ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4453/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani:

- Anularea Deciziei nr. 3484/27.05.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin care s-a respins primul capăt de cerere din contestația fiscală nr. 39904/20.07.2015, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.06.2016 prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 1.285.849 RON (principal și accesorii);

- Anularea Deciziei nr. 43/07.06.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, prin care s-a respins cel de-al patrulea capăt de cerere din contestația fiscală nr. 39904/20.07.2015 formulată împotriva Deciziei de ajustare nr. IV/1443/01.07.2015, prin care autoritățile fiscale au decis ajustarea în plus a bazei impozabile cu suma de 3.716.481 RON;

- Anularea Deciziei nr. 44/07.06.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, prin care s-a soluționat cel de-al treilea capăt de cerere din contestația fiscală nr. 39904/20.07.2015 formulată împotriva Dispoziției de măsuri nr. IV/6864/01.07.2015 prin care s-a dispus (i) înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite suplimentar privind impozitul pe profit în cuantum de 1.285.849 RON compus din principal și accesorii și (ii) diminuarea pierderii fiscale în suma de -5311.569 RON;

- Anularea Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/30.06.2015 împreună cu toate actele subsecvente acestuia, respectiv (i) Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/30.06.2016; (ii) Deciziei de ajustare nr. IV/1443/01.07.2015; (iii) Dispoziția de măsuri nr. IV/6864/01.07.2015.

Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 164 din 31 octombrie 2017, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 3484/27.05.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Decizia de impunere nr. x/30.06.2016 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/30.06.2015, emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, pe care le menține în limita sumei de 56.715 RON, reprezentând impozit pe profit pe anul 2010, precum și a majorărilor de întârziere și penalităților aferente acestei sume.

Totodată, a anulat Decizia nr. 43/07.06.2016 și Decizia de ajustare nr. IV/1443/01.07.2015, precum și Decizia nr. 44/07.06.2016 și Dispoziția de măsuri nr. IV/6864/01.07.2015, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani.

De asemenea, a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 125.059,23 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, ambele invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat de reclamanta S.C. A. SRL

Prin criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că prima instanță a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material incidente în cauză cu privire la stabilirea suplimentară a unui impozit pe profit în cuantum de 56.715 RON aferent anului 2010, cu referire la interpretarea Ghidului OCDE.

Se reține că suma de 56.715 RON aferentă anului 2010 nu poate fi rezultatul direct sau indirect al operațiunilor de ajustare a prețurilor de transfer efectuate pentru un an ulterior, respectiv 2012.

Singurul impact care poate fi avut în vedere, astfel cum rezultă din analiza făcută de expert, este cel cu privire la micșorarea pierderii fiscale raportată la societate pentru întreaga perioadă supusă controlului fiscal aferentă anilor 2010-2013.

În susținerea acestui argument, recurenta-reclamantă invocă concluziile raportului de expertiză, în cuprinsul căruia se face o analiză pe fiecare exercițiu financiar, ocazie cu care se arată că pentru anul 2010 rezultă o diferență de impozit pe profit de 56.715 RON, pentru anul 2011 societatea nu datorează impozit pe profit pentru pierderea fiscală de 151.237 RON, pentru anul 2012, nu se datorează impozit pe profit pentru pierderea fiscală de 2.400.154 RON, pentru anul 2013 nu se datorează impozit pe profit, pentru pierderea declarată de 1.509.078 RON.

Astfel utilizarea unei analize de comparabilitate "an cu an" a indicatorilor de profitabilitate obținuți de societate în perioada 2010-2013 este eronată și se impunea efectuarea unei analize de calcul agregate utilizând media ponderată.

Ajustarea prețurilor de transfer pentru anul 2012 are impact doar cu privire la diminuarea pierderii fiscale și nicidecum nu poate fi incidentă în stabilirea unor sume suplimentare de plată pentru anul 2010.

Deși expertul desemnat de instanța de fond a stabilit în mod corect marjele ajustate de adaos comercial pentru fiecare an în parte, 2010 - 2013, precum și marjele ajustate ale profitului operațional pentru aceeași perioadă, a apreciat în mod eronat că în ceea ce privește calculul final, se impune efectuarea unei analize de comparabilitate an cu an a indicatorilor de profitabilitate obținuți în perioada 2010-2013.

Abordarea este greșită deoarece pct. 3.76 și pct. 3.79 din Ghidul OCDE impun eliminarea oricărei influențe sau decalaje de piață care pot avea un impact asupra societății, singura metodă corectă fiind aceea a utilizării datelor financiare multianuale.

Utilizarea acestei metode are scopul de minimiza impactul factorilor individuali asupra entităților comparabile și a mediului economic, precum și a unor factori economici temporari, cum e criza economică.

Instanța de fond a considerat, în mod greșit că, prin raportare la disp. art. 19 alin. (1) și (5) din Codul fiscal, nu s-ar impune aplicarea unei metode de calcul agregate, deoarece aceste prevederi legale se aplică doar în cazul contribuabililor controlați care nu fac parte dintr-un grup și cărora nu li se aplică regulile prevăzute în materia prețurilor de transfer.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanță a stabilit, în mod eronat, obligații fiscale suplimentare de plată, reprezentând impozit pe profit, în cuantum de 56.715 RON aferent anului 2010, deoarece cuantumul maxim ce poate fi stabilit este de 10.641 RON, ca urmare a aplicării dispozițiilor legale ce reglementează leasingul operațional.

Suma suplimentară este eronată, avându-se în vedere că aceasta nu provine din ajustarea prețurilor de transfer efectuată în anul 2012, ci din calificarea eronată a unor operațiuni de leasing operațional efectuate doi ani mai devreme, în 2010, iar cuantumul este greșit calculat.

Societatea a efectuat unele înregistrări eronate în contabilitate, cu privire la operațiunea de utilizare a utilajelor proprietatea B..

Deși expertul reține că suma de 96.664 euro reprezintă o cheltuială cu chiria, specifică unui leasing operațional, o încadrează eronat în cadrul leasingul-ului financiar și consideră că este nedeductibilă.

Societatea recunoaște că suma de 96.664 euro a fost înregistrată în contul 612, iar suma de 94.712 euro în contul 167, deși întreaga sumă ar fi trebuit să fie înregistrată în contul 612, dar operațiunea ar fi trebuit să fie analizată în întregul său, deoarece niciun moment nu a fost tratată ca reprezentând un leasing financiar.

În legătură cu greșita cuantificare a sumei suplimentare de plată, fiind în prezența unui leasing operațional, societatea este îndreptățită să deducă cheltuielile cu ratele de leasing, asimilate unor chirii din punct de vedere fiscal.

3.2. Recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani

Recurenta-pârâtă susține că sentința recurată a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință, respectiv Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, care este o instituție fără personalitate juridică.

Această instituție a fost mandatată să întreprindă toate actele procedurale pentru apărarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași.

Recurenta-pârâtă critică soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de anulare a raportului de inspecție fiscală, acesta nefiind un act administrativ în sensul disp. art. 41 Codul de procedură fiscală.

Pe fondul pricinii, recurenta-pârâtă susține că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a disp. art. 11 Codul de procedură fiscală, art. 14 din Legea nr. 207/2015, OMEF nr. 3055/2009, art. 23 Codul fiscal, OPANAF nr. 222/2008, art. 109 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 2, art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cheltuielile cu închirierea utilajelor, se arată că la stabilirea stării de fapt fiscale prevalează realitatea economică, potrivit art. 14 din Legea nr. 207/2015, urmând a se considera că neplata facturilor pentru o perioadă de 2 luni consecutive, conduce la concluzia conform căreia contractele încheiate între chiriaș și proprietar au fost reziliate de plin drept.

Referitor la inexistența unor documente justificative, B., în calitate de nerezident, are obligația plății impozitului pe veniturile obținute în România, iar reclamanta are calitatea de contribuabil ce are obligația reținerii la sursă a impozitului și virării la bugetul de stat.

Or, documentele juridice încheiate sub forma unor contracte și facturi au fost remise cu scopul de a crea aparent obligații de plată ale reclamantei, concretizate într-o încărcare nejustificată a cheltuielilor în scopul diminuării profitului impozabil sau a generării de pierdere, pentru a se sustrage de la plata impozitelor datorate.

Referitor la cheltuielile efectuate cu dobânzile aferente împrumuturilor contractate, se susține că planul de reorganizare a fost încheiat/revizuit la 01.09.2015, după ce inspecția fiscală a fost finalizată, iar plata efectivă a dobânzilor a intervenit după data emiterii raportului de inspecție fiscală, la 28.09.2015.

Prin urmare, la dosar nu s-au depus documente din care să rezulte că pentru dobânzile achitate către B. s-a făcut dovada reținerii și plății impozitului pe veniturile obținute din România de către nerezident.

Referitor la estimarea prețurilor de transfer și majorarea bazei de impozitare cu suma de 3.815.866 RON, din analiza informațiilor transmise de compartimentul specializat din cadrul DGRFP Iași, din cele 11 societăți considerate comparabile, s-a considerat că pentru 8 dintre acestea nu există date suficiente, astfel că au fost luate în considerare doar 3 societăți.

Diferența de venituri existentă între concluziile expertizei judiciare și cele ale raportului de inspecție fiscală este dată de faptul că expertul a utilizat indicatorii proveniți de la 7 societăți, iar organul fiscal a utilizat indicatorii proveniți de la 3 societăți pentru a demonstra că reclamanta nu a practicat prețul de piață.

Referitor la datoriile pe care reclamanta le avea în calitate de chiriaș, față de proprietarul B., în sensul că acestea erau prescrise, ceea ce nu mai dă dreptul societății să achite aceste datorii și să le considere deductibile, recurenta-pârâtă susține că acordul de compensare a fost încheiat în data de 30.06.2015, ulterior inspecției fiscale, iar buna-credință a reclamantei poate fi demonstrată numai dacă aceasta a calculat, reținut, declarat și plătit impozitul până la 25.07.2015.

Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă susține că nu a fost respectat principiul proporționalității, cheltuielile fiind excesive în raport cu valoarea, complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocatul reclamantei.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În motivarea excepției, recurenta-reclamantă a arătat că recursul pârâtei nu este motivat în drept, iar niciuna dintre critici nu se încadrează în cele prevăzute expres de disp. art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului declarat de pârâtă, nefiind întrunite disp. art. 489 C. proc. civ.

Din analiza motivelor de nelegalitate indicate în cuprinsul cererii de recurs, se constată că pârâta a invocat disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a disp. art. 11 Codul de procedură fiscală, art. 14 din Legea nr. 207/2015, OMEF nr. 3055/2009, art. 23 Codul fiscal, art. 7 Codul fiscal, OPANAF nr. 222/2009, art. 109 din O.G. nr. 92/2003, art. 2 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-pârâtă a dezvoltat fiecare motiv de recurs în ceea ce privește cheltuielile efectuate cu închirierea utilajelor, rezilierea contractelor de închiriere de plin drept; existența/inexistența documentelor justificative pentru obligația de plată a impozitului pe venit, cheltuielile efectuate cu dobânzile aferente împrumuturilor contractate; estimarea preșurilor de transfer și majorarea bazei de impozitare cu suma de 3.815.806 RON; prescrierea datoriei către B.; cheltuielile de judecată.

Cu privire la inadmisibilitatea cererii de recurs față de lipsa capacității de folosință a ASFP Botoșani și a calității de pârât a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Înalta Curte se va pronunța cu ocazia analizării recursului pârâtei.

2.1. Referitor la recursul reclamantei S.C. A. SRL

Recurenta-reclamantă critică soluția primei instanțe din perspectiva greșitei aplicări a normelor de drept material incidente în cauză, aspect ce a generat validarea actelor administrativ-fiscale contestate sub aspectul impunerii la plată a sumei suplimentare în cuantum de 56.715 RON și întemeierea pe dispozițiile Ghidului OCDE.

Recurenta-reclamantă consideră că aspectele reliefate de expertul desemnat de instanță cu privire la ajustarea prețurilor de transfer aferente anului 2012 nu pot avea impact în stabilirea suplimentară a unei sume de plată cu titlu de impozit pe profit aferent anului fiscal anterior, 2010, ci doar cu privire la micșorarea pierderii fiscale raportată de societate pentru întreaga perioadă supusă controlului fiscal, aferent anilor 2010-2013.

Critica este nefondată, avându-se în vedere că expertul a concluzionat în sensul existenței unei creanțe fiscale pentru perioada 2010-2013 în sumă de 56.715 RON reprezentând impozit pe profit datorat de reclamantă pentru anul 2010.

În realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumită de utilizarea unei analize de comparabilitate "an cu an" a indicatorilor de profitabilitate obținuți de societate în perioada 2010-2013 și susține că metoda corectă este cea a utilizării unei medii ponderate.

Recurenta-reclamantă consideră că metoda "an cu an" folosită încalcă pct. 3.76 și 3.79 din Ghidul OCDE, care impun a se elimina orice influențe sau decalaje de piață care pot avea un impact asupra societății controlate.

Singura metodă viabilă în opinia recurentei-reclamante, este utilizarea datelor financiare multianuale sau agregate.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanță a interpretat eronat disp. art. 19 alin. (1) și (5) din Codul fiscal, deoarece alin. (5) teza finală reprezintă o derogare de la disp. art. 19 alin. (1), aplicabil exclusiv în cazul contribuabililor controlați care nu fac parte dintr-un grup și cărora implicit nu li se aplică regulile prevăzute în materia prețurilor de transfer.

Potrivit disp. art. 19 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

"tranzacțiile între persoane afiliate se realizează conform principiului prețului pieței libere, potrivit căruia tranzacțiile între persoanele afiliate se efectuează în condițiile stabilite sau impuse care nu trebuie să difere de relațiile comerciale sau financiare stabilite între întreprinderi independente. La stabilirea profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind prețurile de transfer.

Norma existentă la art. 19 alin. (5) teza finală din Legea nr. 571/2003 este clară, în sensul că în cazul persoanelor afiliate, la stabilirea profitului se au în vedere principiile privind prețurile de transfer, așadar Înalta Curte consideră că instanța de fond a realizat o corectă aplicare a textului legal.

În ceea ce privește metoda aleasă, deși recurenta-reclamantă critică metoda de comparabilitate "an cu an", nu arată în concret care sunt lipsurile acesteia, ci doar de ce este necesar să se utilizeze metoda datelor financiare multianuale sau agreate.

Metoda de comparabilitate "an cu an" a fost folosită deoarece s-a observat că marjele ajustate de adaos comercial net și marjele ajustate ale profitului operațional aferente anului 2012 sunt mai mici decât limita cuartilei inferioare, astfel că, în mod corect s-a impus ajustarea veniturilor societății pentru anul 2012, pentru ca indicatorii de profitabilitate să fie egali cu mediana intervalului de piață obținută pentru societăți comparabile independente.

Punctul 3.76 din Ghidul OCDE a fost interpretat corect de către prima instanță, în sensul că dispoziția are în vedere, în principal, analiza datelor din anul supus evaluării și, în subsidiar, datele din anii precedenți, astfel că nu este impusă obligativitatea folosirii metodei de comparație agregate.

De asemenea, pct. 3.79 din Ghidul OCDE arată că utilizarea datelor multianuale poate fi folosită numai pentru îmbunătățirea exactității intervalului de comparare, or, în speță, recurenta-reclamantă nu a arătat, în concret, consecințele utilizării acestei metode.

Criticile cuprinse în cererea de recurs sunt prezentate la nivel teoretic, în sensul că metoda ar putea minimiza impactul unor evenimente de sezon, tendințe ale sectorului în care activează societatea, factori economici temporari, dar nu conduc la concluzia că metoda validată de prima instanță încalcă dispozițiile legale în materie ori că judecătorul fondului a interpretat și aplicat greșit prevederile referitoare la prețurile de transfer și la calculul impozitului pe profit pentru anul 2010.

Cu privire la stabilirea greșită a cuantumului de 56.715 RON aferent anului 2010,recurenta-reclamantă susține că acesta este de doar 10.641 RON, ca urmare a aplicării dispozițiilor legale ce reglementează leasingul operațional.

Se susține că suma în cuantum de 56.715 RON provine din calificarea eronată a unor operațiuni de leasing ca fiind leasing financiar, când în realitate este vorba despre un leasing operațional, existând o eroare în contabilitate, deoarece cheltuielile cu întreaga chirie au fost înregistrate în două conturi distincte - 612 și 167, când ar fi trebuit ca suma să fie înregistrată integral doar în contul 612.

Înalta Curte constată, în acord cu concluziile primei instanțe, că nu s-a realizat rectificarea înregistrărilor contabile, iar acordul din 01.10.2008 stabilește achiziționarea de către societate a utilajelor după finalizarea contactelor de închiriere, astfel că nu se justifică cheltuiala cu chiriile, mai ales că utilajele au fost înregistrate ca mijloace fixe de către recurenta-reclamantă, iar societatea nu plătea chiria până la cesiunea definitivă a utilajelor.

2.2. Cu privire la recursul formulat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani

2.2.1. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani poate fi invocată, în temeiul art. 56 alin. (3), teza I C. proc. civ., în tot cursul procesului, astfel că Înalta Curte consideră că o astfel de cerere, existentă în cadrul motivelor de nelegalitate a sentinței recurate, este admisibilă.

Excepția este însă neîntemeiată, deoarece în materia contenciosului administrativ, în speță a contenciosului administrativ fiscal, emitentul actului poate sta în proces în calitate de pârât chiar dacă acesta nu are personalitate juridică, în virtutea capacității sale de drept administrativ.

Capacitatea de drept administrativ reprezintă tocmai aptitudinea autorității publice de a emite acte administrative în executarea unor prerogative de putere publică ce determină și calitatea procesuală pasivă într-un litigiu de contencios administrativ, ceea ce este și cazul intimatei-pârâte AJFP Botoșani ce a emis parte din actele administrative a căror anulare s-a cerut în prezenta cauză.

2.2.2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală urmează să fie respinsă, avându-se în vedere că autoritatea în discuție nu a fost chemată ca parte în proces și nici nu a fost citată, fiind doar o eroare a recurentei-pârâte.

2.2.3. Excepția inadmisibilității cererii privind anularea raportului de inspecție fiscală invocată și în fața instanței de fond a fost respinsă în mod corect de judecătorul fondului, în raport de disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, conform cărora instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prev. de art. 1 alin. (6) și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

Raportul de inspecție fiscală face parte din categoria operațiunilor administrative premergătoare emiterii deciziei de impunere și a deciziei de soluționare a contestației administrativ-fiscale, urmând ca motivul de nelegalitate privitor la respingerea excepției inadmisibilității să fie respins ca nefondat.

2.2.4. Cu privire la motivele de nelegalitate aduse soluției primei instanțe, pe fondul pricinii

Recurenta-pârâtă critică cele reținute de prima instanță în privința constatării organului fiscal, conform căreia contractele încheiate între chiriaș și proprietar au fost reziliate de plin drept, întrucât reclamanta nu a achitat facturile pe o perioadă contractuală de 2 luni consecutive.

Consideră recurenta-pârâtă că s-au încălcat astfel prevederile art. 11 Codul de procedură fiscală, care dau prevalență economicului și nu juridicului.

Înalta Curte va respinge critica, ținând seama că astfel cum a arătat și prima instanță, pactul comisoriu privind rezilierea de plin drept a contractului de închiriere a utilajelor a fost eliminat prin acte adiționale, la 01.11.2009, anterior perioadei verificate - 2010-2013, iar neplata chiriei nu reprezintă o încălcare a disp. art. 11 Codul de procedură fiscală, ci poate avea alte consecințe fiscale.

Cu privire la existența/inexistența unor documente justificative care să probeze închirierea utilajelor, Înalta Curte reține că societatea a prezentat facturile justificative, potrivit disp. art. 146 alin. (19) Codul fiscal, acestea cuprind elementele obligatorii prevăzute de lege, fapt necontestat de recurenta-pârâtă și concluzionat de către expertul desemnat în cauză.

Presupunerea recurentei-pârâte în sensul că societatea dacă ar fi plătit chiria, aceasta ar fi condus la obligația achitării de către nerezidentul B. a unui impozit pe venit, nu poate fi reținută în sensul în care nu ar exista documente justificative care să probeze realitatea operațiunii de închiriere a utilajelor, cele două chestiuni fiind distincte, mai ales că recurenta-reclamantă nu are ea însăși obligația plății acestui impozit.

Referitor la cheltuielile efectuate cu dobânzile aferente împrumuturilor contractate, se constată că recurenta-pârâtă, în fața instanței de fond, a arătat că aceste cheltuieli sunt nedeductibile, deoarece împrumuturile au fost făcute cu titlu gratuit.

Prima instanță a concluzionat că societatea a înregistrat cheltuielile cu dobânda în contabilitate și că erau îndeplinite criteriile de îndatorare, or, în fața instanței de recurs recurenta-pârâtă invocă faptul că plata s-a realizat după emiterea raportului de inspecție fiscală la 28.09.2015, iar înlăturarea constatărilor inspectorilor fiscali potrivit cărora contractele au fost încheiate cu scopul diminuării profitului, s-a făcut pe baza unor documente ce au fost emise ulterior inspecției fiscale.

Documentele în discuție au fost depuse cu ocazia soluționării unei acțiuni juridice, iar recurenta-pârâtă nu a combătut în niciun mod aceste înscrisuri, or rolul unei proceduri judecătorești este acela de a soluționa cauza pe baza probelor administrate în dosar și cunoscute de părțile procesului, condiție îndeplinită în speță.

Cu privire la estimarea prețurilor de transfer și majorarea bazei de impozitare cu suma de 3.815.806 RON, recurenta-pârâtă arată că diferența de venituri între expertiză și raportul de inspecție fiscală se datorează exclusiv faptului că expertul a utilizat indicatorii proveniți de la 7 societăți, iar organul fiscal a utilizat indicatorii proveniți de la 3 societăți, din cele 11 alese.

Critica este nefondată, deoarece expertul și, implicit instanța de fond, au demonstrat că mai existau 4 societăți comparabile din punct de vedere al activității desfășurate, asupra cărora organele de inspecție fiscală au reținut că nu există informații, însă, s-a demonstrat prin probele depuse la dosar, că acestea trebuie introduse în eșantionul de comparabilitate.

Recurenta-pârâtă a arătat prin motivele de recurs că, la data accesării bazei de date nu s-au găsit informațiile necesare, or, o asemenea critică nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența prescripției, precum și faptul că aceasta nu mai permite societății să își achite datoriile, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a luat în considerare înscrisuri întocmite după finalizarea inspecției fiscale și că pentru dovedirea bunei-credințe ar trebui ca reclamanta să depună la dosar dovada îndeplinirii obligațiilor fiscale pentru calcularea, reținerea, declararea și plata impozitului datorat pentru veniturile obținute de B., în România.

Cum se poate observa, recurenta-pârâtă nu aduce nicio critică soluției instanței de fond asupra problemei prescripției, astfel că, în calea de atac a recursului nu pot fi analizate argumente care nu au fost puse în discuție anterior pronunțării hotărârii recurate.

În fine, recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe de obligare a sa la plata cheltuielilor făcute de reclamantă cu apărarea, considerând că suma este disproporționată în raport cu valoarea, complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă această critică, ținând seama de Decizia nr. 3/20.01.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, conform căreia, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. .

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează a se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge recursurile, formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani împotriva sentinței nr. 164 din 31 octombrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2020.