilitățile membrilor echipei de implementare a proiectului, care în speță, și-au îndeplinit atribuțiile ce le reveneau, conform contractelor de muncă și a fișelor de post.

Indicatorii care nu au fost îndepliniți au revenit în sarcina exclusivă a membrilor grupului țintă, iar riscul neîndeplinirii acestora nu a putut fi prevăzut și implicit, prevenit de către beneficiarul proiectului, întrucât momentul finalizării acestor indicatori a coincis cu finalizarea proiectului.

Prin urmare, în acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, se constată că obligația asumată de reclamantă în ceea ce privește îndeplinirea acestor indicatori, nu este o obligație de rezultat, ci o obligație de mijloace, întrucât realizarea lor nu depindea de beneficiarul proiectului, care, în speță, a depus diligențe în vederea îndeplinirii indicatorilor respectivi, dar care, nu era în măsură să garanteze obținerea unui rezultat efectiv.

Referitor la declararea ca neeligibilă a sumei de 107.600 lei, reprezentând contravaloarea premiilor acordate participanților la concursul de planuri de afaceri, instanța de control judiciar apreciază că în considerentele hotărârii atacate se regăsesc argumentele care au format convingerea primei instanțe cu privire la soluția adoptată, prezentate într-o manieră concisă și clară, prin raportare, în mod necesar, pe de o parte, la susținerile reclamantei, respectiv, apărările pârâtului, și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Prevederile Regulamentului de organizare a concursului de planuri de afaceri, inclusiv, modificările acestui regulament, au fost aduse la cunoștința membrilor grupului țintă în mod egal, la timp și în totalitate, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultând că reclamanta a respectat cerințele imperative de informare și publicitate (asumate prin Anexa 6 la cererea de finanțare), precum și principiul egalității de șanse între membrii concurenți ai grupului țintă (prevăzut în Anexa 5 la cererea de finanțare). De asemenea, participanții care au susținut concursul în perioada de prelungire a proiectului, au luat cunoștință despre prevederile regulamentului, aspect ce reiese din listele cu semnăturile membrilor concurenți aflate la dosar.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, membrii grupului țintă care au depus planurile de afaceri ulterior datei de 15 iunie 2010, au fost penalizați, la dosar fiind depuse atât grilele de evaluare individuale ale beneficiarilor care au fost penalizați cu 10 puncte pentru depunerea planurilor de afaceri cu întârziere, însoțite de clarificările managerului de proiect referitoare la modalitatea de aplicare a penalizării, cât și grilele de evaluare pentru participanții care au depus planurile de afaceri în termenul prevăzut de regulament.

Prin înscrisurile depuse în faza procesuală a recursului, recurenta-reclamantă a făcut dovada comunicării către pârât a înscrisurilor referitoare la aplicarea penalizării de 10 puncte (adresa din 22 iunie 2015 întocmită de managerul de proiect - fila 38 și adresa de înaintare din 01 ianuarie 2010, înregistrată la C. din 01 octombrie 2010 - fila 39).

În ceea ce privește planurile de afaceri depuse în perioada de prelungire a contractului de finanțare, în mod justificat prima instanță a apreciat că, față de circumstanțele concrete în care a intervenit prelungirea prin act adițional a contractului și având în vedere numărul limitat de persoane vizate de prelungirea termenului de depunere a planuri de afaceri (o grupă de curs formată din 4 persoane, care a desfășurat activitate de formare în perioada de prelungire a contractului), nu se impunea modificarea Regulamentului de organizare a concursului. În contextul arătat, nedispunerea de către reclamantă a acestei măsuri nu echivalează cu încălcarea obligațiilor asumate prin Anexele 5 și 6 ale cererii de finanțare.

Înalta Curte împărtășește și interpretarea dată de către judecătorul fondului mențiunii prevăzute la pct. 1 teza a II-a din Regulamentul nr. 317/CIPO din 19 aprilie 2010, care, coroborând celelalte clauze ale regulamentului cu conținutul declarațiilor de proprie răspundere, precum și cu scopul proiectului, a considerat că mențiunea respectivă reprezintă vechimea maximă a societății, astfel încât, aveau vocație de a participa la concurs beneficiarii care au inițiat afaceri după data de 01 iulie 2009.

Susținerea recurentului-pârât în sensul că aceste prevederi regulamentare au un caracter discriminatoriu, nu poate fi primită, având în vedere că nu a existat niciun participant la concurs care să dețină o societate înființată anterior datei de 01 iulie 2009 și care să fie descalificat din acest motiv, sau dimpotrivă, să fie declarat câștigător.

Distinct de argumentele prezentate anterior, în mod întemeiat, prima instanță a avut în vedere și Rezoluția din 08 martie 2012, pronunțată de K. - L. Bacău în Dosarul nr. x/P/2011, prin care

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de managerul de proiect sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Afirmațiile recurentului-pârât potrivit cărora instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la admisibilitatea probei cu martori, formulată de către acesta în cauză, sunt nefondate.

Din verificarea actelor dosarului, rezultă că pârâtul a solicitat încuviințarea probei testimoniale prin întâmpinarea depusă în Dosarul nr. x/45/2011 al Curții de Apel Iași, iar pe parcursul rejudecării cauzei în fond de către Curtea de Apel Suceava, inclusiv cu ocazia acordării cuvântului la dezbateri, la termenul de judecată din 17 septembrie 2014, pârâtul nu a reiterat proba respectivă, motiv pentru care, aceasta nu a fost pusă în discuția părților și în mod justificat, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra admisibilității probei.

În ceea ce privește solicitarea formulată de pârât în finalul cererii de recurs și reluată în cuprinsul întâmpinării depuse în cauză, privind sancționarea recurentei-reclamante în temeiul dispozițiilor art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege menționat, respectiv, exercitarea abuzivă de către recurenta-reclamantă a unor drepturi procesuale, manifestată prin introducerea, cu rea-credință, a unor cereri vădit netemeinice.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâtul C., ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de reclamanta Universitatea „A.” Iași;

În mod greșit prima instanță a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantă privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea transportului.

Astfel, cheltuielile de transport efectuate de către consilierul juridic al reclamantei cu ocazia deplasării la Tribunalul Suceava, în sumă de 873,55 lei, au fost dovedite cu înscrisurile depuse la filele 51-72 din Dosarul nr. x/45/2011* al Tribunalului Suceava, respectiv: adresa din 16 septembrie 2013 emisă de H. din cadrul Universității „A.”, care evidențiază modalitatea de calcul al decontului pentru transport, conform prevederilor art. 16 din H.G. nr. 1860/2006; ordine de deplasare, semnate și avizate, care cuprind pe a doua filă calculul aferent deplasării, întocmit în modalitatea prevăzută de dispozițiile legale enunțate; bonuri fiscale pentru achiziție combustibil.

Cu ocazia deplasării la Curtea de Apel Suceava, consilierul juridic al reclamantei a efectuat cheltuieli de transport în sumă de 269,48 lei, dovedite cu bonuri fiscale pentru achiziție combustibil și ordine de deplasare, semnate și avizate de Curtea de Apel Suceava, care prezintă modalitatea de calcul al decontului pentru transport, conform art. 16 din H.G. nr. 1860/2006 (filele 447-452 din Dosarul nr. x/45/2011* al Curții de Apel Suceava).

De asemenea, în faza procesuală a recursului, reclamantă a depus la dosar înscrisuri listate din programul utilizat de alte instituții bugetare, cu privire la distanța Iași-Suceava, luată în considerare la calculul decontului de transport (filele 4-5).

În consecință, reținând că este întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.143,03 lei, reprezentând contravaloarea transportului, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat pârâtul la plata acestor cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță.

Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâtul C., ca nefondat, admiterea recursului declarat de reclamanta Universitatea „A.” Iași și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 1.143,03 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de control judiciar va dispune obligarea recurentului-pârât la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în sumă de 1.011 lei, constând în taxă judiciară de timbru, timbrul judiciar și cheltuieli de transport.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul C. Piatra Neamț împotriva sentinței civile nr. 3 din 8 octombrie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta Universitatea „A.” Iași împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că obligă pârâtul C. Piatra Neamț la plata sumei de 1.143,03 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă recurentul pârât C. Piatra Neamț la plata sumei de 1011 lei către recurenta reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2016.