ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 14/2017

Decizia nr. 14/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal,

sub nr. x/39/2015, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. - C. Iași și B., C. Iași - D. Botoșani, a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. F/BT/20 din 30 ianuarie 2015, a Raportului de inspecție fiscală nr. F/BT/16 din 30 ianuarie 2015 (Anexa 2) și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. IV/6108/3 din 30 ianuarie 2015 (Anexa 3) și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 85 din 7 aprilie 2015

a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal,

s-a admis cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. - C. Iași și B.- C. Iași - D. Botoșani.

A fost suspendată executarea Deciziei de impunere nr. F/BT/20 din 30 ianuarie 2015 și Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. IV/6108/3 din 30 ianuarie 2015 ce au avut la bază Raportul de inspecție fiscală nr. F/BT/16 din 30 ianuarie 2015 emise de C. Iași - D. Botoșani până la pronunțarea instanței pe fond cu privire la cererea de anulare a acestora.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs

pârâta

C. Iași - D. Botoșani

,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea recursului și respingerea cererii de suspendare a Deciziei de impunere nr. F/BT/20 din 30 ianuarie 2015 și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. IV/6108/3 din 30 ianuarie 2015 ce au stat la baza Raportului de inspecție fiscală nr. F/BT nr. 16 din 30 ianuarie 2015, emise de C. Iași - D. Botoșani.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, s-a susținut de către recurentă că, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 prin raportare și la Decizia Curții Constituționale nr. 257 din 14 martie 2006 prin care s-a reținut caracterul de excepție a suspendării actelor administrative, având în vedere prezumția de legalitate de care acestea se bucură.

Astfel, s-a susținut că reclamanta nu a făcut dovada existenței cazului bine justificat invocând faptul că, până la anularea de către o instanță de judecată, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, în caz contrar, ajungându-se la o prejudecare a fondului cauzei și făcând trimitere la Decizia nr. 5191 din 27 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la condiția prevenirii unei pagube iminente s-au invocat de către recurentă prevederile art. 2 din Legea nr. 554/2004, susținându-se că reclamantei i-au fost impuse prevederi legale care sunt general valabile, acesteia neputându-i-se aplica un tratament preferențial față de alți contribuabili, cu privire la acest aspect, făcând trimitere la Deciziile nr. 2419/2007 și nr. 550/2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În fine, au fost menționate competențele/atribuțiile Inspectoratelor Teritoriale de Muncă, recurenta - pârâtă apreciind că, în cauză, nu s-a demonstrat interpretarea dispozițiilor legale aplicabile unei situații juridice identice în mod diferit pentru diferiți contribuabili, fiind indicată doar o altă entitate cu obiect de activitate identic ce a fost suspusă unei verificări fiscale, asemănarea din punct de vedere al rezultatelor fiind una generică.

S-a invocat de către recurentă și faptul că în sentința recurată nu se face referire la plata cauțiunii aferentă cererii de suspendare, aspect în raport cu care a înțeles să reitereze excepția inadmisibilității cererii de suspendare.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin precizările depuse la dosar la filele 24 - 25, recurenta - pârâtă a invocat aplicabilitatea Legii nr. 209/2015, respectiv a Ordinul E. nr. 2202/2015, norme intervenite după promovarea recursului, precum și faptul că D. Botoșani - F., ca organ emitent a titlului de creanță a transmis D. Suceava, ca administrator al creanțelor reclamantei, Situația privind obligațiile fiscale ce pot face obiectul anulării prevăzute de Legea nr. 209/2015, respectiv a procedurii de anulare aprobată prin Ordinul E. nr. 2202/2015, cu precizarea că sumele ce pot face obiectul anulării în speță au fost constatate ca urmare a inspecție fiscale prin Raportul de Inspecție Fiscală nr. F/BT/16 din 30 ianuarie 2015.

Totodată, s-a menționat că, până la data formulării precizărilor, nu s-a pronunțat o soluție privitoare la contestația administrativă formulată de reclamantă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 16 - 18 de către intimata - reclamantă s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, apreciind, în esență, că, în mod corect, prima instanță a constatat îndeplinirea condițiilor privind suspendarea actelor administrative contestate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin cererea depusă la dosar la fila 40 de către recurenta - pârâtă s-a solicitat a se constata lipsa culpei C. Iași - D. Botoșani și, pe cale de consecință, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză.

La cerere au fost anexate următoarele înscrisuri: Decizia C. Iași nr. DRC 3264 din 29 februarie 2016 privind soluționarea contestației reclamantei, Deciziile D. Suceava nr. 1844 din 21 ianuarie 2016 și nr. 1845 din 21 ianuarie 2016 de anulare a obligațiilor fiscale și sentința nr. 46 din 14 martie 2016 a Curții de Apel Suceava pronunțată în Dosarul nr. x/39/2015 având ca obiect obligația de a face.

Prin notele de ședință depuse la dosar la filele 64 - 65, intimata - reclamantă a invocat rămânerea fără obiect a recursului promovat de pârâtă, în raport de Deciziile de anulare a obligațiilor fiscale nr. 1844 din 21 ianuarie 2016 și nr. 1845 din 21 ianuarie 2016, pe care le-a anexat notelor.

Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 iunie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de C. Iași - D. Botoșani împotriva sentinței nr. 85 din 7 aprilie 2015

a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin punctul de vedere depus la dosar la filele 85 - 87, în contextul prezentării cronologiei actelor emise de autoritate, recurenta - pârâtă a reiterat solicitarea de a se constata lipsa culpei C. Iași - D. Botoșani și, pe cale de consecință, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză.

Înaltei Curți;

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că excepția lipsei de obiect formulată, pe care o califică ca fiind excepția lipsei de interes a recursului este întemeiată, calea de atac urmând a fi respinsă, ca atare, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Rezultă, din prevederile legale citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai până la data pronunțării instanței de fond.

Rațiunea acestei limitări este evidentă, constând în aceea că, prin pronunțarea unei soluții cu privire la fondul cauzei, fie se constată legalitatea actului administrativ și, deci, punerea în executare devine imperativ necesară, fie se constată nelegalitatea actului și se dispune desființarea acestuia iar suspendarea executării nu se mai impune.

În speță, obiectul acțiunii reclamantei îl constituie suspendarea executării

Deciziei de impunere nr. F/BT/20 din 30 ianuarie 2015 prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în sarcina reclamantei în sumă de 4.294.299 lei, Raportului de Inspecție Fiscală nr. F/BT/16 din 30 ianuarie 2015 si Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. IV/6108/3 din 30 ianuarie 2015.

Împotriva acestor acte reclamanta a formulat contestație administrativă.

Așa cum rezultă din susținerile intimatei - pârâte, formulate prin precizarea depusă pentru termenul de dezbateri și confirmate de recurentă, prin Deciziile nr. 1844 din 21 ianuarie 2016 și nr. 1845 din 21 ianuarie 2016 au fost anulate obligațiile fiscale stabilite prin actele fiscale a căror suspendare se solicită, in temeiul Legii nr. 209/2015. ( filele 66-71 dosar recurs)

Pe cale de consecință și contestația administrativă și acțiunea in anulare (dosar sentința nr. 46 din 14 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/39/2015) au fost respinse ca rămase fără obiect.

În cauza de față, cererea a fost formulată în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora suspendarea executării poate fi dispusă până la pronunțarea instanței de fond.

Cum instanța de fond s-a pronunțat respingând acțiunea în anulare formulată de reclamantă ca rămasă fără obiect, iar obligațiile instituite prin actele fiscale a căror suspendare se solicită au fost anulate, interesul pentru exercitarea recursului împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat nu mai este actual.

Pentru considerentele arătate, constatându-se că este întemeiată excepția lipsei de interes a recursului, Curtea va respinge recursul, ca atare.

În ceea ce privește cererea intimatei - pârâte de obligare la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază temeinicia acestora, însă, raportat la soluția mai sus enunțată va reduce cuantumul acestora potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C. Iași - D. Botoșani împotriva sentinței nr. 85 din 7 aprilie 2015

a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Obligă recurenta la plata sumei de 1.500 de lei cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2017.